MANOLESCU ŞI CĂRTĂRESCU SUNT CA „SPARTANII CÂND NU AU TREABĂ“
Nicolae Manolescu a plagiat din Jauss şi a explodat în chaos
de Constantin Barbu
În scurta şi improvizata lui Istorie critică a literaturii române, Nicolae Manolescu fură tropi din Jauss (nu ca alţii din Manasses) în fragmentul pe care îl cităm îndată: “Lucrul a fost examinat de Jauss în Schiţă pentru o teorie şi o istorie a experienţei estetice. Aisthesisul medieval fusese dominat de o paradigmă a invizibilului, alegorizantă şi dezinteresată de lumea sensibilă. De la Petrarca, escaladând în 1336 Mont Ventoux cu Confessiones ale Sfântului Augustin sub braţ, adâncit în gânduri, fără a vedea nimic în jur, până la Rousseau (în La Nouvelle Héloďse, Saint Preux, pe o potecă din Alpii elveţieni, se lasă pradă propriei coeur sensible contemplând “les immenses roches” şi “les hautes et brigantes cascades”), paradigma se preface lent şi ireversibil, răsturnând schema augustiniană. “Nu cufunda în sine, scrie Jauss, refuzând lumea din afară, ci întoarcerii către aceasta”. Ceea ce permite contemplatorului “să-şi găsească adevărata identitate în corespondenţa dintre suflet şi peisaj”.”
FIIND GENEROS ŞI SADIC CU TANDREŢE ÎL LAS PE CITITOR SĂ CAUTE ÎN JAUSS, PÂNĂ ÎL GĂSEŞTE PE MANOLESCU PLAGIIND. Ca să îl distrăm pe ambasadorul nostru la Paris, îi şoptim la ureche că niciodată Rousseau n-ar fi îndrăznit să scrie brigantes cascades. Evident, nu brigantes sunt cascades, ci bruyantes sunt cascades. Desigur, nu ştiinţa de carte este punctul tare al lui Manolescu. Nici titlurile date greşit în germană, nici lipsa ghilimelelor la momentul potrivit, nici teoria tare care să ţină firul întins al Istoriei critice nu sunt salvatoare pentru un Manolescu care mai bine ar fi scris trei – patru volume de amintiri cu scriitori. Manolescu apare foarte zăpăcit între talentul fostelor iubite (frumos prezentate!), calitatea literară a unor obscuri discipoli sau angajaţi (Lefter, Chifu etc.) şi între, vă rog să mă scuzaţi, “aripa geniului” care l-ar fi lovit cică pe Cărtărescu direct în freză (exact la 33 de ani după ce plagiase prima dată, la debut, chiar în poemul Căderea dedicat protectorului însuşi care, necitind niciodată marii poeţi ai lumii, i-a lăudat patru versuri copiate din Pound…)… Destul de exact e portretul pe care i l-a făcut Dan C. Mihăilescu lui Mircea Cărtărescu, liderul Cenaclului de Luni, o adunătură de scriitori minori, autori de cărţi obscure, lăudate de ubliabilul Manolescu.
IATĂ CE SCRIE DAN C. MIHĂILESCU, CÂND ÎNCĂ NU SE ZĂPĂCISE CA AUTOR HUMANITAS: “E ciudat şi întristător, totodată, cum aproape toate marile calităţi ale poeziei şi prozei lui Mircea Cărtărescu se topesc, se alterează, se schimonosesc, până la hidoşenie în Jurnal. Marele păianjen textual, magistrul alchimiilor onirice, arhitectul de viziuni ludice somptuos… iniţiatice se relevă aici ca un contabil de succese şi pseudoeşecuri administrate atent, pândind mereu pieziş efectul bietului receptor inocent şi admirativ.”
AŞADAR, “MARELE” SCRIETOR AL LUI MANOLESCU ESTE UN CONTABIL SCHIZOFRENIC, IMITÂND AŞA-ZISELE SUCCESURI MONDIALE GEN MARIN SORESCU, pe care îl citează nevrotic în Jurnal. Aşa este cu toţi acei scriptores sine die, fără talent acasă pe hârtie dar traduşi pe globul pământesc ca orice traducători de glorie. Stă omenirea cititoare în stupefacţie că nu le găseşte pic de talent direct în limba română în care şi-au azvârlit producţiile flatulente.
CE POŢI SĂ-I CERI UNUI CONTABIL LITERAR CA MANOLESCU CÂND HERMENEUL LUI C.A. ROSETTI produce în Istoria critică a literaturii române această imbecilitate “inconturnabilă” când compară Luceafărul lui Eminescu cu nişte căcăreze din ridicolul de la paşopt: “În Femeia cea nobilă, vorbeşte geniul romantic, Hyperion:
Eu ţi-aş fi pus pe frunte o stea strălucitore,
Umbrită d-al meu geniu ai fi nemuritoare,
O singură cunună ne-ar fi încoronat!”
Reproşul este aproape acelaşi din finalul poemului eminescian:
“Şi-n loc de astea toate, tu ai luat în lume
Ca or şi ce femeie un loc de tot obştesc…”.”
ÎŢI VINE SĂ ÎNTREBI: MANOLESCULE, DE CE NU EŞTI ATENT? Şi iar îţi vine să întrebi: Manolescule, dacă n-ai fost atent, de ce te-ai apucat de literatură?
INUTIL SĂ ÎL MAI CHINUIEŞTI PE BIETUL MANOLESCU CU VERSURI GRELE DIN BLAGA, ION BARBU, DOINAŞ. Literatura genială nu este pentru el. Cel mult el poate să interpreteze ziarul. Fiind un om cinstit, Manolescu scrie de trei-patru ani despre fotbal şi box, fiind ministru UNESCO al României la Paris, preşedinte al Uniunii Scriitorilor la Bucureşti, director al României literare la Alba-Iulia şi fost profesor la Şcoala de fete şi mai ales spiritus rectus la Cenaclul de Luni, cenaclu care se ţinea chiar luni…
ÎI AMENINŢ PE CITITORI CĂ, DACĂ NU IDENTIFICĂ PLAGIATUL LUI MANOLESCU DIN JAUSS, în şapte zile, îl voi dezvălui chiar eu, cu toată modestia de care sunt în stare.
CA SĂ ÎNCHEI ÎNTR-UN TON VESEL O SĂ-I SPUN LUI MANOLESCU CĂ LITERATURA ESTE O “INTRARE PE CARE NUMAI SE IESE”. Această inscripţie: Pe această intrare numai se iese o văzuse Marin Sorescu la Oradea şi, având o memorie selectivă, i-o pusese pe frunte lui Grigurcu. Acum, Manolescu n-are decât să-i ia fruntea lui Grigurcu, care e deja ştampilată.
ÎMI PARE FOARTE RĂU SĂ-I SPUN LUI MANOLESCU, DAR NU MĂ POT ABŢINE: LITERATURA ROMÂNĂ NU I SE POTRIVEŞTE.
Va urma
Sursa: Expresul de Sud
