Pentru cine votăm? Pentru cine aţi mai votat şi până acum!

de Grid Modorcea

Se apropie alegerile. Febra e ca în Caragiale. Parcă totul e inspirat din O scrisoare pierdută. Şi am ales din multitudinea de replici, momentul când Farfuridi şi Brânzovenescu îl întreabă înfriguraţi pe Trahanache: „Pentru cine votăm?”, iar el le răspunde indubitabil: „Pentru cine aţi mai votat şi până acum!”

Este exact situaţia românilor, care au ajuns cu democraţia la următoare înfundătură politică: nu pot determina prin vot nici o schimbare, fiindcă nu sunt alţi candidaţi, sunt aceiaşi, ei votează pe cine au mai votat. Corupţii de ieri, corupţii de mâine! Nu sunt oameni noi, nu e nici o schimbare, nici o speranţă de înnoire, sunt aceleaşi dobitoace de ieri şi alaltăieri. Puternicii de azi şi de ieri vor fi şi puternicii de mâine. Sigur, din nou, va domina absenteismul. Să vedem, oare preşedintele-jucător îi va îndemna din nou pe români să nu se ducă la vot? Sau va inventa o nouă dandana?

Dar însuşi „necunoscutul” Dandanache, surpriza de la centru, nu mai e o surpriză, e acelaşi de ieri şi alaltăieri, chiar dacă Mircea Cornişteanu, în spectacolul său după O scrisoare pierdută de la Craiova, îl vede ca un invalid, pe un cărucior, împins de un bodyguard, un  zdrahon de femeie (Raluca Păun), care are grijă să-i facă semne ce şi cât să dezvăluie din vicleşugurile perpetuării unui ales, mereu aflat în starea de putrefacţie (Valer Dellakeza).

De altfel, toată piesa lui Caragiale, cum îmi spunea Mircea, e ticluită de parcă autorul ar fi scris-o azi. Cornişteanu nu a făcut decât mici modificări. De pildă, unde se spune în text Crimeea (Caţavencu: „Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea?), el a pus Bruxelles, şi unde Caţavencu ne vorbeşte despre „iată visul nostru realizat”, apare steagul UE după gardul ca de închisoare al decorului (scenografia: Clara Labancz). Imaginea oamenilor care stau după acest gard, când îşi aruncă steagurile revoluţiei, cu tricolorul decupat, este tot ce au… realizat românii, adică nimic, o decepţie, s-au ales cu o treptată degradare a vieţii lor.

Viziunea lui Caragiale despre istoria României, de ieri, de azi şi de mâine, în interpretarea lui Mircea Cornişteanu, in spectacolul de la Teatrul Naţional din Craiova, este una tragică. Sub impresia glumelor, în iureşul comediei, se spun cele mai tragice adevăruri. Dincolo de ticurile de limbaj, ceea ce spune Caţavencu e ca o noua Biblie, texte de un adevăr matematic, ştiinţific, precepte istorice. Nu e o glumă adevărurile pe care el le rosteşte, iar când îi cere lui Farfuridi să vină „la cestiune”, când încurajează şi spectatorii să scandeze după el „la cestinue”, el adaugă, „stimabile, suntem în 2012, nu ne mai aburi cu ce a fost la ’48!”

Totul e uluitor de etern şi cred că acest text va fi la fel de actual şi peste o sută sau două sute de ani, fiindcă autorul a prins esenţa, românii nu vor schimbare, vor conservare, vor „bani, fără să muncească”, aşa cum îmi spunea după spectacol Nicolae Poghirc, interpretul Cetăţeanului Turmentat.

De curând am citit o piesă a lui Eugen Şerbănescu, A doua scrisoare pierdută. A citi-o şi Cornişteanu. Dar autorul nostru contemporan e departe de a fi actual cum este Caragiale în prima şi unica lui „scrisoare”. Care le conţine pe toate, şi a doua, şi a noua scrisoare. Ba Şerbănescu uită, de dragul unor fantezii, să mai piardă scrisoarea, care şi dispare din piesă! Apare însă o concurentă a lui Zoe. Ceea ce e fatal. Şi piesa îşi pierde actualitatea, pe care o are din plin Scrisoarea lui Caragiale, fiindca el nu si-a permis licente cu Domina bona.

Iar interpretarea lui Cornişteanu o face şi mai actuală, gândind firesc spectacolul într-un decor modern, când îl vedem pe Trahanache (Ilie Gheorghe), apoi pe Tipătescu lucrând la computer şi numărând voturile precum Tăriceanu, un perfect Tipătescu în interpretarea lui Claudiu Bleonţ. Sau când vedem un cameraman pe scenă, care proiectează persoanjele în tandem cu sala, fiindcă personajele sunt printre noi, nu-i aşa?

În prima parte a spectacolului, vedem şi un fel de truc din comedia mută: personajele care vin şi pleaca de pe scenă sunt proiectate în fundal, pe un ecran, le vedem cum ies şi intră în casa prefectului. Exteriorul este o prelungire a interiorului, ca iluzie optică. Câteva sugestii sunt şi din ceea ce fac ele afară, pe stradă, deşi aici ar mai fi fost loc de gaguri. Dar mereu Cornişteanu revine „la cestiune”, la focul ideilor.

De ce se petrece acest miracol al adevărului caragialesc la Craiova? Pentru că Mircea Cornişteanu este expert în teatrul lui Caragiale. E singurul regizor român care a montat integrala Caragiale, care a montat O scrisoare pierdută de cinci ori (1974, 1982, 1989, 1997, 2012). Spectacolul din  ’89 a fost interzis, considerat „reacţionar”. Poate fiindcă Mircea a introdus ideea de suspiciune, inventând un persoanj nou, Omul negru. Care acum, în această a cincea montare, poate fi Pristanda, pe care îl joacă chiar el, un personaj fitilist,   , turnător şi profitor.

Iar apogeul este finalul, când, pe discursul lui Caţavencu („Fraţilor! După lupte seculare…”), se încinge o horă, dar se sting luminile, tocmai cand

Nae Caţavencu vorbeste de lumină, de schimbare. Se aud doar chiuiturile ţopăitorilor, care se veselesc nevoie mare pe… întuneric!

Iată ce cumplită e „răzbunarea” lui Caragiale pe clasa politică, aceea care l-a umilit, care i-a blocat cariera publică, aceeaşi clasă, de fapt, care a interzis spectacolul din ‘89. De aceea, Caragiale e un fel de piatră de moară pe grumazul guvernanţilor. El le stă în gât, ca şi Eminescu. Cei doi scriitori au făcut ca adevărurile rostite de ei despre România politică să depăşească orice clipă, să fie eterne. Ei surclasează istoria!

Lectura pe care o face Mircea Cornişteanu lui Caragiale, ne îndreptăţeşte să afirmăm că este a unui caragialeolog, care pune exact diagnosticul pe text. De pildă, Caţavencu nu mai are nimic din autoritatea unui vulpoi politic, el este un tânăr, ba chiar un copil, un fel de Ponta pe vremea când Năstase îl numea „noul Titulescu al României”. Caţavencu e un fel de Rică Venturiano, poate şi datorită faptului că interpretul, George Albert Costea, joaca cele doua personaje si arată ca un copil. El şi echipa lui sunt tinerii care vor schimbare, vor răsturnarea unor ramoliţi şi expiraţi ca Iliescu, Băsescu et co.

Apoi în Zoe, jucată magistral de Cerasela Iosifescu, de departe steaua spectacolului, el vede un vârtej, care le ia minţile la toţi. Cerasela e poate singura noastră actriţă care are un trup lucrat, de aceea îşi menţine forma. Dacă în celelalte comedii Caragiale a simţit nevoia de perechi, precum Veta şi Ziţa, Miţa şi Didina, aici, în O scrisoare pierdută, Caragiale a introdus doar un singur personaj feminin, Zoe, considerând că e suficient pentru a ilustra ideea de Damă bună, în jurul căreia se brodează toată nebunia politică, suprapunând-o peste amor. Amorul şi politica sunt, prin ea, una.

Iar Zoe aici e ca Lady Gaga, ar fi putut fi, după încălţările pe care le poartă şi după perucile extravagante. Şi momentul când ea face ferfeniţă scrisoarea recuperată, marcând un fel de odă a victoriei, mă aşteptam să fie ilustrat sonor cu o melodie marca Lady Gaga sau cu o arie din Verdi, să spunem. Ba chiar cu Oda bucuriei, de ce nu?!

Dar Mircea se menţine şi aici, ca şi în O noapte furtunoasă, spectacol prezentat anterior, în marginile unui realism credibil. El nu sare calul. Nu face adică suprarealism dintr-un text tragic. E prima oară când aveam revelaţia, datorită istorie recente a României, cursului ei nesănătos, că această comedie, O scrisoare pierdută, este o tragedie.

Ceea ce spun personajele, nu o poate spune mai exact nici un academician. Cuvântul lui Farfuridi sau Caţavencu este brici, face de râs orice Raport Clismăneanu. Ei sunt adevăraţii chirurgi ai trupului bolnav al ţării.

Şi actorii joacă magistral. Valentin Mihali, în Farfuridi, aminteşte de Ion Finteşteanu, de spectacolul pe care el îl făcea numai din degete. Să joci numai cu degetele, să conturezi epopei politice numai din degete, iată o performanţă demnă de actorul român. O mostră de a-i indica exact pe bufonii politici ai Romaniei de azi. Mergeţi la Craiova să vedeţi acest spectacol de antologie. El este şi va rămâne un reper în montările Caragiale din toate timpurile.

Din fericire, aceste O, tempora, O, mores, dispar din momentul când păşeşti în Boeing 747.

Corespondenta de la New York pentru Curentul / Ziaristi Online