Din nou suntem în prag de alegeri, în plină campanie electorală, din nou întreaga ţară stă pironită cu ochii la televizor urmărind cu gura căscată modul în care politicienii îşi dau la coaste unul altuia şi promit electoratului marea cu sarea. Desigur, electoratul se va alege cu sarea-n ochi, dar interesul şi energia consumate sunt demne de o cauză mai bună. Întrebarea de bază rămâne de ce suntem păcăliţi de fiecare dată, oare doar politicienii sunt vinovaţi că sunt aşa cum sunt, că promit fără să se ţină de cuvânt, că fură ca-n codru? Sau avem şi noi o parte mai mică sau mai mare de vină? Dar atunci de ce nu ne privim în oglindă şi să ne examinăm puţin, poate am avea ce învăţa?
Am să încerc să o fac eu. În primul rând, ne place să ne lamentăm, să ne plângem de milă. Dacă nu mă credeţi, intraţi pe Facebook, pe forumuri, şi veţi vedea din plin acest lucru. Ne plângem de ţara în care trăim, ne plângem de clasa politică, ne plângem de toţi şi de toate. Mă întreb ce ne-am face dacă am ieşi din situaţia asta, ce ne-am face, de ce ne-am plânge? Dar aici nu e vorba doar de lamentări, ci de ceva mai grav. Ne înjurăm cu entuziasm ţara, aşa este. „Ţară de rahat”, „ păcat că e locuită” şi altele, vă sunt cunoscute? Cine sunt cei ce zic asta? Românii, nu alţii! Trageţi cu urechea pe la discuţiile pe stradă, din cafenele, veţi vedea aceste lucruri repetate la saturaţie.
Totuşi, unde ne e demnitatea naţională? Staţi liniştiţi, există şi se manifestă. Dacă un străin ar zice despre România măcar jumătate din ce zic românii despre ţara lor, noi am sări ca arşi! Cum îşi permite acest individ, străin de ţara şi neamul nostru, să zică aşa ceva despre poporul nostru, despre ţara noastră? Ia să vină aici, să vadă cum stau lucrurile, eventual să-şi ia cetăţenia română, apoi poate să înjure România până poimâine, dar alături de noi. În concluzie, nu oricine are dreptul să înjure România, doar românii înşişi, şi încă cu mult aplomb şi entuziasm.
Din păcate, nu ne oprim doar la vorbe, denigrări şi înjurături. Mergem cu mult, mult mai departe. Sintagma „ţară de rahat” o spun mai cu seamă unii în timp ce aruncă pe geamul maşinii mizeria şi pachetele goale de ţigări, contribuind la umplerea cu gunoaie a şoselelor ţării, ca apoi să aibă motiv să se plângă de felul cum arată. La fel, trecătorii care aruncă mizerii pe jos, deşi la câţiva paşi există un coş de gunoi. „Uite ce mizerabilă e plaja” zicea cineva aruncând în nisip un cocean de porumb fiert. Iar acestea sunt doar câteva exemple, fiecare dintre noi putând veni cu sute, dacă nu mii, de astfel de întâmplări zilnice.
Viitorul nostru
Dacă aşa e comportamentul românilor faţă de prezent, ne mai mirăm de dispreţul faţă de viitor? „Trecut de rahat avem, prezent de rahat avem, ce bine că nu avem nici un fel de viitor!”, această vorbă a fost spusă de un cunoscut actor şi s-a bucurat de sute de share-uri şi poate mii de aprecieri pe Facebook, prea puţini au fost cei care au luat atitudine contra. Oare asta este părerea noastră, cunoştinţele faţă de trecutul nostru, atitudinea faţă de viitorul nostru? Dacă este aşa, e grav. Dacă nu, e şi mai grav, deoarece nu luăm atitudine într-un fel sau altul. În ideea de a ne alege noi înşine viitorul, nu să-l lăsăm la mâna unora sau altora, asistând pasiv la distrugerea noastră ca neam, ca naţiune, ca ţară. Fiindcă noi chiar asta facem, ne distrugem viitorul, lamentându-ne ce fel de ţară „de rahat” avem, dar nu facem nimic să ne scoatem ţara noastră şi a copiilor noştri din starea pe care noi înşine o caracterizăm în acest mod.
Un lucru pe care îl refuzăm constant este de o evidenţă dovedită în decursul istoriei: suma acţiunilor şi deciziilor prezentului modelează viitorul, este un fapt pe care nu îl putem nega sau ignora, ne place asta sau nu, rezultatul este acelaşi, este adevărat. Dar atunci de ce nu acţionăm acum, în prezent, pentru a ne păstra, totuşi, o şansă pentru viitor? Să facem o paralelă simplă, dacă acum 20 de ani am fi decis altfel, prin vot, oare nu am fi avut alt viitor, de fapt prezentul de astăzi? Am fi avut parte oare de mineriade, de corupţie dusă la extrem, de o multitudine de simptome pe care astăzi încercă să le dăm uitării?
Răspunsul poate fi deosebit de complex, de genul incursiunii istoriei alternative. Nu ştim care ar fi fost atunci viitorul României, implicit prezentul nostru de acum, dacă atunci am fi decis altfel. Dar întrebarea de bază rămâne: ar fi fost mai bun sau mai rău decât prezentul nostru? Răspunsul nu cred că este atât de dificil, dacă facem o analiză comparativă cu ţările din jur, o analiză la rece, fără presupoziţii. Cred că este evident, alţii au putut, Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Croaţia, noi nu. Vestea proastă este că nici nu vom putea dacă nu luăm atitudine. Şi o putem face, dar nu vrem, asta este tragedia.
De ce suntem unde suntem?
Ni se pare poate ciudat că unii din jurul nostru pot şi noi nu putem. Unii fac autostrăzi, noi nu putem. Unii atrag fonduri europene la greu, noi nu putem. Unii fac orice, noi nu. Nu găsim explicaţii şi de aceea ne pornim pe etichetări, de genul celor menţionate mai sus care conţin cuvântul „rahat”. Şi exemplele pot fi enumerate la nesfârşit, de ce ei pot, iar noi nu? Suntem mai proşti, mai tâmpiţi, mai de „rahat”?
Răspunsul este mult mai simplu decât credem. Şi poate fi concentrat într-un sigur cuvânt: CORUPŢIE. Să nu credeţi că vorbesc tâmpenii, un raport al ONU spunea, referitor la mai multe ţări din lume, că o diminuare cu 1% a corupţiei rezultă în creşterea PIB-ului de ţară cu undeva între 2 şi 4%. Oameni buni, noi aveam o prognoză de creştere cu 1% la începutul anului, procent care ne-a fost scăzut la 0,5% după estimările din octombrie! Ar trebui să merg mai departe ca să explic acest fenomen de care suntem conştienţi, dar îl neglijăm constant. Cum se face că cei mai bogaţi baroni locali sunt chiar cei care conduc cele mai sărace judeţe? Este doar întâmplător? Să o credeţi voi! Vă mai pun o întrebare, cum este posibil ca un ministru care are un salariu de circa 6000 de lei să plătească o rată la creditul său de 800000 de euro de peste 4000 de euro (peste 18000 de lei), când nu are afaceri sau partenerul de viaţă nu lucrează? Mai departe, am vorbit de judeţe, dar comparaţia poate fi extinsă la nivel naţional, cum vă explicaţi că România este una dintre cele mai sărace ţări din UE, dar are politicienii printre cei mai bogaţi?
Ar trebui pe scurt să vă explic cum funcţionează această corupţie, deşi ar fi nevoie de un tratat de sute de pagini pentru asta. Voi face doar o scurtă prezentare, o foarte sintetică trecere în revistă printr-un singur exemplu, dar care poate fi generalizat la întreaga situaţie din ţară. Într-un judeţ se aprobă ideea de a reabilita o şosea. Se prezintă la licitaţie mai multe firme, fiecare cu oferta sa. Iese câştigătoare o firmă agreată, care are informaţii din interior referitoare la cum au licitat celelalte firme. Se încheie contractul care prevede o clauză specială conform căreia se poate modifica pe parcurs devizul lucrării până la un anumit procent, de exemplu 50%. Desigur că la final lucrarea este mult mai scumpă celelalte oferte iniţiale, dar asta nu mai contează, lucrarea este finalizată şi contractorul îşi ia banii. Dar, el va trebui să-i mulţumească pe cei care l-au favorizat să câştige contractul şi care i-au permis să umfle devizul lucrării şi să nu dea garanţii pentru execuţia ei, deoarece peste un an va fi plătit să repare ce a făcut de mântuială. De unde, din bugetul local, sau din cel al ministerului, indiferent, din banii noştri de taxe şi impozite. Toată lumea e fericită, cel care a organizat licitaţia fiindcă şi-a luat şpaga, firma executantă deoarece a făcut o afacere beton din care a rămas cu o grămadă de bani după ce a plătit şpaga, electoratul fiindcă are o şosea proastă care la anul va trebui reparată tot din banii publici. Rămân doar fraierii care plătesc, adică noi, dar de bucurie îi votăm tot pe aceiaşi şpăgari ca să facă pe viitor acelaşi lucru. Să ne mai mirăm că avem cele mai proaste şi cele mai scumpe şosele şi autostrăzi din Europa? Să ne mai mirăm că UE ne-a blocat unele fonduri din aceste motive? Deoarece dacă nouă nu ne pasă ce se întâmplă cu banii noştri din taxe şi impozite, Uniunii Europene uite că îi pasă! Şi ne taxează pentru asta.
Scopul politicienilor noştri
Am stabilit deja că politicienii noştri sunt printre cei mai bogaţi din UE, şi poate astfel se poate explica sărăcia ţării noastre, deoarece politicienii noştri sunt în mare parte lucrători la stat, bugetari, şi totuşi au averi de milioane de euro, deşi veniturile lor declarate sunt mult sub media europeană a veniturilor bugetare. Un angajat de la o companie de stat, care are salariul minim pe economie, poate fi nemulţumit, dar ce face el să schimbe asta? Nimic, tace şi înghite, deoarece îşi păzeşte locul de muncă, slab plătit, aşa cum este. Culmea este că îl susţine pe baron de teamă să nu piardă şi acest loc de muncă amărât. Deşi, dacă baronul ar intra după cum merită în puşcărie, el ar avea şansa de a fi promovat pe bază de meritocraţie sau ar putea să aibă un venit simţitor majorat tocmai datorită diminuării corupţiei la acest nivel.
Bine, asta e situaţia actuală, o ştim şi o simţim pe propria piele. Dar, totuşi, ce îi mână în luptă pe politicienii noştri? De ce se zbat acum mai abitir decât acum zece ani? Fraţi români, răspunsul este simplu. Ei au o motivaţie supremă, este ultima lor şansă! Şansă de a scăpa de ceea ce merită o mare parte dintre ei, şi aici mă refer direct la ceea ce i-ar aştepta pe o mare parte dintre ei: PUŞCĂRIA! Sau închisoarea, spuneţi-o cum credeţi.
S-a petrecut în ultimii ani ceva de necrezut cu puţini ani în urmă. Foşti miniştri, chiar un fost prim ministru, personaje intangibile la vremea lor, au ajuns după gratii. Credeţi că celor asemenea lor, baronilor sau îmbogăţiţilor statului le convine aşa ceva? Să luăm un exemplu, aţi câştigat la loterie, vă umpleţi de bani, vă distraţi şi obişnuiţi cu un stil de viaţă. Faceţi croaziere prin ţări exotice, vă permiteţi orice, cele mai fine mâncăruri, cazinouri, localuri etc. Sunteţi în culmea fericirii, totul vă este permis. Dar la un moment dat apare un ins care vă bate pe umăr şi vă spune că a fost o greşeală, nu dumneavoastră sunteţi câştigător, şi va trebui să daţi toţi banii cheltuiţi înapoi. Şi încă rapid. Ce aţi face atunci? Nu v-aţi agăţa de toţi avocaţii din lume ca să nu pierdeţi? Nu aţi face orice ca să vă păstraţi averea şi statutul? Ei bine, cam aşa se comportă politicienii noştri.
Ar fi în stare de orice, mă repet, de ORICE, ca să nu-şi piardă averea şi imunitatea. Imunitatea în faţa legilor, imunitatea în faţa poporului care i-a trimis în funcţii. Aşa se explică zidul care îl creează în parlament împotriva justiţiei, un scut împotriva procurorilor care ar fi în drept să îi înhaţe când au toate probele.
Şi atunci au o strategie foarte clară şi eficientă până acum: ascunderea după imunitatea parlamentară. Te protejează atât individual, dar şi colectiv. Adică, dacă unul are ghinionul să fie prins cu mâţa-n sac, ceilalţi fac zid în jurul lui refuzând să-i lase pe procurori să-l salte, deoarece mai încolo ar putea veni rândul lor. Chiar şi acum, în parlament se află senatori şi deputaţi declaraţi incompatibili sau aşteptaţi de procurori la uşă, dar ţinuţi în braţe de colegii lor.
Cum îi ajutăm noi
Dar ca să acceadă în parlament şi să se menţină acolo la adăpost de mâna justiţiei au avut şi au nevoie de votul nostru, al electoratului. Şi orice electorat matur, ca şi cel occidental, obişnuit cu exerciţiul democratic practicat de generaţii, i-ar sancţiona scurt pe astfel de politicieni trimiţându-i la lada de gunoi a politicii şi pe majoritatea după gratii. Dar la noi este situaţia diferită, noi şi sistemul electoral îi favorizăm tocmai pe aceştia.
Cum aşa? Să luăm mai întâi grupul preferat de către politicieni, care ajunge pe zi ce trece, pe ciclu electoral ce trece, grupul dominant de alegători: ignoranţii, sau numiţi cu eleganţă de sociologii occidentali cu acronimul LIV (de la Low Informed Voters), alegători puţin informaţi. În această categorie intră ca majoritari cei care i-am descris mai amănunţit în articolul Greaua moştenire, îi cunoşteţi:
„…alegătorul celălalt, prea prost, prea ignorant, prea nepăsător, prea manipulat, prea corupt de zece lei sau un rând de băutură. Şi tot din aceste motive nu gândeşte mai departe, ba chiar îi duşmăneşte pe cei care o fac.
„Rămâne apoi marea masă a trudnicilor, a căror viaţă se reduce la muncă şi la hrană, într-un ciclu etern şi ale căror conştiinţe nu se ridică mai sus de blidul de mâncare de dinaintea nasului. Sunt atât de apăsaţi şi dresaţi în apăsarea spre pământ, că nu pot, nu gândesc şi nu vor să privească mai departe. Li-s ochii atrofiaţi ca ai sobolilor de sub pământ. Urăsc pe oricine vrea să-i scoată din existenţa lor de sclavi. Cu ei face orice stăpânire ce vrea. În primul rând să gândească în locul lor. E ceea ce Ghiţă spunea despre ei: “Dacă ar ieşi poruncă ca o jumătate de sat să izgonească pe cealaltă, s-ar executa supuşi”. Unii ar face-o chiar cu pasiune. Dacă li s-ar cere să stea să se taie lemne pe ei şi asta ar suporta-o, având drept scuză că “dacă a venit lejea asta”… Aceştia erau ceea ce regimul comunist dorea şi, în bună parte, a şi reuşit să facă din întregul popor român.” Asta nu spunea oricine, ci chiar Ion Gavrilă Ogoranu în memoriile sale, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc.
Cred că îi recunoaşteţi, sunt candidaţii ideali la votul pe zece lei sau o băutură. De ei au nevoie politicienii cel mai mult, ei sunt aceia care îi pun şi îi menţin în scaun.”
Pe aceştia îi ştim, alături de ei mai sunt cei neinformaţi pur şi simplu, dar totuşi votează după simpatii sau antipatii, că aşa a zis X sau Y, fără să ştie de partid sau alianţă, nu ştiu nici dacă votează liste sau candidaţi, nici nu ştiu cine candidează în colegiul lor.
Această categorie devenită deja majoritară în ţara noastră este preferată şi favorizată de către politicienii, spre ei se adresează campaniile electorale cu mici şi bere, de ei se lipesc cel mai bine promisiunile de genul „o să mărim…” fără să spună cu cât şi de unde resurse. Este normal, aceşti LIV habar nu au de economie ca să poată pricepe de unde vin şi unde merg banii în economie, pentru ei buget este un termen total abstract, fără vreun înţeles palpabil.
De aceea ei sunt şi obiectivul strategic pe termen lung al politicienilor, în interesul acestora de a-şi păstra şi spori acest electorat. Şi asta se face pe baze ştiinţifice. Psihologul american Abraham Maslow a ierarhizat la mijlocul secolului trecut nevoile umane sub forma unei piramide care îi poartă numele.
Această piramidă ilustrează sub formă de trepte nevoile omului, începând cu cele de bază care sunt cele fiziologice. Atât timp cât nu-i sunt satisfăcute nevoile de pe prima treaptă, respectiv cele de hrană şi adăpost, omul nu poate trece în a doua treaptă, a nevoilor de stabilitate, apoi după satisfacerea acestora poate trece în a treia etc. Ei bine, abia către mijlocul piramidei omul începe să se intereseze de apartenenţa sa la un grup, cu aspiraţii specifice. Vedem şi prin exemplele cotidiene, copiii care nu au ce mânca şi îmbrăca nu se pot gândi la şcoală, de exemplu. Când eşti flămând şi fără adăpost nu te interesezi de perspectivele integrării europene, ci de unde să faci rost de mâncare şi unde vei dormi la noapte. Nu te interesează dezbaterile electorale, vei vota candidatul care îţi dă ceva de mâncare sau zece lei, nici nu ai alte pretenţii. Oamenii aflaţi pe treptele inferioare ale piramidei lui Maslow sunt uşor de mulţumit, ei au aşteptări modeste şi de moment, pe când oamenii aflaţi pe treptele superioare sunt pretenţioşi, discută programe care să aibă efect asupra comunităţii din care fac parte, pun întrebări stânjenitoare, sunt educaţi şi cunosc ceva economie, nu prea pot fi duşi uşor cu preşul.
Aici e secretul, politicienii îi preferă şi cultivă pe cei aflaţi pe treapta de jos din aceleaşi motive. Aceştia îl vor vota chiar dacă este hoţ, corupt, băgat în matrapazlâcuri şi asociat cu personaje dubioase. ANI sau DNA sunt noţiuni necunoscute pentru aceşti oameni, la locale au votat un primar aflat în închisoare, pe 9 decembrie s-ar putea să voteze doi deputaţi pe cale de a intra în arest preventiv.
Ori, această categorie a devenit dominantă în peisajul electoral, spre bucuria politicienilor. A crescut nu numai datorită lor (nu cred că întâmplător educaţia şi sănătatea sunt cele mai neglijate faptic, nu declarativ).
Dar numai politicienii sunt vinovaţi de această situaţie? Nu, nu este aşa, oricât ne-ar place nouă să ne lamentăm şi să dăm vina numai pe ei. Nu, e şi vina noastră, marea noastră vină. Alegătorii aflaţi pe treptele superioare ale piramidei lui Maslow sunt vinovaţi încă în două direcţii principale. În primul rând, prin neprezentarea lor, au permis mărirea artificială (pe lângă cea naturală, numerică, explicată mai sus) a puterii de decizie a LIV, au ajuns să poată să reprezinte ca voturi exprimate un procent mai mare decât cel real, exact la fel cum ungurii au mai multe mandate în parlament decât procentul lor din populaţie, tocmai datorită neprezentării românilor la vot faţă de populaţia maghiară.
În al doilea rând, sunt vinovaţi prin faptul că nu au încercat, prin alegeri, să elimine personajele corupte, alegând de fiecare dată alternativa, chiar dacă era reprezentată de răul mai mic. Din rău mai mic în rău mai mic, am fi avut un rău semnificativ mai mic. Dar nefăcând asta, am încurajat politicienii să-şi pună în faţă candidaţi tot mai dubioşi, chiar penali, pe motiv că oricum vor fi votaţi chiar de aceşti LIV, din moment ce votanţii inteligenţi, cu discernământ, oricum nu se prezintă la vot.
Există două posibilităţi să schimbi clasa politică, una rapidă, prin lovitură de stat sau revoluţie care implică şi violenţa; şi alta mai lentă, de durată, prin mijloace democratice, respectiv prin vot. Este alegerea noastră, dar de multe ori calea rapidă şi violentă poate duce în cu totul alte direcţii, inclusiv către regimuri totalitare. Ne rămâne la îndemână calea prin vot, vot cântărit şi analizat, comparând candidaţii.
Am dezbătut şi analizat în articolul Greaua moştenire motivaţiile celor educaţi care nu se duc la vot. Le-am luat pe rând şi le-am analizat pe scurt, iar unora le-am dat dreptate.
Dar dacă este mai comod să stăm şi să ne lamentăm, deşi am putea cu votul nostru să primenim cât de cât clasa politică, sau să începem să o facem, atunci să nu ne mirăm ce ţară vom avea şi în viitor. Atunci tot mai mulţi vom putea spune că avem o ţară „de rahat”, dar copiii noştri ne vor arăta cu degetul şi ne vor întreba: cine este de vină? N-aş vrea să fiu în postura celor care vor trebui să răspundă.
Foto: Mihai Tuburlai
