Portalul Ziaristi Online, continua sa publice, in premiera online, un nou extras din volumul al II-lea al lui Larry L. Watts despre Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României, aflat în curs de aparitie. Extrasele din volumul al II-lea al lucrarii “Fereşte-mă, Doamne, de Prieteni“, de prof dr Larry L Watts, au fost reprodus pentru prima oara in exceptionala revista istorica din Basarabia condusa de prof dr Gheorghe Negru – Destin Romanesc. Vedeti PREMIERA. Larry Watts si “Prietenii”, Volumul II: Ceausescu si Basarabia, URSS contra Romaniei, confruntarea CIA – KGB si Larry Watts: Propaganda antiromaneasca din Occident, comandata de Moscova si Budapesta. Un nou capitol din volumul II al cartii “Fereste-ma, Doamne, de prieteni”

Provocarea românească la adresa unităţii blocului

Modul în care califica, în 1978, Ceauşescu unele state socialiste, afirmând că ele conspiră împotriva altora, reflecta observaţiile Occidentului referitor la operaţiunile sovietice împotriva Chinei şi Iugoslaviei, state în rândul cărora era plasată şi România. Se considera că ele sunt „parteneri care colaborează îndeaproape”. Primul Directorat Principal al KGB chiar a şi transferat responsabilitatea pentru România, care până atunci ţinea de Departamentul XI, responsabil pentru legături cu ţările socialiste, în sarcina Departamentului V, responsabil de operaţiuni împotriva statelor NATO – Belgia, Franţa, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda şi nou-invitata Spanie (alături de Iugoslavia şi Albania)³⁶. Cel mai şocant aspect al acestui transfer a fost faptul că personalul Departamentului XI al KGB nu opera împotriva statelor care intrau în sarcina lui. În schimb, el coordona acţiunile cu serviciile acestora împotriva unor terţe părţi. Prin contrast, împotriva tuturor statelor şi serviciilor de care era responsabil Departamentul V se desfăşurau operaţiuni ostile din partea KGB³⁷.

În viziunea Moscovei, România, China şi Iugoslavia aveau în comun un trecut plin de provocări serioase la adresa controlului sovietic şi unităţii comunităţii socialiste. Belgradul „contribuise activ la afectarea controlului sovietic” după despărţirea de către Stalin şi până la sfârşitul anilor ´60, iar faptul că el continua să susţină modele naţionale ale construcţiei socialiste reprezenta o provocare pasivă şi pe parcursul anilor ´70³⁸. Serviciile secrete americane remarcau frecvent că Moscova nu s-a împăcat niciodată cu „politica independentă” a Iugoslaviei şi României, dar nu putea exercita vreo „influenţă majoră” asupra politicii lor³⁹. De atunci, Bucureştiul şi Beijingul deveniseră vârfuri de lance în respingerea dominaţiei sovietice şi unităţii definite de Kremlin, în special prin încurajarea deschisă a „nesubordonării în cadrul imperiului est-european al Moscovei”, ceva ce Belgradul, de obicei, încerca din greu să evite⁴⁰.

Dintre cele trei ţări, România era cel mai uimitor caz, pentru că ea era şi cea mai vulnerabilă la contramăsurile Pactului, deoarece nu dispunea nici de baza de resurse a Beijingului, nici de contactele, fondurile şi garanţiile occidentale ale Belgradului, ce reţineau Moscova (de exemplu, tratatele separate ale Iugoslaviei cu Turcia şi Grecia, membre NATO). Cu toate acestea, ea prezenta permanent „cele mai făţişe şi mai bine gândite” respingeri ale „supremaţiei sovietice” şi combătea la modul direct „eforturile Moscovei de a-şi afirma controlul politic, economic şi militar asupra lumii comuniste”⁴¹. Politica activistă independentă a Bucureştiului era considerată „deosebit de riscantă”, deoarece statutul de membru al Pactului de la Varşovia îl lăsa vulnerabil la învinuiri de „trădare” – formulate deseori în cadrul cercului interior de „parteneri de colaborare strânsă” – care putea fi pedepsită, în termenii doctrinei brejneviste. Totuşi, după cum remarca un analist CIA la începutul anilor ´80, el continua să se angajeze în „referinţe publice fără precedent la teritoriile româneşti ocupate de URSS, apeluri sincere la sentimentele naţionaliste întreţinute de popor, o alianţă politică informală (nedeclarată) cu Iugoslavia, orientată potenţial împotriva Uniunii Sovietice şi „veto”-uri la adresa iniţiativelor sovietice care ţineau atât de [CAER], cât şi de Pactul de la Varşovia. Implica şi o critică a preceptelor ideologice sovietice care aveau intenţia de a întări pretenţiile sovietice la hegemonie şi susţinerea temelor „policentriste” implicit antisovietice propuse de iugoslavi şi de eurocomunişti. Toate aceste mişcări şi luări de poziţie au fost înghiţite cu greu de liderii sovietici de după Stalin, care uneori par mai puţin toleranţi decât pur şi simplu depăşiţi”⁴².

Rapoartele sovietice interne arată că, în orice caz, aprecierile serviciilor de spionaj americane subestimau amploarea şi gradul sfidărilor româneşti⁴³. Totuşi, cel puţin referitor la statornicia românilor, documentele sovietice din anii 1978-1979 demonstrează că analistul CIA citat mai sus avea dreptate:

Iulie 1978. Prin acţiunile de politică externă referitoare la o serie de probleme, conducerea Republicii Socialiste Române oferă un exemplu prost celorlalte ţări socialiste. În cadrul unor discuţii neoficiale cu reprezentanţii unor state socialiste, reprezentanţii României încearcă să-i convingă să urmeze exemplul RSR şi să se opună, împreună, prin acţiuni comune, acţiunilor şi măsurilor URSS în cadrul CAER şi Pactului de la Varşovia, precum şi în multe alte probleme ce ţin de mişcarea comunistă şi muncitorească, precum şi de rezolvarea unor probleme de importanţă internaţională […]

Conducerea RSR încearcă să se opună, prin orice metode, paşilor întreprinşi de URSS şi de alte ţări socialiste pentru coordonarea acţiunilor comune, atât în cadrul CAER, cât şi al Pactului de la Varşovia, precum şi în multe alte probleme de politică externă. … PCR şi conducerea RSR încurajează, susţin pe toate liniile şi încearcă să profite de cercurile de la conducerea SUA şi Chinei. […]

În această situaţie complicată, URSS şi ţările-surori aliate încearcă să găsească modalităţi de a realiza măsuri de atragere a RSR şi neutralizare a consecinţelor cursului separat al politicii ei externe, dăunătoare pentru întreaga comunitate socialistă⁴⁴.

Octombrie 1978. Abordarea separată a României în ceea ce ţine de o serie de probleme importante a prejudiciat interesele comune ale statelor socialiste surori. … În relaţiile ei cu SUA şi aliaţii ei, RSR demonstrează o distanţare ostentativă faţă de Uniunea Sovietică şi alte ţări socialiste şi nu demască acţiunile puterilor imperialiste, care pun în pericol cauza păcii şi ţin de aspecte importante ale politicii internaţionale.

Atitudinea PCR şi RSR diferă considerabil de poziţiile coordonate ale ţărilor socialiste referitor la probleme internaţionale precum stoparea cursei înarmărilor şi dezarmarea, securitatea europeană, traducerea în fapt a Actului Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, cooperarea în Balcani, situaţia din Orientul Apropiat, din Africa, atitudinea faţă de mişcarea neutră [non-partizană], probleme ce ţin de statutul ONU. … Suntem îngrijoraţi referitor la caracterul relaţiilor stabilite între România şi China⁴⁵.

Mai 1979. Diplomaţia română desfăşoară o activitate intensă, orientată spre ruperea legăturilor cu URSS, cu ţările socialiste şi cele în curs de dezvoltare, sugerând că interesele marilor puteri sunt prea vaste şi nu coincid cu interesele ţărilor mici şi mijlocii. Cu toate acestea, România, fiind o ţară mică, ar putea ajuta cu specialişti, într-un mod dezinteresat, şi e gata să dezvolte o cooperare strânsă.

Conducerea României încearcă insistent să atragă de partea ei, în acţiuni antisovietice, conducerea Bulgariei, Poloniei şi RDG. […]

În măsura în care cursul ei naţionalist devine tot mai profund, divergenţele dintre România şi Uniunea Sovietică şi celelalte ţări surori devin din ce în ce mai serioase şi se extind asupra multor probleme extrem de importante de politică internaţională. Conducerea RSR, introducând aspecte deschis antisovietice în acţiunile ei, joacă în comunitatea socialistă un rol din ce în ce mai activ de apărător şi promotor al intereselor expansioniste ale Beijingului, opunând Uniunea Sovietică altor membre ale Organizaţiei Pactului de la Varşovia […]

Nu se poate conta pe actuala conducere a României ca pe un aliat de nădejde – nici în prezent şi, cu atât mai puţin, în cazul unei posibile înrăutăţiri a situaţiei internaţionale. Putem anticipa că România va continua, intenţionat, linia „egalizării” relaţiilor ei cu principalele puteri care ni se opun, în lumea contemporană, nu doar în domeniul politic, ci şi în cel economic, militar, cultural etc., reducând, în acelaşi timp, colaborarea reală în cadrul Pactului de la Varşovia şi CAER⁴⁶.

August 1979. Conducerea PCR continuă să urmeze acelaşi „curs separat” de mai înainte şi chiar a întreprins o serie de acţiuni care accentuează divergenţele existente. O asemenea stare de lucruri ne îngrijorează extrem de mult. […]

Multe alte acţiuni ale reprezentanţilor români la întâlnirile multilaterale ale statelor socialiste provoacă din nou mari îngrijorări. Brejnev a remarcat că, în politica practică din Orientul Mijlociu, acţiunile României sunt orientate din ce în ce mai mult într-o direcţie opusă acţiunilor Uniunii Sovietice şi altor state socialiste. […]

Luând în consideraţie experienţa trecutului, nu avem nicio bază pentru a anticipa schimbări esenţiale în politica practică a conducerii României. PCUS va insista şi pe viitor, într-un mod perseverent şi consecvent, pentru a limita daunele pe care le poate cauza comunităţii socialiste „cursul separat” al conducătorilor români. În acest scop, partidul nostru consideră că e necesar să exercite influenţă asupra lui N. Ceauşescu…⁴⁷

După cum observau serviciile de spionaj americane, conducerea română a „arătat calea pentru o nouă formă a suveranităţii est-europene” şi „a redefinit cu succes rolul de membru al Blocului, menţinând legături mai mult formale şi reducând influenţa sovietică aproape în întregime la aspecte negative”⁴⁸. „Toate statele est-europene, concluziona evaluarea, beneficiau de pe urma  insistenţei României asupra (şi recunoaşterii de către URSS a) drepturilor membrilor de a-şi afirma viziunile independente în cadrul consiliilor Blocului” şi „doar dacă regimul Ceauşescu nu va fi răsturnat (o posibilitate tot mai plauzibilă) de vreo facţiune prosovietică”, precedentul pe care l-a stabilit risca să-i pună într-o situaţie dificilă pe succesorii lui Brejnev⁴⁹.

Dincolo de încercarea de a restabili unitatea blocului şi controlul nepus în discuţie prin readucerea independenţilor sub influenţa ei, Moscova era motivată şi de deziderate mai specifice, de exemplu obţinerea unui grad mai mare de „utilizare a porturilor şi spaţiului aerian iugoslav de către armata sovietică” sau obţinerea unor foloase de pe urma porturilor şi spaţiului aerian românesc⁵⁰. Semnificaţia strategică a României şi Iugoslaviei crescuse ca urmare a „crizelor recurente din Orientul Mijlociu”, România având o semnificaţie suplimentară, ca singura legătură terestră directă între URSS şi Bulgaria. Până la sfârşitul lui 1978, România respinsese deja de cel puţin cinci ori solicitările sovietice de a oferi un coridor de tranzit prin teritoriul ei spre sau dinspre Bulgaria: în timpul Războiului de şase zile din 1967, în timpul invaziei Cehoslovaciei în 1968, în timpul Războiului din octombrie din 1973, pentru exerciţiile militare din 1974 din Bulgaria şi pentru exerciţiile din 1978. În vara lui 1978, cu o pompă considerabilă, Moscova anunţase deschiderea unui serviciu de transport maritim între Iliciovsk (un port din apropierea Odesei, în Ucraina) şi Varna, Bulgaria, reducând vizibil necesitatea tranzitului printr-un coridor românesc – o altă solicitare pe care Bucureştiul o refuzase explicit cu doar câteva luni înainte⁵¹.

Semnificaţia reală a României pentru Moscova, în domeniul securităţii, era sugerată de faptul că două din cele patru obiective politice atribuite de serviciile secrete americane factorilor de decizie de la Kremlin în raport cu Iugoslavia – a reduce susţinerea ei pentru eforturile României de a obţine „autonomie naţională” şi de a o face să întreţină mai puţine contacte cu chinezii – erau generate de acţiuni ale României (Bucureştiul insistase asupra şi mediase apropierea dintre Beijing şi Belgrad din anii 1960, când nici Tito, nici Mao nu erau prea entuziasmaţi de această idee)⁵². Mai mult decât atât, celelalte două obiective politice ale Kremlinului identificate de analiştii serviciilor secrete ale SUA – „o încurajare mai puţin activă a eurocomunismului de către Iugoslavia” şi „reducerea criticilor iugoslave la adresa politicii externe sovietice” – ţineau de probleme în care Bucureştiul era cu mult în faţa Belgradului⁵³.

Scenarii de intervenţie sovietică: conflict etnic, secesiune şi destabilizare

[…]

De la începutul anilor ´60 până în anii ´70, Moscova a utilizat frecvent Ungaria pe post de instrument pentru a ataca politicile independente ale României, iar analişti din mediul ştiinţific şi cel al serviciilor de securitate din SUA menţionau cu regularitate încurajarea de către sovietici, în acest scop, a „disputei româno-maghiare asupra Transilvaniei”⁵⁴. De fiecare dată când Moscova era „nerăbdătoare să depună presiuni asupra României din cauza Basarabiei sau din considerente politice mai generale”, Budapesta „punea problema în mass-media” (tot aşa cum autorităţile sovietice „puneau regulat problema Basarabiei în cotidianul moldovenesc de partid”)⁵⁵. Problema Transilvaniei şi a tratamentului la care erau supuşi etnicii maghiari, se remarca în aceste evaluări, ar fi „probabil puse mai acut” într-o corelaţie directă cu antagonismele româno-sovietice, ca „problema unei minorităţi «moldoveneşti» în România”, care ar fi justificat pretenţii teritoriale sovietice asupra Moldovei româneşti şi o posibilă intervenţie⁵⁶.

Spre mijlocul anilor 1979, autorităţile americane erau deja conştiente că Budapesta „îşi asuma deseori rolul de cal de bătaie în relaţia Moscovei cu alte regimuri est-europene”, în special cu România⁵⁷. După cum remarca un analist de la Radio Europa Liberă, lupta împotriva „infecţiei româneşti” – răspândirea orientării spre interesul naţional în rândul altor state din estul Europei – era o îngrijorare centrală a conducerii sovietice, iar ungurii erau „cel mai frecvent utilizaţi” de către Moscova pentru a critica România pentru „accentul pus pe elementele naţionale”, ca „un mijloc de descurajare a răspândirii naţionalismului”⁵⁸. Ceea ce făcuse, metaforic, diplomaţia maghiară mai bine de un deceniu, unele organizaţii de emigraţi maghiari începuseră să facă, de fapt, la sfârşitul anilor ´70, urmărind ostentativ delegaţiile româneşti ce vizitau SUA pentru schimburi oficiale şi culturale şi punând în scenă demonstraţii împotriva lor, în locuri publice, pentru a se asigura că practic fiecare caz de interacţiune româno-americană vizibilă devine un eveniment mediatic care să demonstreze învinuirile lor privind şovinismul naţionalist român, represiunea brutală, atrocităţile şi incapacitatea administraţiei⁵⁹.

Materialele elaborate de Academia de Ştiinţe a Ungariei au fost traduse şi retipărite în publicaţiile emigranţilor maghiari, ca parte a unei campanii anti-româneşti bine orchestrate⁶⁰. Albert Wass, cu ajutorul reţelei sale instituţionale şi editoriale, încerca la modul explicit să convingă „poporul american că poporul român nu este calificat să conducă Transilvania” şi că Bucureştiul utilizează „toate mijloacele posibile pentru a distruge orice urmă a maghiarilor” în Transilvania, bazându-şi pretenţiile la această regiune pe „o istorie creată artificial”⁶¹. Conform lui Wass, România se angajase într-un „genocid cultural” şi o asimilare forţată, „strămutare forţată” şi „discriminare totală împotriva etnicilor maghiari din Transilvania”, care, conform lui, erau „peste 2,8 milioane” – adică de trei ori mai mult decât numărul lor aproximativ la acel moment, conform unor  recensăminte postcomuniste sigure⁶². În realitate, conform recensămintelor făcute pe atunci şi confirmate după 1989 – inclusiv de către autorităţile maghiare de la Budapesta – populaţia etnicilor maghiari din Transilvania constituia mai puţin de un milion, situaţie rămasă aceeaşi încă de pe timpurile celui de-al Doilea Război Mondial.

La începutul anilor 1980, Wass afirma că „cele trei milioane de maghiari din Transilvania” nu au „drepturi naţionale, nici măcar dreptul la propria lor cultură” şi că au fost supuşi la o „exterminare stabilă de către guvernul Naţional Socialist (Nazist)” din România⁶³. Între timp, cei mai puţin de un milion de etnici maghiari din Transilvania treceau prin acelaşi declin demografic ca şi conaţionalii lor din Ungaria. Spre 1985, Wass afirma că etnicii maghiari erau „ucişi, torturaţi şi persecutaţi în fiecare zi” în Transilvania, supuşi „la cea mai barbară teroare şi sălbăticie pe care le-a văzut pământul”⁶⁴.

Sunt izbitoare paralelele cu campania propagandistică interbelică a Moscovei referitoare la Basarabia, în cadrul căreia publicaţiile şi emisiunile sovietice numeau România „cea mai sălbatică monarhie din Europa”, denunţau „ocuparea Basarabiei” şi „tortura” populaţiei acesteia, o caracterizau ca minţind „fără ruşine că ar avea dreptul la acest pământ”⁶⁵. Actul unirii cu România formulat de autorităţile basarabene după Primul Război Mondial şi ulterioara administraţie românească a teritoriului erau şi pe atunci ţinte principale, iar pretenţiile sovietice la acest teritoriu şi fosta administraţie a lui erau prezentate, din nou, ca mişcare pentru eliberarea socială şi naţională şi o influenţă „aducătoare de lumină” pentru ceea ce fusese o populaţie majoritară lipsită cu totul de drepturi⁶⁶. În special în anii 1930, reţeaua de „societăţi basarabene” în exil, patronată de Kremlin, desfăşurase o intensă campanie de propagandă, acuzând România de agresiune şi abuz şi solicitând „eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia românească şi reunirea ei cu patria sovietică”⁶⁷.

Organizarea şi scopurile acestei a patra campanii pentru Transilvania în timpul deceniilor 8 şi 9 corespundeau fidel campaniei anterioare a „Centrului Sovietic al Societăţilor Basarabene, împreună cu secţiile lui străine”, care distribuiau publicaţii ce denigrau administraţia românească, caracterul şi comportamentul acesteia în timpul anilor 1930⁶⁸. Ca şi atunci, asociaţiile maghiare transilvănene căutau susţinerea SUA pentru autonomie sau transfer teritorial şi prezentau populaţia maghiară a regiunii ca riscând să fie ştearsă de pe faţa pământului dacă nu ar fi luate măsuri intense. Cu vreo patruzeci de ani înainte, Societăţile basarabene ce operau în New York, Chicago, Saint Louis, San Francisco, Detroit, Philadelphia şi Baltimore erau şi ele instruite să obţină recunoaşterea din partea SUA a dreptului populaţiei basarabene de a se detaşa de România.

În acelaşi mod, opinia publică din SUA, care avea un impact direct asupra congresului SUA, era şi ea o ţintă a propagandei că o eventuală intervenţie militară sovietică ar trebui interpretată ca „ajutor armat acordat de URSS în urma cererii exprimate de populaţia basarabeană”, prin campanii media de amploare ce puneau în scenă „situaţia nefericită a provinciei” şi „necesitatea ajutorului extern pentru a o elibera de sub jugul represiunii româneşti”⁶⁹. Continuând cu aceeaşi paralelă, ministerul de externe şi instituţiile culturale ale Comisariatului Sovietic pentru Afaceri Externe şi „Asociaţia unională pentru relaţii culturale cu străinătatea” (VOKS) jucau un rol director central de la Moscova şi un rol operaţional prin intermediul ambasadelor şi centrelor culturale sovietice din străinătate, tot aşa cum o făceau acum diplomaţia maghiară şi Institutul pentru Relaţii Culturale (KKI) al lui Aczél⁷⁰.

Paralelele cu operaţiunile anti-iugoslave ale Moscovei în timpul conflictului dintre Tito şi Stalin erau şi ele izbitoare. Pe atunci, Kremlinul desfăşura o campanie publică de „momire”, ce o pletoră de „speculaţii şi zvonuri de origine dubioasă” povesteau despre o „apropiere între Moscova şi Belgrad”, în timp ce, pe ascuns, se angaja într-un „război politic necruţător împotriva guvernului Tito, cu scopul asumat de a distruge «clica fascistă iugoslavă»”. În acest scop, „au fost difuzate apeluri voluminoase, fără precedent, adresate poporului iugoslav de către Moscova şi sateliţii ei, care îndemnau la răsturnarea guvernului. Asupra periferiei iugoslave au fost făcute presiuni militare ameninţătoare, iar misiunile diplomatice iugoslave din orbita Moscovei au fost supuse unor măsuri represive mai intense chiar decât cele asupra puterilor occidentale”⁷¹.

În cazul României, procedura a fost mult mai rafinată, iar Moscova şi-a utilizat avantajele oferite de terţele părţi pentru a face cele mai explicite atacuri.

Pretinse abuzuri ca justificare pentru modificarea frontierelor

Anterior, politica „naţionalistă” a României fusese interpretată în Occident, şi condamnată cu zgomot în rapoartele serviciilor secrete ale ţărilor-membre ale Pactului de la Varşovia, ca reprezentând o politică orientată spre interesul naţional, percepută ca opusă „internaţionalismului proletar” sau politicii orientate spre URSS. Caracteristicile ei definitorii erau respingerea dominaţiei sovietice şi încurajarea altor ţări-membre ale Pactului, state socialiste şi clientelare URSS din lumea a treia să facă acelaşi lucru. Documentele interne ale altor state membre ale blocului sovietic nu identificau „naţionalismul” românesc cu o politică de şovinism faţă de grupurile etnice non-româneşti, nici nu-l descriau în aceşti termeni. Regimul Ceauşescu, ca şi cel Gheorghiu-Dej, de dinaintea lui, definea „naţiunea” în calitate de casă comună a tuturor „naţionalităţilor”, nu ca stat naţional, exclusivist din punct de vedere etnic, deşi propaganda sovietică şi cea maghiară îl acuzau persistent că ar întreţine o viziune opusă⁷².

Spre sfârşitul anilor ´70, propaganda sovietică le-a insuflat unor observatori occidentali ideea că politica naţională românească nu reprezenta o poziţie riscantă şi deseori periculoasă luată de un admirabil „David” împotriva „Goliatului” sovietic (chiar şi atunci când aceste poziţii coincideau cu interesele SUA, ceea ce se întâmpla destul de des). În schimb, politica românească era privită din ce în ce mai mult ca suspectă, meschină, condamnabilă şi poate chiar criminală. Partenerii „în colaborare strânsă” reuşiseră să traducă politica „naţionalistă” a României, din una de interes naţional lăudabil în una de „naţionalism şovin”, care merita oprobriul universal⁷³. Între timp, în consiliile lor interne, partenerii „în colaborare strânsă” au continuat să definească şi să condamne acea politică drept anti-sovietică, plângându-se că încurajarea de către ea a acţiunilor independente ale statelor mici din Europa de est, Orientul Mijlociu, Africa şi Asia submina unitatea comunităţii socialiste.

Era o dezinformare clasică kominternistă, aşa cum a fost ea începută de Willi Münzenberg ⁷⁴. Punerea sub semnul întrebării a acestei interpretări te transforma într-o „persoană rea, bigotă şi probabil proastă”, în timp ce acceptarea ei era considerată „dovadă” a grijii umanitare pentru aşa-zisele victime şi valorile general-umane⁷⁵. Un răspuns rar la propaganda concertată, din partea savanţilor străini, a fost cel al Grupului de Cercetări referitoare la România din cadrul Universităţii din Massachusetts – profesorii Sam Beck, John W. Cole, David Kideckel, Marylin McArthur, Steven Randall şi Steve Sampson – în martie 1978. Toţi membrii Grupului conduseseră ample cercetări pe teren în România şi cunoşteau la prima mână situaţia curentă, în special cea a etnicilor maghiari din Transilvania. Fuseseră capabili de aceasta pentru că România era singura ţară din blocul sovietic ce a permis, în timpul Războiului Rece, ample cercetări antropologice, desfăşurate de cercetători occidentali.

Provocarea concretă ce a generat acest răspuns a fost un studiu „profund eronat” ce prezenta un aşa-zis genocid etnic în România, pe care Grupul îl caracterizase nu doar ca „discutabil”, insultător şi demn de ruşine pentru revista – altfel cu o ţinută ştiinţifică bună – din SUA ce-l publicase, dar ca „având scopul de a impune concluzii şi a trezi ostilitatea” împotriva românilor⁷⁶. Grupul îl acuza pe autorul studiului că făcea „afirmaţia evident falsă, absolut nesusţinută de orice date” că românii ucideau etnicii maghiari din Transilvania (comiţând un „etnocid”)⁷⁷. Grupul de cercetări referitoare la România a supus unei evaluări critice dure şi acuzaţiile lui Karoly Kiraly, care cunoşteau o circulaţie largă în SUA după ce fuseseră traduse de Radio Europa Liberă în 1978. După cum evidenţia mai târziu un alt analist, autorul care acuza românii de genocid nu desfăşurase „niciodată cercetări pe teren în România”, dar avea legături strânse cu „cercuri de emigranţi maghiari” şi cu „savanţii maghiari din Ungaria”⁷⁸.

În acelaşi timp, afirmaţiile particulare insistente făcute de oficialii maghiari şi din alte ţări ale Pactului, cum că Budapesta nu ar avea niciun fel de pretenţii teritoriale asupra Transilvaniei, căpătau din ce în ce mai mult teren, ca interpretare curentă pentru Occident. Chiar şi cei mai atenţi analişti începuseră să accepte referinţele publice ale Budapestei la „pierderea” teritoriului maghiar ca „neavând, cu certitudine, intenţia de a ridica din nou problema Transivlaniei”, mergând chiar până la negarea ideii că orice autoritate sau lider regional din Ungaria sau Transilvania ar fi considerat asemenea pretenţii ca „o propunere viabilă”⁷⁹. Nucleul plauzibil în această temă propagandistică era faptul că oficialii comunişti de la Budapesta, după 1956 nu solicitaseră public transferarea suveranităţii asupra Transilvaniei (sau a oricărei părţi a acesteia) de la România spre Ungaria. Ei solicitaseră doar transferul ei de la România şi o autonomie teritorială deplină, care să pună în mişcare alte lucruri.

Deşi, formal, nu prezenta pretenţii proprii asupra acestui teritoriu, Ungaria îşi declarase deschis intenţia de a compromite integritatea teritorială a României şi, prin urmare, constituia o ameninţare obiectivă la adresa securităţii naţionale a României din acele timpuri. Bulgaria adoptase o tactică similară în raport cu Macedonia iugoslavă, Academia de Ştiinţe a Bulgariei publicând şi ea documente în traducere engleză, care argumentau că Sofia „nu a susţinut niciodată anexarea Macedoniei la Bulgaria, ci îşi doreşte doar ca ea să fie autonomă sau independentă”⁸⁰. Asemenea nuanţări protejau Budapesta şi Sofia de eventuale acuzaţii de expansionism teritorial, pe care ele le combăteau adesea ridiculizându-i pe reprezentanţii regimurilor care exprimau asemenea îngrijorări, prezentându-i ca iraţional de paranoici (şi deseori şi intolerabil de şovini). Totuşi, aceleaşi nuanţe nu ofereau României sau Iugoslaviei niciun fel de protecţie împotriva eforturilor de a modifica hotarele în detrimentul lor.

În această privinţă, merită menţionat că una dintre primele măsuri întreprinse de preşedintele interimar al Ungariei, Mátyás Szűrös, la începutul revoluţiei din decembrie 1989 din România a fost să abroge unilateral Tratatul Maghiar-Român de Prietenie şi Cooperare, care recunoştea oficial graniţa postbelică dintre Ungaria şi România. Preşedintele Szűrös a anunţat atunci, în faţa publicului din Budapesta, că „putem să-i ajutăm cu conştiinţa împăcată pe transilvănenii care îşi doresc autonomie. Autorităţile maghiare susţin [părerea] că Transilvania trebuie să devină o regiune autonomă”⁸¹.

Această proclamaţie nu prezenta în mod eronat politica oficială a Ungariei din cauza unei izbucniri emoţionale. De fapt, preşedintele Szűrös a repetat-o aproape cuvânt cu cuvânt într-un interviu acordat radioului ungar: „putem susţine cu conştiinţa împăcată – şi nici asta nu e naţionalism – acele tendinţe, care au început în Transilvania, care arată că oamenii merită să-şi aibă autonomia, independenţa de drept”⁸².

Evitând o întrebare din partea unui corespondent „New York Times” referitor la scopul şi rezultatele concrete ale abrogării tratatului care recunoştea frontiera postbelică dintre Ungaria şi România, ministrul de externe Gyula Horn a accentuat că „bazele ce au creat acordul au încetat să existe”, iar existenţa lui în continuare era „fără nicio justificare morală”⁸³.

Deschizând astfel legal problema frontierelor, Ungaria nu a renunţat formal la pretenţiile teritoriale la adresa României (şi Slovaciei) decât la Conferinţa pentru Stabilitate în Europa, de la mijlocul anului 1994⁸⁴. Totuşi, oficialii de frunte ai Ungariei au continuat şi în următoarele decenii să afirme susţinerea ţării lor pentru autonomia teritorială a Transilvaniei⁸⁵. Dată fiind insistenţa cu care preşedinţii şi prim-miniştrii Ungariei susţineau autonomia regiunii după căderea comunismului, s-ar părea că îngrijorarea Bucureştiului faţă de această posibilitate nu era nici atât de paranoică, nici atât de greşită cum o prezenta propaganda Pactului în timpul Războiului Rece⁸⁶.

Serviciile secrete americane considerau presiunile sovietice împotriva celor trei socialişti independenţi, inclusiv o eventuală intervenţie sovietică, ca „mai plauzibile” dacă aceştia ar fi demonstrat „tendinţe excesive de occidentalizare, de exemplu prin obstrucţionarea unor iniţiative diplomatice majore sovietice” sau prin „tolerarea exprimării în public a unor viziuni antisovietice”⁸⁷. Într-adevăr, referindu-se la Iugoslavia, ele considerau că „cel mai rău” caz din perspectiva Moscovei ar fi un regim post-Tito care să favorizeze o „politică externă pro-occidentală”⁸⁸. Aceasta se întâmpla deja în cazul României şi al lui Ceauşescu, autorităţile SUA vorbind demult despre „disponibilitatea”, abilitatea şi „viziunea” conducerii Ceauşescu „de a avea o contribuţie majoră la realizarea unora dintre obiectivele noastre”⁸⁹.

Spre 1978, serviciile secrete ale Pactului raportau că SUA utiliza România pentru a pătrunde în Pactul de la Varşovia, iar autorităţile militare sovietice acuzau deschis Bucureştiul de „transmitere” spre Vest (şi China) a informaţiei secrete aparţinând consiliilor interne⁹⁰. După cum remarca CIA în timpul administraţiei Carter (1976-1980), relaţiile dintre SUA şi Iugoslavia erau „afectate în mod special de confruntările lumii a treia cu statele dezvoltate”, precum şi de tratamentul din presa iugoslavă, care uneori era „mai antiamericană decât cea din statele Pactului de la Varşovia”. Prin contrast, relaţiile Washington-Bucureşti nu erau demonizate prin niciun fel de imaginare sistematică a SUA pe post de inamic. Din contra, România cultivase „o «relaţie politică specială» cu Washingtonul” şi coopera „strâns cu SUA în probleme internaţionale” în ciuda unei „intense presiuni din partea URSS”. Liderul român menţionase chiar că „şi-ar dori să extindă această relaţie”⁹¹.

Traducere din limba engleză
de Alex Cosmescu

36                   Andrew şi Mitrokhin, 2005, p. 500. Din cauza legăturilor strânse cu SUA, Germania Occidentală, China, Egipt şi Israel, România intra şi în subordinea Departamentelor I, IV, Vi, VIII şi XVIII (în afară de II)

37                   China a fost plasată, mai ambiguu, în cadrul Departamentului VI (Asia), care includea state anterior protejate de sovietici, precum Vietnam şi Coreea de Nord

38                   Yugoslavia: An Approaching Crisis? Special National Intelligence Estimate (SNIE 15-83), 21 ianuarie 1983 (desecretizată la 4 februarie 1994), pp. 4, 14, CIA. În lumea non-aliniată, Belgradul era mai mult cooperant decât competitiv în legătură cu politica sovietică, iar Tito servea chiar uneori pe post de agent „cu steag fals” al Moscovei.

39                   Memorandum From the Executive Secretary of the Department of State (Springsteen) to the President’s Deputy Assistant for National Security Affairs (Scowcroft), Washington, 23 ianuarie, 1975, (desecretizat la 18 iunie 2008), Volumul E-15, Foreign Relations, 1969-1976; World Trends and Developments: CIA Intelligence Memorandum, 2 ianuarie 1977 (desecretizat la 19 august 2003), pp. 25, 28, CIA

40                  World Trends and Developments: CIA Intelligence Memorandum, 1977, p. 12, CIA.

41                   Memorandum Prepared by the Office of Current Intelligence of the Central Intelligence Agency, Washington, 13 august, 1974 (desecretizat la 18 iuie 2008), documentul 11; şi Memorandum From the Executive Secretary of the Department of State (Springsteen) to the President’s Deputy Assistant for National Security Affairs (Scowcroft), 1975, documentul 12, volumul E-15, Foreign Relations, 1969-1976; World Trends and Developments, 1977, pp. 25, 28, CIA

42                   Instability and Change in Soviet-Dominated Eastern Europe: An Intelligence Assessment (EUR 82-10124), 12 ianuarie 1982 (desecretizat la 29 ianuarie 2001), p. 19, CIA

43                   Vezi de ex. cele 18 documente din Negru, nr. 1 (2010) Negru, nr. 3-4 (2010)

44                  Expunerea discuţiilor cu tov. V.I. Potapov, şeful sectorului român al Secţiei CC al PCUS, 27 iulie 1978, documentul nr. 2 în Gheorghe Negru, Disputa dintre URSS si RSR privind tratarea istoriei relaţiilor ruso- si sovieto-române, Destin românesc, nr. 3-4 (2010), pp. 187-192; Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Moldova: AOSPRM, F. 51, inv. 47, d. 11, f. 70-80

45                   Discuţie cu tov. V.I. Potapov, şeful sectorului român al secţiei CC al PCUS, 27 octombrie 1978, documentul nr. 3 în Gheorghe Negru, Disputa dintre URSS si RSR privind tratarea istoriei relaţiilor ruso- si sovieto-române, Destin românesc, nr. 3-4 (2010), pp. 192-197; Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Moldova: AOSPRM, F. 51, inv. 47, d. 11, f. 108-119

46                  Notă informativă [către secretariatele CC ale PCM] referitor la întâlnirea şi discuţiile lui L.I. Brejnev cu N. Ceauşescu pe 1 august 1979 în Crimeea, 20 august 1979, documentul nr. 5 în Negru, Gheorghe, Disputa dintre URSS si RSR privind tratarea istoriei relaţiilor ruso- si sovieto-române, Destin românesc, nr. 3-4 (2010), pp. 201-203; Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Moldova: AOSPRM, F. 51, inv. 50, d. 6, f. 80-85. În raport se menţionează că „întâlnirea nu s-a încheiat cu petrecerea vacanţei lui N. Ceauşescu alături de noi, aşa cum e procedura tradiţională. Imediat după conversaţie, N. Ceauşescu a luat avionul spre Bucureşti”

47                   Notă informativă [către secretariatele CC ale PCM] referitor la întâlnirea şi discuţiile lui L.I. Brejnev cu N. Ceauşescu pe 1 august 1979 în Crimeea, 20 august 1979, documentul nr. 5, în Negru, Gheorghe, Disputa dintre URSS si RSR privind tratarea istoriei relaţiilor ruso- si sovieto-române, Destin românesc, nr. 3-4 (2010), pp. 201-203; Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Moldova: AOSPRM, F. 51, inv. 50, d. 6, f. 80-85. În raport se menţionează că „întâlnirea nu s-a încheiat cu petrecerea vacanţei lui N. Ceauşescu alături de noi, aşa cum e procedura tradiţională. Imediat după conversaţie, N. Ceauşescu a luat avionul spre Bucureşti”

48                  Instability and Change in Soviet-Dominated Eastern Europe, 1982, pp. 8, 15, 20, CIA

49                  Ibidem

50                   Yugoslavia: An Approaching Crisis?, 1983, pp. 4, 14, CIA

51 Vezi de ex. Rabotnichesko Delo, 1 septembrie, 6 noiembrie şi 14 noiembrie 1978. Transportul maritim a fost deschis, din câte se pare, în 1982. Vezi Brown, 1988, p. 273

52                   Prospects for Post Tito Yugoslavia, vol. 1 (NIE 15-79), 25 septembrie 1979 (desecretizat la 4 February 1994), p. 3, CIA

53                   Op. cit., p. 3

54                   Vezi de ex. Instability and Change in Soviet-Dominated Eastern Europe: An Intelligence Assessment (EUR 82-10124), 12 ianuarie 1982 (desecretizat la 29 ianuarie 2001), p. 17; King, 1976, p. 12, 16; Lonhart în Nastasa

55                   King, 1976, pp. 12-13, 16-17; Robert R. King, Minorities Under Communism: Nationalities as a Source of Tension Among Balkan Communist States, Cambridge, Harvard University Press, 1973, pp. 163-169

56                   King, 1976), pp. 16-17

57                   Memorandum From the Executive Secretary of the Department of State (Springsteen) to the President’s Deputy Assistant for National Security Affairs (Scowcroft), 1975, doc. 12, vol. E-15, Foreign Relations, 1969-1976

58                   King, 1976, p. 12, 16

59                   Vezi de ex. Californiai Magyarsag, 4 martie 1977; Radio WHBJ, New York, 3 martie 1977, ora 12:20. Conform emisiunii radio, în timp ce cinci istorici români, inclusiv generalul Ilie Ceauşescu, ţineau un seminar la Facultatea de Relaţii Internaţionale a Universităţii Columbia, emigranţii maghiari „au protestat în afara instituţiei timp de două ore şi jumătate” împotriva „exterminării naţionale” a etnicilor maghiari în România. Protestul a fost prezentat la NBC. Descoperirile din arhive după 1989 au demonstrat că KGB şi serviciile secrete cu care acesta „colabora strâns” aveau ca ţinte pentru operaţiuni de infiltrare şi influenţare „centrele sovietologice” americane, Universitatea Columbia fiind identificată ca unul dintre obiectivele majore. Vezi de ex. Andrew şi Mitrokhin, 2001, p. 202; Paczkowski, 2007, pp. 7-8.  Serviciile secrete poloneze au început să desfăşoare operaţiuni ce vizau aceste centre încă din 1965 (concentrându-se şi pe Radio Europa Liberă)

60                  Vezi, de ex., lucrarea sociologului de la Academia Maghiară de Ştiinţe, Ferenc Kunszabo, Modern Genocide and its Remedy, Uj Latohatar (Munchen), Vol. XXIX (25 ianuarie 1979), pp. 329-358, retipărit în Witnesses to Cultural Genocide: First-Hand Reports on Rumania’s Minority Policies Today, New York, American Transylvanian Federation, Inc şi Committee for Human Rights in Romania, 1979. Introducere de George Schopflin.  Vezi şi Ferenc Kunszabo, Genocide for the Whole World to See, în Reports from Transylvania, New York, 1977, pp. 77-108

61                   Wass în New York Magyar Élet, 26 martie 1977. Vezi şi Albert Wass în Californiai Magyarsag, 4 martie 1977

62                   Albert Wass de Czege, coord., Documented Facts and Figures on Transylvania, compilat de Danube Research Centre şi Transylvanian World Federation, Astor, FL, Danubian Press, 1977, pp. 4-5. Populaţia maghiară din întreaga Românie era de aprox. 1.5 milioane – recensământul oficial din 1977 fixând cifra de 1.6 milioane. Populaţia maghiară din Transilvania era, stabil, sub un milion

63                   “Why the Discrimination Against the Hungarians of Transylvania,” The Transylvania Quarterly, October 1981. Vezi şi “Will the United States Endorse Cultural Genocide in Rumania?” The Transylvania Quarterly, mai 1976; şi “Exterminate the Hungarians,” The Transylvania Quarterly, octombrie 1981

64                  Genocide in Transylvania: Nation on the Death Row, compilat de The Transylvanian World Federation şi The Danube Research and Information Center, Astor, FL, The Danubian Press, 1985

65                   Vezi, de ex., V. Dembo, Zece ani de ocupare sângeroasă a Basarabiei, Editura de Stat a Moldovei, Tiraspol, 1928, p. 6; Visoiu, N., România in Războiul Antisovietic, Editura de Stat a Moldovei, Tiraspol, 1928; Radio Tiraspol, 12 iulie 1932 şi 27 aprilie 1933

66                  Vezi cap. II al prezentului volum. Revistele Moldova Socialistă şi Krasnaia Bessarabia erau deosebit de active în propagarea acestor teme

67                   Nevezhin, Vladimir Aleksandrovich, The Making of Propaganda Concerning USSR Foreign Policy, 1939-1941, în Rosenfeldt ş.a.,2000, p. 155; Kopanski, Ia. M., Obshestvo bessarabtsev v SSSR i soiuz bessarabskikh emigratnoye (1924-1940), Cartea Moldovenească, Chişinău,1978, pp. 24, 27

68                  De exemplu, asociaţia de la Bruxelles “La Bessarabie Oprimee, co-sponsorizată de „Asociaţia emigraţilor basarabeni” (secţia belgiană a „Societăţii basarabene”) şi „Cercul belgian-basarabean”. ANIC, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Serviciul Special de Informaţii, dosar 1/1937. Pentru primele trei campanii pentru Transilvania, vezi Watts (2010), pp. 42-43, 89-92 şi 110-114

69                  SIS Note regarding the actions of the Soviet government in the reorganization and reinvigoration of the activities of the “Bessarabian Societies” in the U.S.A., 2 aprilie 1940, şi SIS note regarding the reorganization and use of the “Bessarabian Societies” by the USSR for anti-Romanian aims, 30 ianuarie 1940, în Varatic (2000), documentele 48 şi 77, pp. 189-190, 247-249; ASRI, F. Documentar, d. 6666, f. 43-46 şi 65-67. Adunarea de fonduri americane pentru lupta de „eliberare” era şi ea o sarcină importantă

70                   Kopanski, 1978, p. 27

71 Current Reassessment of the Tito-Soviet Break: Intelligence Memorandum No. 325, 13 septembrie 1950 (desecretizat la 18 noiembrie 2004), pp. 1-2

72                   Identitatea românească era bazată pe cultură, nu pe sânge sau pe „puritate” etnică. Soldaţii legiunilor romane care, împreună cu populaţia dacică, au format, conform mythos-ului cu privire la origini, au format poporul român veneau din întregul imperiu – deşi legiunile lui Traian veneau anume din Spania – cultura latină fiind numitorul lor comun. Proiectul genomului uman de la Harvard a demonstrat că românii sunt înrudiţi cel mai îndeaproape cu italienii (şi e o combinaţie de populaţii băştinaşe şi cucerite de imperiu)

73                   Vezi, de ex., caracterizarea „naţionalismului, ba chiar şovinismului” lui Ceauşescu în Trond Gilberg, Nationalism and Communism, in Romania: The Rise and Fall of Ceauşescu’s Personal Dictatorship, Boulder, Westview Press, 1980, p. 210. Gilberg a căzut şi el victimă propagandei sovietice, conform căreia România era un „cal troian” sovietic, descriind politica lui Ceauşescu drept fals independentă. Op. cit., p. 204.

74                   Watts (2010), pp. 72-73; David J. Dallin, Soviet Espionage, New Haven, Yale University Press, 1955, pp. 310. Vezi şi Stephen Koch, Double Lives: Willi Münzenberg and the Seduction of the Intellectuals, New York, Enigma Books, 1995, şi Sean McMeekin, The Red Millionaire: A Political Biography of Willi Münzenberg, Moscow’s Secret Propaganda Tsar in the West, 1917-1940, New Haven, Yale University Press, 2004

75                   Stephen Koch, “Lying for the truth: Münzenberg & the Comintern,” The New Criterion, nr. 12 (November 1993), www.newcriterion.com

76                   Vezi Sozan, Michael, Ethnocide in Rumania, Current Anthropology, vol. 18, nr. 4, 1977, pp. 781-782, şi replica Grupului de Cercetări referitoare la România On Transylvanian Ethnicity, în Ibid, vol. 20, nr. 1 (martie 1978), pp. 135-147

77                   Grupul de cercetări referitoare la România, 1978, p. 135. Lucrarea lui Sozan Ethnocide in Rumania a fost republicată în Louis Lote, Stephen Bordsody, Nandor Dreisziger, Adam Makkai şi George Schöpflin, coord., Transylvania and the Theory of Daco-Roman-Rumanian Continuity, Committee of Transylvania, 1980, şi în 1991 de Hunyadi M M K, Ontario, Canada. Poate fi accesată la www.hungarian-history.hu. Lote, Bordsody, Dreisziger, Makkai şi Schöpflin au ales să nu publice suplimentul semnat de Grupul de cercetări referitoare la România. Şovinii maghiari insistă de obicei asupra scrierii cuvântului „România” cu „u” în loc de „o”, ca expresie a negării de către ei a oricărei legături cu Roma şi latinitatea şi pentru a-şi susţine afirmaţia că românii sunt, la origine, slavi de sud

78                   Comentariile cu privire la provenienţa lui Sozan şi asociaţii lui sunt bazate pe László Kürti, The Remote Borderland: Transylvania in the Hungarian Imagination¸ New York, SUNY Press, 2001, p. 213, nota 57

79                   Vezi de ex. King, 1976, p. 13 şi Brown, 1988, p. 437

80                  Wayne S. Vucinich, Major Trends in Eastern Europe, in Stephen Fischer-Galati, coord., Eastern Europe in the 1980s, Boulder, Westview, 1981, p. 12; Academia Bulgară de Ştiinţe, Macedonia: Documents and Material, Sofia, Academia Bulgară de Ştiinţe, 1978

81                   Dosar SRI/Nota U.M. 0610, F.N., fila 65-67, citat în Costache Codrescu, coord., Armata Română în revoluţia din decembrie 1989: Studiu documentar, ediţia a doua, revăzută, Editura Militară, Bucureşti, 1998, p. 43, şi în Raportul Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 – Secţiunea a 3-a, Parlamentul României, Bucureşti, 1991. Acest apel a fost susţinut de fostul oficial maghiar al PCR, Károly Király

82                   Interviu al lui Arpad Zengo cu Szűrös la radio Budapesta, în maghiară, 20 decembrie 1989, ora 05:45 GMT, în FBIS-EEU-89-243, 20 decembrie 1989, p. 47. Cu o zi înainte, Ernő Raffay, numit în curând viceministru al apărării, i-a declarat aceluiaşi jurnalist că deoarece maghiarii din Transilvania „nu au vrut niciodată să trăiască pe teritoriul României”, „eu spun, ca deputat în Adunarea Naţională, că voi face totul pentru a împlini, mai devreme sau mai târziu, această dorinţă a maghiarimii din România”. Op. cit., p. 46

83                   Officials Give Briefing, Budapest Domestic Service, 21 decembrie 1989, ora 09:50 GMT, FBIS-EEU-89-245, 22 decembrie 1989, pp. 39-40

84                  Nicholas Denton, Hungary Acts on Borders, Financial Times, 15 iulie 1994, p. 2; Patrick Worsnip, Talks On Stability Fan Old Enmities, The Independent, 28 mai, 1994, p. 7; Cyrus R. Vance şi David A. Hamburg, co-moderatori, Preventing Deadly Conflict, raport final pe 1997, Carnegie Corporation of New York, Carnegie Commission on Preventing Deadly Conflict, p. 205

85                   Hungarian president rejects criticisms of Romania visit, MTI, 27 octombrie 2008, ora 08:12 CET şi President [László Solyom] Says Hungarian-Romanian Ties Good Despite Split On Minority Rights, MTI, 3 februarie 2009, ora 11:11 CET, www.politics.hu; Hungarian President Calls For Increased Autonomy For Ethnic Hungarians In Rumania, International Herald Tribune,12 februarie 2007; War of Words Continues Between Hungarian And Romanian Presidents, MTI, 19 martie 2009, ora 8:04 CET

86                  La începutul anilor 1990, prim-ministrul maghiar Jozsef Antall a făcut declaraţii „nu prea subtile” că se consideră şi prim-ministru al etnicilor maghiari din Transilvania (şi din altă parte). În 1996, prim-ministrul Gyula Horn a aprobat comunicatul „Adunării Minorităţii Maghiare” ce solicita „crearea unei autoguvernări şi autonomii” a etnicilor maghiari în statele învecinate. Comunicatul l-a avut pe post de coautor şi apărător pe ministrul de externe maghiar László Kovács. Joint Declaration  from the Conference on Hungary and Hungarians Beyond the Borders, MTI [Agenţia Maghiară de Ştiri], 7 iulie 1996; Daniel N. Nelson, Hungary and Its Neighbors: Security and Ethnic Minorities, Nationalities Papers, vol. 26, nr. 2, 1998, pp. 313-330. Conform lui Nelson, „persoanele cu funcţii de răspundere la Secretariatul de Stat al SUA au fost profund afectaţi, deoarece aceste afirmaţii negau propriile „asigurări adresate României şi Slovaciei referitoare la intenţia Budapestei de a stabili relaţii bune cu toţi vecinii ei”. (p. 325)

87                   Prospects for Post Tito Yugoslavia, 1979, pp. 3-4. Pentru China, vezi, de ex., Harris, Nadolski şi Sargent, The US-PRC-USSR Triangle: An Analysis of Options for Post-Mao China, Final Report, 1976, pp. 75-77

88                  Yugoslavia: An Approaching Crisis?, 1983, pp. 14-15

89                  Vezi, de ex., Memorandum From the Executive Secretary of the Department of State (Springsteen) to the President’s Deputy Assistant for National Security Affairs (Scowcroft), 1975, documentul 12, vol. E-15, Foreign Relations, 1969-1976. Politica defensivă a României şi cooperarea militară cu China şi occidentul, se considera, erau generate de poziţia ei, contrară „politicii de forţă” sovietice. Soviet Union – Eastern Europe (CI SNEE 76-18), Office of Current Intelligence, 5 octombrie 1976 (desecretizat 18 noiembrie 1999), p. 1, CIA

90                  Informational Report Overall Operational Image of the SRR, 12 septembrie 1978, BStU, MfS, Abt. X 22, S. 3-56; Herbstritt şi Olaru (2005), pp. 320-321; Weiser (2005), pp. 151-152, 164, 178

91                   World Trends and Developments: CIA Intelligence Memorandum, 1977, pp. 25, 28, CIA