În decursul istoriei noastre complicate am trecut prin fel de fel de faze şi relaţii cu vecinii noştri, despre care am avut ocazia să vorbesc pe acest site. Dar, totuşi, parcă cu niciunul dintre vecinii noştri nu am avut atât de multe de împărţit şi pătimit ca şi cu ruşii. Pare paradoxal, în decursul existenţei noastre de două mii de ani, ruşii ne-au influenţat atât de mult încât până şi astăzi suntem cu ei în postura actuală, de adversitate aproape declarată. Şi totuşi, cu ruşii am ajuns vecini abia la 1792, dar tendinţele lor expansioniste s-au lovit de noi mult mai devreme, oficial din 1711, din timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, de când putem înregistra prima invazie rusească asupra noastră. A fost prima din cele douăsprezece, invazii care au fost mai grele şi mai cumplite ca şi cele ale tătarilor sau turcilor, aceste fapte fiind documentate de martori şi scriitori contemporani care au lăsat mărturii indiscutabile ale acestor fapte. Iar despre ultima, cea din 1944, avem amintirile bunicilor noştri care au trăit din plin acele vremuri grele.
Nu ne-am dorit să fim vecini cu ruşii, dar aceştia, popor cuceritor prin excelenţă, au ajuns să fie vecini cu noi. Iniţial i-am privit ca şi eliberatori, ca să ne scape de turci, dar când am ajuns sub ei, s-au comportat infinit mai rău ca şi turcii, deşi eram fraţi întru religie. Ruşii, în elanul lor cuceritor, au robit şi popoare creştine, chiar şi ortodoxe, şi asupra lor au pus un jug mult mai cumplit decât cele păgâne, islamice, o realitate pe care aceştia ar trebui să şi-o asume, dar nu o fac nici astăzi, ba chiar dimpotrivă. Ei au istoria lor proprie, unică, pe care o propovăduiesc, deşi nu se potriveşte deloc cu cea a popoarelor cucerite. În istoria lor sunt eliberatori aşteptaţi şi primiţi cu braţele deschise, în istoria celorlalţi, eliberaţii, sunt mai răi ca turcii, cotropitori şi împilatori. Noi, românii, simţim asta mai mult ca şi alţii având în faţă cazul Basarabiei.
În decursul istoriei noastre comune, am ajuns să fim şi aliaţi, iar în acele momente, ruşii ne-au tratat mai rău ca şi pe duşmanii lor. Culmea, eram aliaţi şi ne-au tratat în acest mod, atunci la ce ne puteam aştepta când eram duşmani?
Istoricul Gheorghe Brătianu, fiul marelui Ion C. Brătianu, primul ministru al României Mari de la 1918, şi nepotul lui Ion Brătianu, premierul care a realizat independenţa României în 1877-1878, spunea despre Rusia că este inamicul natural al poporului român. A fost ucis în 1953 la închisoarea din Sighetu Marmaţiei alături de Iuliu Maniu şi alţi patrioţi români, alături de generaţia unirii din 1918, de către uneltele ruşilor victorioşi în al doilea război mondial.
Dar scopul articolului de faţă este altul, de a arăta relaţiile noastre cu Rusia nu atunci când am fost duşmani, ci atunci când am fost aliaţi. De a evidenţia comportamentul lor faţă de noi ca şi aliaţi, iar voi să vă daţi seama ce au făcut când eram inamici, dacă ca şi aliaţi s-au purtat în aşa hal.
Nu încep chiar cu începutul, despre care am scris alte articole ca şi Premisele răpirii Basarabiei, ci voi vorbi despre anii de criză din primul război mondial, când la şcoala comunistă învăţam cât de dornici eram noi să luptăm alături de ruşi. Dar ce spuneau ei şi ce făceau ei? Dar pentru asta, o scurtă incursiune în atmosfera încărcată a acestor vremuri este imperios necesară.
Războiul mondial şi atitudinea României
După cum se ştie, primul război mondial, numit şi Războiul cel Mare, a început în urma atentatului reuşit împotriva arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului imperial austro-ungar, în timpul vizitei sale la Saravejo, capitala Bosniei-Herţegovina, de curând anexată de imperiu. Glonţul tras de Gavrilo Princip a declanşat cel mai mare război cunoscut de omenire până atunci, urmat ca şi o consecinţă de celălalt, al doilea război mondial, apoi de toată istoria secolului XX, precum şi de consecinţele care le vedem chiar şi astăzi. Oricum, chiar dacă glonţul ar fi dat greş, ar fi apărut un alt pretext, la fel cum războiul mondial ar fi putut izbucni mai devreme, ca de exemplu în timpul crizei marocane din 1905, sau ceva mai târziu, rezultatul ar fi fost acelaşi, în sensul că războiul mondial era deja inevitabil. Dar odată izbucnit, să vedem poziţia ţării noastre.
Desigur, în acele vremuri cumplite, noi eram la mijloc, ca de obicei. Cele două blocuri constituite, respectiv Antanta şi Puterile Centrale, trăgeau de noi să intrăm în război de partea lor. Aşa procedau cu toată lumea, nu numai cu noi. Şi obţineau şi rezultate remarcabile. Astfel Turcia şi Bulgaria au intrat de partea Puterilor Centrale, iar Italia de partea Antantei.
Dar este deosebit de interesant să vedem cum au decurs tratativele între 1914 şi 1916, precum şi atitudinea diplomaţiei ruseşti, a Antantei şi a Puterilor Centrale în decursul acelor vremuri. Este interesant deoarece chiar şi astăzi mi-a fost dat să citesc părerile unor istorici ruşi care oferă o imagine cu totul şi cu totul distorsionată nu numai asupra rolului României în războiul mondial, ci chiar şi asupra perioadei neutralităţii României.
După cum se ştie, România avea un tratat secret de alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria încă din 1883, încheiat de regele Carol I, astfel că la declanşarea războiului mondial Puterile Centrale au cerut României să îşi îndeplinească obligaţiile asumate şi să intre în război de partea centralilor. Dar Consiliul de Coroană din 3 august 1914 (21 iulie stil vechi) decide împotriva dorinţei regelui Carol I pentru neutralitate armată, şi bine a făcut. Sunt fel de fel de versiuni şi interpretări ale unora şi altora, inclusiv ideea de trădare. Este absurdă, deoarece România nu a încălcat deloc tratatul. Acesta prevedea intervenţia României în cazul unui atac al unor terţi împotriva uneia din puterile semnatare, dar în acest caz era vorba de un atac al Austro-Ungariei (una din părţi) contra unui terţ (Serbia), deci tratatul nu putea fi aplicat, fiind vorba de unul defensiv. Este ciudat că aceiaşi critici uită să facă aceleaşi reproşuri Italiei, legată de un tratat identic cu Puterile Centrale, care a intrat în război contra lor încă din 1915, cu un an înaintea intervenţiei României. Chiar şi declaraţia de război a României adresată Austro-Ungariei, depusă de ministrul român de la Viena la sediul ministerului de externe din Ballplatz menţiona desfiinţarea acestei alianţe prin intrarea Italiei în război împotriva Austro-Ungariei cu mai bine de un an înainte. Este logic şi normal ca o alianţă îşi pierde statul în momentul în care un membru al alianţei nu îl respectă. Dar aici nu este vorba de nerespectare, Italia, la fel ca şi România mai târziu, decide că nu este legată de această alianţă defensivă din moment ce caracterul războiului în care ar urma să fie implicată este unul ofensiv.
Ionel I.C. Brătianu, prim ministrul României
Neutralitatea decisă atunci va fi pusă la grea încercare de eforturile ambelor părţi de a atrage România, o putere regională în ascensiune mai ales după războaiele balcanice, de partea lor. Ambele părţi vor folosi cu persuasiune toate mijloacele diplomatice şi nu numai pentru a-şi asigura aportul militar, politic şi economic al României. Aceleaşi eforturi vor fi întreprinse în Balcani pentru atragerea Bulgariei şi Greciei, dar din perspectiva strategică a ambelor părţi, importanţa României este covârşitoare, mult mai mare decât a celorlalte, după cum putem vedea din declaraţii şi documente.
Problema era că România avea de revendicat teritorii locuite de români aflate sub stăpânirea ambelor tabere, Basarabia ocupată de Rusia, respectiv Transilvania, Bucovina şi Banatul sub ocupaţia austro-ungară. Şi bineînţeles, toţi au încercat să momească România cu teritoriile ei deţinute de adversari.
Importanţa intervenţiei României este de importanţă capitală pentru ambele părţi, oricât ar încerca unii şi alţii să o minimizeze ulterior. Să vedem ce zic mai întâi centralii.
Intervenţiile Puterilor Centrale
Aş aminti aici doar unele dintre părerile înalţilor responsabili ai Puterilor Centrale despre importanţa României, nu de cererile adresate direct regelui Carol sau urmaşului său, regele Ferdinand, deoarece ar putea părea subiective. Amintesc câteva dintre mesajele şi telegramele interne ale acestor responsabili, ca să se poată vedea în ce grad preţuiau necesitatea intervenţiei româneşti, mai ales că după momentul decisiv, intrarea României în război de partea Antantei în 1916, toţi factorii de răspundere s-au grăbit să arunce cu noroi în naţiunea română şi liderii ei, chiar dacă cu puţin timp înainte susţineau contrariul.
Exemplele sunt atât de multe încât nu am altă posibilitate decât să selectez câteva. Chiar în 1914, la 16 septembrie, împăratul german Wilhelm îi scria împăratului austro-ungar Franz Joseph: „Cheia reuşitei în războiul contra Rusiei este în mâna României. Stăruinţele regelui (Carol I) de a antrena după el ţara sa au fost până acum zădărnicite de împotrivirea miniştrilor şi opiniei publice. Sper ca guvernul tău va reuşi să-i convingă pe români să intervină.” Da, e adevărat, opinia publică românească, favorabilă Franţei, începea să joace un rol important în deciziile politice ale regatului român.
Kaiserul Wilhelm al II-lea
Cei mai conştienţi de problemele de natură strategică rămân, totuşi, militarii. La 19 septembrie 1914, ministrul de război german von Falkenhayn (ne vom întâlni cu el inclusiv pe câmpul de luptă) scria împăratului Franz Joseph că Germania nu e în stare să bareze ruşilor drumul spre Ungaria şi Transilvania fără o colaborare activă a României înainte de venirea iernii, „de aceea va trebui să obţinem această colaborare cu orice preţ, pe de-o parte prin îndeplinirea dezideratelor României României în interiorul monarhiei, pe de altă parte prin cedarea judeţului Suceava”. După cum vedem, centralii ar merge mai departe cu promisiunile, pe lângă Basarabia ni s-ar propune şi o bucăţică din Bucovina stăpânită de Austro-Ungaria. Mai mult, arhiducele Frederic, generalissim al armatei austro-ungare, face apel la împăratul său ca să facă „grelele sacrificii cerute de România” pentru a obţine colaborarea militară a acesteia. Promisiunile merg mult mai departe, încă de la începutul conflictului mondial. Pe lângă Basarabia, şi am văzut o parte din Bucovina, ni se promite Odessa (de către subsecretarul de stat german Zimmermann lui Nicu Filipescu), precum şi la sugestia ministrului german de externe von Jagow şi a feldmareşalului von Conrad, guvernul austro-ungar prin ministrul Czernin ne promite ţinutul Negotin din Serbia.
Ottokar von Czernin, ambasadorul austriac la Bucureşti (1913-1916)
Presiunile centralilor merg mai departe, alternând de la promisiuni la ameninţări, în funcţie de situaţia militară de pe fronturile de luptă. Ameninţările devin tot mai vădite şi mai deschise odată cu conştientizarea orientării clare a opiniei publice de partea Antantei. Pentru a contracara această orientare, Puterile Centrale nu au omis nici un efort. Au cumpărat ziare, personalităţi, s-au folosit de unii şi de alţii, în speţă personalităţi publice cu orientări filogermane sau antiruseşti. Aş menţiona aici două dintre ele, sincere în atitudinea lor antirusească: Ioan Slavici şi Constantin Stere. Atitudinea lui Slavici, român ardelean şi scriitor este oarecum de neînţeles ca şi ardelean, chiar Octavian Goga, alt ardelean militant scria despre el un articol în primele zile ale războiului mondial intitulat „Un om mort: Ioan Slavici”, elogiind opera literară a acestuia, dar acuzându-l ca om, la fel ca şi atâţia alţii care îl făceau nici mai mult nici mai puţin decât un renegat. Despre Stere era de înţeles, român basarabean patriot, cu condamnări executate în Siberia, el vedea mult mai limpede şi mai clar pericolul rusesc asupra căruia stăruia în fiecare clipă. Era o conştiinţă trează, cu experienţa rusismului pe propria piele, dar tocmai asta îl împiedica să vadă imaginea de ansamblu. Noi, românii, puteam porni împotrivă oricărei tabere la fel de îndreptăţiţi, dar nu aveam cum. Şi mai era ceva mai presus de aversiunea noastră naturală din experienţa faţă de ruşi, încrederea în Franţa. Ne bazam pe francezi, pe sora noastră latină, care ne-a sprijinit în secolul XIX în obţinerea multora dintre dezideratele noastre naţionale. Dar Franţa era aşa departe, dar noi, totuşi, o iubeam atât de mult!
Încercările centralilor de a ne atrage în război de partea lor au continuat. Înfrângerea austro-ungarilor de la Lemberg şi avansul rusesc în Bucovina, precum şi ştirea conform căreia Rusia ar ceda Bucovina românilor doar pentru a intra în război de partea lor provoacă panică la Berlin şi Viena. Sunt avansate în discuţii cedări teritoriale în Bucovina şi promisiuni pentru autonomia Transilvaniei, dar toate germane. Germanii şi austriecii încearcă să îi atragă în negocieri pe liderii români transilvăneni, doar pentru a îndupleca România, dacă nu pentru a intra în război, cel puţin să-şi păstreze o neutralitate binevoitoare faţă de Puterile Centrale. De aici ne dăm seama, un lucru prea puţin studiat şi cunoscut, despre unitatea de păreri între liderii românilor transilvăneni, în speţă Partidul Naţional Român, şi regatul României, deoarece germanii încercau să-i câştige pe aceşti lideri pentru a influenţa decizia României, de importanţă capitală după opinia factorilor politici şi ai celor militari, după cum am văzut.
Guvernul maghiar va face o tentativă de negociere cu liderii români transilvăneni în anii 1910 şi 1911, admiţând să discute cu ei (ce deosebire faţă de memorandiştii de la 1892, printre care şi Ion Raţiu, când cei 300 de delegaţi români nu au fost admişi la discuţii, ba chiar li s-a intenta un proces răsunător), dar fără rezultat din cauza intransigenţei contelui Istvan Tisza, viitorul prim ministru, fiul altui premier maghiar, Koloman Tisza, şi acesta remarcându-se prin intransigenţa faţă de doleanţele minorităţilor din imperiul austro-ungar. Istvan Tisza era deosebit de reticent faţă de apropierea unora din liderii românilor transilvăneni ca şi Vaida-Voievod şi Aurel Popovici de principele moştenitor Franz Ferdinand, văzut ca şi un reformator şi inamic al nobilimii maghiare, scopul său nedisimulat în momentul în care va moşteni imperiul fiind federalizarea acestuia ca şi unică şansă de a-l păstra în limitele actuale. Iar românul Aurel Popovici era autorul unei lucrări importante (Statele Unite ale Austriei) tocmai în acest sens, al federalizării imperiului austro-ungar decrepit. Ideea ca atare poate fi considerată ca şi una precursoare a viitoarei uniuni europene, la fel ca şi în cazul scrierilor lui Octavian Tăslăuanu. Nu este de mirare faptul că ungurii au primit cu bucurie vestea asasinării arhiducelui Franz Ferdinand la Saravejo, pretextul pentru declanşarea războiului mondial. Chiar şi la această negociere, ungurii au consimţit doar presaţi de germani şi austrieci care le cereau tot mai imperativ să cedeze românilor transilvăneni cât mai mult în aşa fel încât să-i poată convinge pe cei din Regat să li se alăture în război puterilor Centrale. Dar toate negocierile au eşuat din cauza intransigenţei primului ministru Istvan Tisza care nu a acceptat nici un fel de îmbunătăţire a situaţiei românilor din imperiu. În 1915, enervat de îndărătnicia lui Tisza, generalul comandant al frontului de est, Hindemburg, insistă pe lângă generalul austriac arhiduce Frederic, comandantul suprem al trupelor austriece, „să intervină de urgenţă pe lângă guvernul ungar ca să acorde românilor reformele şi favorurile pe care aceştia le reclamă. Va fi necesar, pe lângă aceasta, ca monarhia să promită României anumite teritorii cucerite de la ruşi. Cu aceste condiţii, concursul României ni se pare cu putinţă.” Sau Falkenhayn şi Conrad von Hotzendorf arătau hotărât că ei nu pot garanta reuşita războiului decât în cazul când cel puţin neutralitatea, dacă nu colaborarea României vor fi asigurate.
Fără efect, contele Istvan Tisza rămâne de neclintit, el considerând orice concesie ca şi începutul desprinderii românilor de imperiu.
Tratative cu Antanta
În acelaşi timp şi Antanta făcea încercări disperate să ne atragă în tabăra ei. Problema esenţială aici venea în primul rând din neîncrederea pe care România o arăta Rusiei, atât din cunoaşterea planurilor sale expansioniste nedisimulate, cât şi din experienţa istorică recentă, cum ar fi alianţa din timpul războiului de la 1877-1878.
Despre planurile expansioniste ale Rusiei, ele se revelau din nou în această perioadă. De exemplu, acceptarea pretenţiilor ruseşti asupra Constantinopolului de către Franţa şi Marea Britanie, la ameninţarea Rusiei de a face pace separată cu Germania, a întărit reticenţa guvernului Brătianu faţă de puternicul vecin rus. Această acceptare a avut loc în urma memoriului lui Sazonov, ministrul rus de externe, adresat Franţei şi Marii Britanii la 4 martie 1915. Deşi adversară a ruşilor în Asia Centrală unde cuceririle lor îi aduceau tot mai aproape de India, Marea Britanie acceptă la 12 martie, iar Franţa la 10 aprilie. Deşi flota lor era într-o situaţie deplorabilă în urma înfrângerii usturătoare de la Tsushima 1905 din partea japonezilor, ruşii sperau să obţină Constantinopolul la conferinţa păcii în urma victoriilor aliate pe frontul occidental, deoarece la acea vreme ei nu prea se descurcau pe frontul de est. Chiar în Marea Neagră flota turcă atacase Odessa-Feodosia şi Novorosiisk la 29 octombrie 1914, flota rusă dovedindu-se incapabile să le protejeze. Diplomatic ruşii încearcă să obţină ceea ce nu pot militar. Această posibilitate, stăpânirea de către Rusia a Constantinopolului şi a strâmtorilor, ar fi însemnat sugrumarea economică a României prin tăierea singurei căi de acces spre mările şi oceanele lumii, iar asta România nu putea accepta.
În schimb, ruşii se făceau luntre şi punte pentru a ne băga în război de partea lor, deşi istoricii de mai târziu vor nega asta. Să dau un singur exemplu infim faţă de multitudinea intervenţiilor lor, dar care aduce în discuţie şi chestiunea strâmtorilor.
La 16 martie 1915, marele duce Nicolae, unchiul ţarului şi comandantul suprem al armatei (până ce comanda îi va fi luată şi asumată chiar de către ţar cu efecte dezastroase) îi comunica ambasadorului francez Maurice Paleologue. „Trebuie să discutăm lucruri grave (…) am datoria să vă declar că imediata cooperare a Italiei şi României este o necesitate imperioasă. Nu interpretaţi aceste cuvinte ca şi un strigăt de disperare. Rămân convins că, ajutaţi de Dumnezeu, vom învinge. Dar fără colaborarea imediată a Italiei şi a României, războiul se va prelungi multe luni de acum încolo, cu riscuri teribile.” Ambasadorul francez îi povesteşte de eforturile diplomatice ale Franţei, dar adaugă că pretenţiile ruseşti asupra Constantinopolului şi Dardanelelor vor face poate imposibilă adeziunea celor două guverne la cauza noastră. Marele duce răspunde: „Oh, aceasta este o problemă a diplomaţiei. Nu vreau să ştiu nimic.”
Ori, tocmai din aceste cauze România ezită, iar guvernul Brătianu nu vrea să treacă la acţiune fără garanţii serioase, scrise şi asumate de toate puterile Antantei. Şi vedem, după desfăşurarea evenimentelor în care toţi ne-au trădat, că bine a făcut. Dar să nu anticipăm.
Din motive geografice şi ale interesului direct într-o cooperare militară, rolul preponderent al negocierilor cu România l-a avut Rusia, secondată de Franţa, aceasta prin prisma simpatiei şi încrederii de care se bucura în cercurile conducătoare şi opinia publică română. Dar acţiunea Rusiei, condusă de ministrul de externe Sazonov, se caracteriza de multe ori de impulsivitate şi chiar brutalitate, după caracterul lui Sazonov.
O primă acţiune diplomatică pe lângă români a avut loc chiar înainte de debutul războiului, când România a fost asociată la opera de potolire a pretenţiilor austro-ungare contra Serbiei în urma atentatului de la Saravejo. Guvernul român intervine la Viena la 24 iulie 1914, dar fără rezultat, austro-ungarii şi în special Tisza erau prea decişi să declanşeze războiul contra Serbiei care va degenera curând în război mondial (momentul în care Europa a înnebunit, cum este descris de istorici). Ruşii continuă sondările şi tatonările pentru a afla atitudinea viitoare a României în caz de declanşare a unui conflict generalizat. Apoi acţiunile, presiunile, promisiunile se succed cu repeziciune. Nu este locul aici să le enumăr, sunt prea multe pentru un singur articol, dar scopul era clar, concursul României în război, considerat esenţial de către aliaţi, în primul rând de către ruşi, cei care mai târziu nu numai că ne vor trăda de fiecare dată când au avut ocazia, dar vor contesta cu vehemenţă tocmai aceste lucruri, apoi vor da vina pe noi pentru toate eşecurile, dintre care o mare parte le revin lor. Această atitudine se păstrează chiar şi în ziua de astăzi.
Bruscările ruseşti indispun chiar pe aliaţii occidentali. Preşedintele francez nu poate să nu remarce modul lor: „un procedeu displăcut şi semeţ, jignitor faţă de o ţară care întreţine în acest moment cu Rusia relaţii bune şi a avut cu noi totdeauna relaţii excelente”. Abia mai târziu încep a se lega tratative metodice la Petrograd, ministrul român Diamandy având negocieri la care iau parte şi reprezentanţii guvernelor francez şi englez ca şi chezaşi ai angajamentelor ruse, noi cu ruşii fiind deja păţiţi.
Evenimentele de pe fronturi influenţează negocierile, inclusiv atitudinea beligeranţilor faţă de România, totul cu scopul unic de a atrage ţara noastră în conflict de partea lor. În momentul în care Antanta este în defensivă, când germanii reuşesc să întoarcă frontul prin Belgia neutră şi să ameninţe Parisul, i se sugerează Rusiei să ofere României judeţele din sudul Basarabiei luate în 1878 fără rezultat din partea rusească. Între timp se petrec pe teritoriul nostru incidente care justifică presiuni din ambele părţi. la trei săptămâni după declanşarea războiului, prin România trece un tren spre Turcia încărcat cu tehnicieni şi 257 de militari germani (toţi în civil) sub pretextul că sunt angajaţi ai căii ferate a Bagdadului, de fapt pentru întărirea apărării Dardanelelor. În urma protestelor Antantei, s-a decis a nu se mai da permis de trecere decât la grupuri de maxim 20 de persoane. Pe de altă parte, s-a lăsat liber tranzitul materialului de război din Rusia spre Serbia şi s-au făcut chiar cele mai mari înlesniri directe sârbilor, vânzându-li-se material şi echipament (nu ştiu dacă sârbii ne-au mulţumit vreodată pentru asta).
După victoria franceză de pe Marna şi ocuparea Lembergului de către ruşi presiunile asupra noastră cresc, este momentul Lemberg. Opinia publică şi antantiştii cresc presiunile asupra guvernului pentru intervenţie, este momentul favorabil intrării României în război de partea Antantei.
Victorie diplomatică românească: tratatul secret Rusia-România
Succesele militare îi fac pe ruşi să mărească presiunea pentru intrarea României în război. Pentru a ne impulsiona şi impresiona, mai mult opinia publică, Rusia ne oferă Bucovina din care ocupase jumătate, numai să intrăm în război, oferind şi garanţii împotriva unui atac bulgar de la sud. Desigur, ruşii promiteau ceea ce nu puteau da, respectiv teritorii aflate în mâna duşmanului, când ar fi fost mult mai simplu să ne convingă de bunăvoinţa lor restituind, dacă nu întreaga Basarabie, cel puţin judeţele din sud luate la 1878. Dar nici vorbă de asta.
Cu toate astea, se negociază o convenţie secretă între Sazonov şi Diamandy, care este ulterior acceptată de Brătianu cu unele adăugiri şi semnată la 1 octombrie 1914. Sună aşa: „Rusia se angajează să recunoască României dreptul de a-şi anexa regiunile monarhiei austro-ungare cu populaţie română. În Bucovina, delimitarea teritoriilor ce urmează să fie anexate Rusiei sau României se va face după criteriul majorităţii etnografice a populaţiei. România va avea dreptul să ocupe aceste teritorii în momentul care-l va socoti prielnic. Cât priveşte România, ea se angajează să păstreze până la data acestei ocupaţii o neutralitate binevoitoare faţă de Rusia.” Adăugirile lui Brătianu acceptate de partea rusă: „României i se garantează de de către Rusia status-quo-ul teritroial în frontierele ei actuale. Frontiera între partea rusă şi partea română a Bucovinei va fi râul Prut, obţinându-se astfel un hotar trainic între cele două state.” Totuşi, chestiunea Bucovinei şi Banatului rămân în suspensie, ruşii tergiversând recunoaşterea cererilor româneşti în integralitatea acestor teritorii.
Anglia şi Franţa vor afla şi aproba mai târziu această convenţie, impulsionată de partea rusă mai ales în urma informaţiei ambasadorului rus de la Paris conform căreia Austria ar fi propus României autonomia Transilvaniei în cazul în care intra de partea centralilor în război. Desigur că liderii românilor transilvăneni ar fi agreat autonomia cu parlament propriu după modelul Croaţiei, ştiut fiind că în acest caz unirea era doar o chestiune de timp, fără sacrificii militare contra germanilor.
Mai târziu, chiar ţarul i-a reproşat lui Sazonov că a cedat prea uşor românilor prin textul convenţiei. În primul rând se recunoşteau oficial pretenţiile româneşti asupra Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei, asta doar în schimbul neutralităţii. Apoi Brătianu putea să aleagă momentul prielnic intrării în război, fără să fie legat de un anumit termen. Totuşi, şi Rusia obţinea în primul rând asigurarea direcţiei ce va fi urmată de România, război alături de Antanta. mai era şi chestiunea neutralităţii binevoitoare, asta însemnând permiterea aprovizionării Serbiei atât pe uscat, cât şi pe Dunăre, şi blocarea oricărei aprovizionări a Turciei de către germani. Aceştia din urmă se văd nevoiţi să treacă la contrabandă, în sensul că sunt nevoiţi să expedieze doar mărfuri militare de volum mic, şi acestea ascunzându-le prin cele mai ingenioase locuri, în pereţi şi tavane duble ale trenurilor, prin butoaie cu untură sau zahăr etc.
Această lipsă de muniţii şi materiale militare prin tăierea singurei căi de aprovizionare a Turciei, cea prin România, a avut o mare importanţă în primăvara anului 1915, în bătălia de la Gallipolli, dar aliaţii au ratat atunci o mare oportunitate. Debarcarea de la Gallipolli, după ideea lui Winston Churcill, la acea vreme ministru al amiralităţii, a început în februarie 1915 pentru a scoate Turcia din război şi a deschide Dardanelele făcând legătura cu Rusia prin Mediterana, precum şi pentru a convinge Grecia, Bulgaria şi România, a început în februarie 1915. La 18 martie seara, după marele atac al flotei franco-engleze asupra forturilor de la Dardanele, fortul Hamidie, cel mai puternic de pe ţărmul asiatic, mai avea 17 obuze perforante, iar Kilid-ul-Ubar, pe ţărmul european, exact 10 obuze. Soldaţii turci ce le apărau aveau ordin să tragă până la ultimul obuz şi apoi să se retragă abandonând forturile. Dar flota franco-engleză nu a mai atacat a doua zi, acţiunea eşuând în final. Documentarele engleze de pe Discovery uită acest mic amănunt, despre cum a fost ratată această bătălie. Ori, deşi Franţa şi Anglia au mai protestat că România îşi încalcă neutralitatea lăsând să treacă trenuri militare germane spre Turcia, acest amănunt ne arată că acuzele erau nefondate sau poate special destinate dezinformării inamicului. Morghentau, fostul ambasador al SUA la Constantinopol spune în memoriile sale că aceste acuze sunt total neîntemeiate şi că „guvernul din Bucureşti a fost perfect onest”, fapt dovedit de penuria de muniţii a Turciei.
Anul 1915 aduce noi evenimente, printre care de maximă importanţă a fost intrarea în război a Italiei de partea Antantei, şi ea legată la fel ca şi România de un tratat cu Puterile Centrale. Ciudat rămâne faptul că unii şi alţii vorbesc de trădarea României faţă de centrali, dar nu şi de trădarea Italiei faţă de aceiaşi! Se mai petrec lucruri importante pe teatrele de luptă, pentru România esenţială a fost înfrângerea rusească de pe frontul de est, părăsirea Galiţiei, astfel că frontul de est se dă în spate mult, făcând intervenţia României nu numai riscantă, ci chiar o aventură nebunească. Fără o linie de front cu care să se lege, România ar fi fost anihilată de la începutul intrării sale în război. Totuşi, în primul rând ruşii, dar nu numai ei continuă cu presiunile, deşi intrarea României nu ar fi adus nici un câştig strategic, dar pentru ei era necesară orice diversiune pentru a scădea presiunea asupra lor, chiar şi numai pe moment. Chiar marele duce Nicolae caracteriza aceste eforturi ca şi „o nebunie furioasă”, iar Anglia caracterizează cel mai bine insistenţele: „o nebunie şi o imoralitate, însemna a se cere un sacrificiu imens din partea poporului român, care nu putea să ajute realmente pe aliaţi, ci doar să pricinuiască un rău incalculabil cauzei lor”. Franţa era deprimată de înfrângerile Rusiei şi de tocmelile ei când e vorba de câştigat o alianţă atât de preţioasă ca cea a României: „În astfel de împrejurări consideraţiile militare trebuie să treacă pe primul plan şi concursul României trebuie să fie cumpărat cu orice preţ”.
Exasperat, Sazonov spune că România ezită din cauza situaţiei de pe front (parţial adevărat) şi propune Antantei să se îndrepte spre bulgari, deşi aceştia făcuseră o alianţă cu Puterile Centrale. La Paris, Clemenceau (pe atunci în opoziţie), care n-are încredere în România, duce o campanie furibundă împotriva ei prin ziarul său L’homme echaîne (vedem de aici o explicaţie a ostilităţii sale cu care Brătianu se va lovi la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919). În sfârşit, Sazonov pare să cedeze, dar numai pe jumătate, acceptând să dea în Bucovina şi Cernăuţii până la Prut, dar în Banatul să rămână în suspensie până la conferinţa păcii. După câteva zile se răzgândeşte şi revine cerând ca România să intre în război în maxim cinci săptămâni şi Brătianu să dea o declaraţie scrisă în acest sens. Miniştrii de externe englez şi francez găsesc nelalocul ei o asemenea pretenţie absurdă mirosind a ultimatum, din moment ce chestiunile militare oricum vor trebui să fie reglate prin convenţii între Statele Majore. Dar asta era personalitatea lui Sazonov, ne putem întreba cum de un astfel de personaj era ministru de externe al Rusiei tocmai în această perioadă atât de delicată, totuşi, nu era singurul incapabil în funcţii de răspundere nu numai în Rusia, ci în cadrul tuturor marilor puteri la acea vreme.
O lună de discuţii şi tărăgăneli i-au trebuit lui Sazonov să-i dea răspuns lui Brătianu la propunerile precise pe care acesta i le făcuse la 23 iunie 1915. Chiar cei trei miniştri de externe occidentali (Delcasse, Grey şi Sonnino) făceau presiuni asupra Rusiei să accepte încheierea convenţiei militare fără a impune o dată a intrării în acţiune a României, aceasta urmând să fie stabilită în urma dezvoltării operaţiunilor militare. Sazonov, după ce acceptă unele chestiuni, victimă a temperamentului său agitat şi schimbător (zilnic venea cu câte o idee pe care o abandona ulterior), dominat de neîncrederea şi aversiunea sa contra României, ministrul rus de externe dărâmă cu o mână ceea ce clădise cu cealaltă. După un răspuns insuficient şi inabil dat României, ca şi speriat de pasul făcut, Sazonov declară colegilor de la Paris şi Londra (31 iulie) că a făcut concesii României contre coeur (împotriva dorinţei).
Dar era oricum prea târziu, momentul prielnic trecuse demult, condiţiile startegice erau mult schimbate, Rusia era bătută şi dată înapoi cu peste o sută de kilometri, evacuase Galiţia şi Bucovina. Retragerea ruşilor spre est descoperise aripa noastră dreaptă, ei nu ar fi fost în stare să ia o ofensivă pe Nistru cu aripa lor stângă pentru a putea acoperi flancul nostru drept în momentul intrării noastre în război. mai mult, noi comandasem armament, muniţii şi material de război indispensabil intrării noastre în acţiune din Franţa, dar circulaţia dezorganizată a trenurilor în spatele frontului rusesc nu ne putea asigura sosirea acestora. De acest impediment ne vom lovi şi după intrarea noastră în război şi încă rău de tot.
După ce i-au învins pe ruşi, centralii s-au întors împotriva Serbiei. Era logic şi normal, numai aşa se putea aproviziona Turcia, din moment ce căile prin România erau tăiate în urma neutralităţii binevoitoare. Serbia respinsese ofensiva austro-ungară la începutul războiului, dar acum o nouă ofensivă, cumulată cu intrarea în război la 15 octombrie 1915 a Bulgariei împotriva lor, îi dau peste cap. În ciuda rezistenţei înverşunate, sunt înfrânţi şi nevoiţi să-şi evacueze ţara. O tragedie cumplită pentru eroicul popor sârb. România nu a putut face nimic, decât să asiste cu braţele încrucişate la sacrificarea sârbilor, datorată în primul rând obtuzităţii ruşilor. Dacă ar fi acceptat tratativele cu Brătianu şi condiţiile sale juste şi logice, inclusiv cele militare, poate lucrurile s-ar fi desfăşurat altfel. Dar vom vedea mai departe, chiar cu ele acceptate şi parafate, ruşii nu le-au respectat ulterior, ajungând să fim trădaţi pe front chiar de aliaţii noştri, dar să nu anticipăm, problema e aşa de vastă şi complexă încât e nevoie de mai multe articole, fără a avea pretenţia de a epuiza subiectul.
În această perioadă de regres militar tratativele au stagnat, mai ales prin prisma noii ecuaţii strategice, intrarea Bulgariei în război de partea Puterilor Centrale complicând şi mai mult lucrurile, mai ales că ruşii erau siguri că Bulgaria nu va lupta contra lor, a fratelui slav mai mare, a binefăcătorului care le-a acordat statul la 1877-1878. Şi noi am făcut acelaşi lucru, i-am ajutat, sprijinit, am luptat în războiul care le-a adus independenţa, şi uite cum am fost răsplătiţi (vezi Noi şi bulgarii).
Foarte ciudat, referitor la trădare şi nerespectare de angajamente. Am zis-o de nenumărate ori şi o voi mai spune-o, noi suntem acuzaţi că nu ne-am respectat angajamentele din tratatul cu Germania din 1883. Italia nu este acuzată de acelaşi păcat. Dar să vedem cazul Greciei, care avea un tratat de alianţă cu Serbia, şi nimeni nu o acuză că nu l-a respectat. Cu toate că premierul Venizelos ar fi vrut să intervină, regele Constantin era un germanofil declarat, aşa că ţara a rămas în expectativă. Clauzele din tratat au fost interpretate astfel: tratatul se referea la un război balcanic şi nu la unul general, Grecia trebuia să ajute Serbia împotriva unui adversar, nu împotriva a patru, iar Serbia trebuia să participe cu 150000 de soldaţi şi Grecia cu 80000 pe frontul vizat. De unde să trimită Serbia 150000 de soldaţi când ea lupta contra tuturor? Venizelos găsi soluţia cerând ca ceea ce nu pot face sârbii să facă Antanta, trimiţând la Salonic un corp expediţionar. Antanta acceptă în ideea de a-l convinge pe Brătianu şi de a-i îndeplini una dintre cereri pentru a facilita intervenţia română. Astfel s-a ajuns la deschiderea frontului de la Salonic.
Planul ocupaţiei militare a României de către germani
În inabilitatea deja dovedită, Rusia mai face o greşeală care îi scoate din sărite pe aliaţii occidentali şi exacerbează temerile românilor, trimiţând demonstrativ trupe în sudul Basarabiei. Rusia dă înapoi, retrăgându-le, dar impresia defavorabilă de ameninţare directă rămâne. Şi Austro-Ungaria a trimis trupe demonstrativ în Transilvania pentru a presa România, efectul a fost faptul că noi ne-am întărit trupele de pe graniţă şi am trecut la efectuarea de fortificaţii care se vor dovedi folositoare ulterior. În Grecia lucrurile s-au complicat prin căderea lui Venizelos de la putere, regele Constantin şi-a aruncat masca anunţând că ţara sa va interna orice trupă franceză, engleză sau sârbă care va călca teritoriul elen. Doar ameninţarea cu forţa a reuşit să-l liniştească temporar. În aceste condiţii, frontul de la Salonic se dovedea insuficient ca factor militar important, lucru dovedit şi mai târziu, după intrarea României în război.
În Franţa, eşecul încercării de a atrage România în război la momentul oportun provoacă vie agitaţie. I se impută îndărătniciei Rusiei acest eşec, dar şi conducerii franceze faptul că i-a lăsat pe ruşi să conducă negocierile cu românii, în loc ca Franţa să ia problema direct în mână. În schimb, iritaţia Puterilor Centrale, acum pe cai mari după împingerea ruşilor înapoi şi ocuparea Serbiei, atinge cote nemaiîntâlnite. România era singură şi izolată, chiar să fi vrut, nimeni nu i-ar fi putut sări în ajutor. Bulgaria intrase în război de partea Puterilor Centrale dând o lovitură decisivă prin spate Serbiei. Ruşii erau mult în spate, nici nu aveam legătură cu ei decât prin Basarabia, pe dreapta, în Bucovina, erau austro-ungarii şi germanii, la fel ca şi pe crestele Carpaţilor. Chiar această idee, a neutralităţii binevoitoare faţă de Antanta, le repugna teribil, deoarece erau nevoiţi să menţină trupe de acoperire pe graniţa României, atât austro-ungarii, cât şi bulgarii, în timp ce ruşii, asiguraţi din partea noastră, îşi puteau folosi forţele în alte locuri.
Era normal ca presiunile centralilor să crească la maxim. Se adăuga acum şi componenta economică, Germania şi aliaţii săi începeau să sufere din cauza blocadelor navale şi începeau să ducă lipsă de alimente şi petrol. România nu avea cum să-şi exporte recoltele pe ultimii doi ani, cu Daradanelele blocate, iar Rusia chiar nu avea nevoie de cereale. A trebuit să cedăm, cu acceptul Antantei, şi să acceptăm un acord privind vânzarea către centrali a 50000 de vagoane de cereale. Concomitent, am făcut acelaşi acord şi cu Anglia, pentru aceeaşi cantitate, dar neputând fi transportată, urma să fie achitată şi să rămână pe loc. Anglia a achitat doar ceva mai mult de jumătate din suma stabilită, iar Franţa ne trimitea îndemnuri să rezistăm presiunilor dar fără să-i irităm prea tare pe germani, pentru a nu provoca vreo reacţie militară a acestora, până în trei luni când Antanta va porni o ofensivă generală.
Această reacţie militară era pe cale să se înfăptuiască în primăvara lui 1916. Armata lui Mackensen, în urma ocupării Serbiei, devenise disponibilă şi a fost reţinută în Banat, deoarece deja se cocea planul invadării României. Momentul era prielnic, România separată geografic de toţi aliaţii, urma să fie prinsă într-un cleşte din trei părţi, de germani, austro-ungari şi bulgari pe la sud. Nu era o problemă pentru Puterile Centrale să atace o ţară neutră, aşa procedaseră şi cu Belgia la începutul războiului în 1914, manevra prognozată de Schliefen. Iar tentaţia era mare şi recompensa pe măsură, scoaterea din luptă a unui potenţial adversar, plus marele premiu, cerealele şi petrolul atât de necesare centralilor.
Armata mobilizată a României trece la întărirea fortificaţiilor de pe Carpaţi (unele vor fi de folos mai târziu). La cartierul general german de la Pless (Pszczynia) se făceau planuri şi chiar se redacta un ultimatum pentru România, în deplină înţelegere cu generalissimul bulgar Jekov. Motivaţia oficială, Germania nu putea să aibă în flanc o armată nesigură, poate duşmană, tocmai în preziua unor viitoare operaţii cruciale. Cercuri politice importante din Germania susţin atacarea României acum, până nu este prea târziu. Ministrul Hellferich declara: „numai când vom ţine strâns strâns pe donna Romania cu braţul de talie, se va decide să joace cu noi”.
Totuşi, proiectul va fi abandonat din mai multe motive. Unul era neîncrederea germanilor în capacitatea de luptă a trupelor bulgare, apoi aprovizionarea, aşa cum era ea, cu chiu, cu vai, cu ameninţări, satisfăcea necesităţile imediate ale Germaniei şi Turciei de cereale şi petrol, iar o acţiune militară chiar numai întârziată, urmată de sabotaje sau politica de pârjolire a teritoriului (folosită de români din vremuri imemoriale), ar fi periclitat această aprovizionare. Pe de altă parte, factorul hotărâtor, o acţiune majoră proiectată pe teritoriul Franţei ce trebuia să înceapă cât de curând. Influenţa în acest sens a şefului de Stat Major al Germaniei, generalul Falkenhayn a fost hotărâtoare. Tocmai de aceea, la intrarea României în război, Falkenhayn va fi înlocuit din post cu Hindemburg, iar el va primi tocmai comanda armatei ce va avea de luptat în Transilvania împotriva românilor, cei care l-au făcut să-şi piardă postul de comandă superioară.
Brătianu fixează condiţiile României
Primăvara lui 1916 se deschide sub perspective favorabile Antantei, mai ales prin faptul că alianţa a încercat să-şi coordoneze eforturile în urma conferinţei de la Chanilly. O ofensivă coordonată a fost hotărâtă atunci, dar germanii au luat-o înainte prin atacarea Verdunului (21 februarie), dar totuşi s-au produs ofensivele aliate de pe Somme (1 iulie) şi cea a lui Brusilov (4 iunie). Ceasul deciziei se apropie din nou de România, trebuia luată o decizie. Dar cum, în ce condiţii? Să ne amintim 1877, când Rusia ne-a implorat să venim în ajutorul lor, i-am salvat cu adevărat, iar drept mulţumire ne-au luat sudul Basarabiei? Ne-au ameninţat atunci cu ocuparea şi desfiinţarea armatei române dacă nu ne mulţumeam cu compensaţia Dobrogei, oricum ruşii nu dădeau de la ei, dar luau de la noi, ei nu au stăpânit niciodată Dobrogea, ci doar românii şi turcii? Cum să nu apreciem răspunsul regelui Carol I care spunea că armata care s-a acoperit de glorie la Griviţa şi Plevna poate fi zdrobită în bătălie, dar niciodată desfiinţată?
Dar să mergem mai departe. La 25 februarie 1916, generalul Alexeev, şeful Statului Major rus declară generalului francez Pau: „Dacă România se decide să dea concurs adversarilor noştri, aceasta ar însemna moartea oricărei ofensive ruseşti”. Totuşi, Rusia încă ezita, dădea când înainte, când înapoi, spre exasperarea aliaţilor.
Generalul Mikhail Alexeev, şeful Statului Major rus (STAVKA) 1915-1917
Tocmai de aceea Brătianu ţinea atât de mult la o clarificare a raporturilor şi condiţiilor privitoare la intrarea României în război alături de Rusia. Era păţit, era fiul lui Ion Brătianu, primul ministru al României care a mers la război alături de Rusia împotriva Turciei în 1877, şi ştia ce s-a întâmplat după acest război. Păţit, el şi-a exprimat clar opţiunile, dar şi condiţiile care trebuiau garantate de puterile occidentale.
În decursul lungilor tratative din 1915, guvernul român ajunsese să-şi exprime cu claritate punctul său de vedere. Hotărârea sa era limpede şi trevocabilă în ce privşte sensul intrării: România nu va participa la război decât alături de ţările Antantei, luptând laolaltă pentru triumful comun care va aduce realizarea idealului său naţional. Tot aşa de hotărât însă, guvernul român condiţionase această intrare de realizarea unui program de acţiune, care să asigure cooperării sale militare o cât mai deplină punere în valoare a forţelor sale, atât spre folosul cauzei generale, cât şi pentru al său propriu. De aceea Brătianu refuza să ia propriul angajament fără garanţiile politice şi militare, pe care le socotea indispensabile. Experienţa dureroasă a propriei noastre ţări în 1878 şi cea cu totul recentă a Serbiei în cursul războiului actual, obligau pe bărbatul de stat român la o mare prudenţă. Mai ales că el era tocmai fiul lui I. C. Brătianu care experimentase metodele ruseşti în 1877-1878.
Condiţiile cooperării fuseseră definitiv fixate şi comunicate miniştrilor Antantei la 4 noiembrie 1915.
România era lipsită de muniţii. La această dată ea nu dispunea decât de un stoc de 1500 de lovituri de fiecare tun; faţă de marea consumaţie cerută de războiul mondial, această provizie nu ajungea decât pentru 15 zile. De aceea, prima condiţie pentru a face războiul posibil era să i se furnizeze pe calea Arhanghelsk armamentul şi muniţiile cumpărate de ea din ţările aliate, precum şi organizarea unui serviciu regulat de aprovizionări, prin teritoriul rusesc.
În al doilea rând venea chestiunea planului strategic al operaţiunilor române. Ele erau în strânsă legătură cu ţelurile noastre de război. Acestea erau peste Carpaţi. Pentru a le atinge nu trebuia să avem la Dunăre preocupări care să reţină acolo forţele indispensabile în Ardeal. Pentru a da acţiunii române toată eficacitatea cuvenită, trebuia ca intrarea în acţiune să se facă în acelaşi timp cu o ofensivă generală pe toate fronturile şi una specială împotriva Bulgariei. Acest stat trebuia să fie făcut inofensiv printr-o acţiune militară pornită în acelaşi timp pe frontul de la Salonic de o armată franco-engleză, în putere de circa 500 000 de oameni, şi de la frontiera dobrogeană de o armată rusă în putere de circa 200 000 de oameni. Se punea o deosebită greutate pe această operaţiune, care pe lângă scopul militar, avea şi unul politic: a face definitivă, ireparabilă, ruptura între aliaţi – în special ruşii – si bulgari, şi a curma astfel echivocul care rezulta din neînţeleasa politică de menajamente a ruşilor faţă de bulgari.
Condiţiile militare erau întregite de cele politice. România cerea, în caz de izbândă, îndeplinirea integrală a revendicărilor sale naţionale peste Carpaţi: alipirea Transilvaniei propriu-zise, Banatul şi Bucovinei întregi şi a părţilor româneşti din Crişana şi Maramureş. Iar ca garanţie că România nu va mai fi nesocotită şi maltratată ca la Congresul din Berlin, ea va fi reprezentată la masa verde a Conferinţei de pace cu drepturi egale cu celelalte popoare aliate. Aici era punctul nevralgic al relaţiilor noastre cu Rusia. Spre a avea siguranţa dinspre vecinul imediat şi aliatul nesigur, Brătianu cerea ca obligaţiile luate de Rusia să aibă girul celorlalte puteri aliate, „a acelor state care au respectul istoric al semnăturii lor şi care, chiar războiul mondial îl dezlănţuiseră pentru că voiau, o dată pentru totdeauna, şi cu jertfele pe care le comportă, să împiedice ca de aci înainte tratatele între state să fie zdrenţe de hârtie sau hrisoave fără drepturi.” Ca o semnificativă dovadă de neîncredere faţă de Rusia, chiar în convenţia din 1914 se introdusese garanţia statu-quo-ului teritorial al României în frontierele ei actuale, împotriva unor încălcări din partea aliatului suspect, iar Rusia se obliga să facă să se ratifice de cabinetele din Paris şi Londra angajamentele luate.
Dar, totuşi, ruşii nu sunt mulţumiţi şi fac nazuri. Pare că este doar un film SF, dar ceea ce vă spun este cruda realitate. Ruşii sunt mult mai calmi, criza trecuse, chiar dacă Serbia fusese îngenuncheată şi dispăruse de pe hartă. Chiar dacă protejaţii lor, bulgarii, au intrat în război contra lor, fraţii mai mari, aşa cum le plăcea să li se spună şi dăduseră lovitura de graţie Serbiei atacând-o pe la spate. Cu toate astea, Rusia supravieţuise, chiar dacă frontul a dat înapoi zeci de kilometri. Iar acum Rusia avea pretenţii mult mai mari, în sensul că i se părea că cedase prea multe României. Şeful Statului Major rus, generalul Alexeev, intervine şi el, cu temperamentul său impulsiv şi nehotărât, declarând că intrarea României în război, datorită intrândului care îl face ţara noastră spre vest (Muntenia şi Oltenia) ar complica situaţia militară. În memoriile sale, scrise mult după terminarea războiului, când concluziile erau clare, scria că el s-a opus tot timpul intrării României, susţinând că pentru Rusia ar fi fost mai bine dacă România rămânea neutră. Chiar aşa să fie? A uitat generalul Alexeev cererile stăruitoare pentru intervenţia României încă de la începutul războiului? Mai mult, Alexeev răstoarnă toate negocierile politice şi militare, spunând că din cauza dificultăţilor de transport pe calea ferată nu poate trimite forţe ruseşti la Dunăre, ca şi asigurare împotriva bulgarilor. Ori, cam toţi liderii ruşi, fie politici, fie militari, erau bolnavi de bulgarofilie. Îi considerau pe frăţiorii lor slavi ca nişte rebeli care nu trebuiau loviţi, doar certaţi, după care aceştia se vor întoarce la fratele lor mai mare, Rusia. Cu toate astea, bulgarii nu au avut complexe când i-au atacat chiar şi pe ruşi în Dobrogea, nu numai pe noi. Mai mult, Alexeev propunea ca armata română să stea în defensivă pe graniţe: o frontieră de 750 km pe Carpaţi şi una de 600 km în sud făcea ca frontul român să fie mai întins decât între frontul de vest (800 km) sau de est (1200 km). Această împărţire ciudată de roluri, în caz de succes militar, ar fi făcut ca armatele ruse să dispună de teritoriile ocupate, România trebuind să stea la mila ruşilor din nou, ca şi în trecut.
Franţa este sleită în urma ofensivei germane de la Verdun, rezistă eroic, dar are nevoie de slăbirea presiunii. Ruşii încep o ofensivă la ariăa nordică a frontului, în regiunea lacului Naroc, cu toate pierderile mari de oameni, a trebuit oprită după două săptămâni. În aceste condiţii, numai intervenţia României mai poate face ceva. Dar ruşii se codesc, dau înapoi încercând să se eschiveze de la îndeplinirea obligaţiilor asumate, în primul rând privind permiterea şi facilitarea transportului muniţiilor şi armamentului cumpărate deja din Occident pe teritoriul ei şi asupra contingentului rusesc din Dobrogea. Preşedintele francez cere intervenţia ţarului în sprijinul satisfacerii doleanţelor româneşti printr-o telegramă la 2 martie 1916. Ţarul dă un răspuns în doi peri, punându-se chezaş bunelor intenţii ale guvernului rus şi făcând aluzii conform cărora românii erau vinovaţi de tergiversări.
Serghei Sazonov, ministru de externe al Rusiei (1910-1916)
La consfătuirea de la Stavka rusă, Filipescu, deşi în opoziţie cu Brătianu faţă de care avea o ostilitate declarată, îi susţine punctul de vedere în privinţa contingentului rus din Dobrogea. Alexeev s-a mulţumit la declaraţii vagi şi îndemnuri la mai multă încredere reciprocă. Tratativele continuă cu aceeaşi încăpăţânare rusească a lui Alexeev, care şi în luna aprilie susţine că este o aventură militară să scoată 200000 de soldaţi ruşi şi să-i expedieze în sudul Basarabiei pentru a putea trece la nevoie în Dobrogea. Dar se văd adevăratele sale sentimente în instrucţiunile care le dă colonelului Tatarinov trimis la Bucureşti pentru negocieri: acţiunea României „nu este atât de importantă pentru a justifica recompensa politică pe care guvernul român o pretinde fără doar şi poate”. La presiunile Franţei către Rusia, lui Sazonov îi scapă că nu are încredere în Brătianu. Dar noi puteam avea încredere în Rusia?
Acum ori niciodată
Se produce ofensiva Brusilov, începută la 4 iunie, după pierderi imense, dar şi succese majore, cu sute de mii de prizonieri austro-ungari, în urmă acestei ofensive ruşii reuşind să pătrundă din nou în Bucovina şi Galiţia. Momentul era copt pentru intervenţia României, dar ruşii se purtau acum de parcă nu ar mai fi avut nevoie de această intervenţie. Iarăşi erau pe cai mari, credeau că pot rezolva problema singuri.
Dar conjunctura de pe fronturi, deşi favorabilă aliaţilor, începea încet să se liniştească, iar după asta ar fi urmat inevitabil reacţia centralilor. Ofensiva Brusilov a reuşit să-i salveze pe italieni, ofensiva pregătită de Conrad von Hotzendorf de la Arsieno şi Asiago a trebuit anulată, austro-ungarii fiind nevoiţi să transporte trupe şi artileria grea pe frontul rusesc pentru a-i face faţă lui Brusilov. Italienii vor avea posibilitatea să înceapă o nouă ofensivă la Isonzo ulterior. În Franţa, deşi apogeul ofensivei germane de la Verdun trecuse, presiunea încă era mare, iar ofensiva franco-engleză de pe Somme, destinată printre altele să scadă presiunea asupra Verdunului, putea fi anulată în cazul în care germanii ar fi reuşit prin alocarea de trupe suplimentare să provoace căderea Verdunului. Franţa căuta o diversiune, şi ţinând cont de faptul că frontul de la Salonic încă nu era închegat, posibilităţile de acţiuni importante contra bulgarilor fiind doar de perspectivă, mai rămânea o singură posibilitate: România. Dar şi aici considerentele strategice ale ruşilor erau divergente faţă de cele franceze. Ruşii îşi supraestimau posibilităţile, cu toate că francezii le atrăgeau atenţia repetat să nu o mai facă, având de fiecare dată o mai bună perspectivă asupra posibilităţilor şi potenţialului armatei ruse. Un incident de la Conferinţa interaliată de la Chantilly, decembrie 1915, arată ce preţ se putea pune pe declaraţiile oficialităţilor ruse: pe când generalul rus Gilinski pretindea că efectivele ruseşti de pe frontul de luptă ating cifra de 2700000 de oameni, generalul Joffre (viitor mareşal) făcu dovada că nu erau decât 1300000 de oameni dintre care 160000 fără puşti!
Ofensiva Brusilov
Dar ofensiva Brusilov s-a topit în jurul datei de 12 august, de la această dată având loc doar acţiuni locale, fără importanţă pentru situaţia generală, deşi data oficială a stopării ofensivei Brusilov apare astăzi ca fiind 20 septembrie. Desigur, o confuzie, este vorba de stoparea ofensivei româneşti peste Carpaţi, de la sudul frontului lui Brusilov, care nu a fost sprijinită de vreo acţiune ofensivă a ruşilor, tocmai asta fiind una din cauzele stopării acesteia!
Mai mult, în zona de sud a frontului ofensivei Brusilov se concentrau trupe austru-ungare şi germane cu scopul unei puternice contralovituri căreia ruşii nu aveau cum să-i facă faţă. Abia când au conştientizat pericolul au aplecat urechea la cererile franceze aprobând transportul muniţiilor româneşti pe teritoriul lor, astfel, primul dintre cele trei vapoare româneşti ce navigau încărcate cu muniţii, nava „Bucureşti” a putut acosta la Arhangelsk ca să descarce armamentul şi muniţiile. Vor urma peste o mie de kilometri pe căile aglomerate ruseşti până când vor putea ajunge în România.
Franţa este hotărâtă, Briand îl cheamă pe ministrul Lahovary şi îi spune: „Ora României a sosit!” (16 iunie). România nu va mai putea prelungi neutralitatea, Franţa va interveni direct la ruşi pentru satisfacerea cererilor româneşti. Mai mult, Franţa îl schimbă pe ministrul de la Bucureşti, Blonde, prin energicul conte Saint-Aulaire.
Totuşi, ruşii dau asigurări cu jumătate de gură, asta până realizează că propria lor situaţie este periclitată, Alexeev trecând din nou în faza de a presa pentru intervenţia României, cu ameninţarea făţişă: „Intrarea în acţiune a României, în momentul acesta, va avea o valoare corespunzătoare în desfăşurarea comună a sforţărilor puterilor aliate, ceea ce nu va fi cazul când hotărârea ei va fi amânată pentru o epocă nedefinită. Situaţia porunceşte românilor de a se alătura nouă acum ori niciodată!”
Răspunsul lui Brătianu arăta, firesc, că aprecierile strategice ale generalului Alexeev nu rezolvau nici regularitatea transporturilor de material, nici trimiterea corpului expediţionar de 200000 de ruşi în Dobrogea, indispensabile pentru hotărârea României. Cedând presiunilor franceze, în cele din urmă guvernul rus dă ordine pentru începerea transporturilor de materiale de război de la Arhangelsk către graniţa română. Cât priveşte apărarea graniţei sud-dobrogene, Alexeev spune că aceasta va putea fi făcută de români, întrebuinţând acolo o parte din forţele proprii; „desigur, la nevoie, am putea să ne sforţăm să trimitem în Dobrogea una sau două divizii (20000 de oameni)”. Exact atâta se va trimite ulterior, trupe de mâna a doua pe care comandantul lor generalul Zaiachovski le numea trupe de strânsură „care nu puteau menţine stindardul Rusiei”, el cerând să fie eliberat de la comanda acestora, cerere refuzată. A avut dreptate, singurii care se vor bate cu adevărat vor fi doar soldaţii din Divizia sârbă, formată, după cum îi spunea numele, din soldaţi sârbi, nu ruşi.
De ce?
Dar de ce această atitudine a Rusiei faţă de un potenţial viitor aliat? În primul rând se văd de departe considerentele strategice, calculele geopolitice ruseşti: Rusia nu dorea naşterea unei Românii puternice care să-i bareze accesul spre Constantinopole, aspiraţie recunoscută de Antanta de la începutul războiului ca preţ al continuării luptei Rusiei alături de englezi şi francezi. Rusia, ca de fiecare dată în istoria sa expansionistă, a calculat şi a manevrat în aşa fel încât să câştige cât mai mult, chiar dacă posibilităţile sale militare erau inferioare ambiţiilor sale teritoriale. În urma înfrângerilor de pe frontul de est din primii doi ani, devenise clar că Rusia nu avea cum să-şi menţină teritoriul în Europa de Est, nicidecum să mai emită pretenţii asupra Constantinopolului, conform testamentului lui Petru cel Mare.
Mai era şi problema internă stringentă, în cazul unei prelungiri a războiului sau al unei înfrângeri, Rusia se putea confrunta cu o nouă revoluţie, la fel cum s-a întâmplat în 1906 în urma înfrângerii contra japonezilor în războiul din 1904-1905. Iar de data asta, imperiul era mult mai fragil ca şi în urmă cu opt ani. De aceea, factori responsabili ruşi căutau încă din 1915 o posibilitate de a ieşi din război printr-o pace separată cu Germania, dar în aşa fel încât să pară o victorie pentru imperiul rus. O posibilitate era înţelegerea pe front cu concesiuni teritoriale avantajoase de ambele părţi, una din victime fiind chiar România. O împărţire a României între Rusia şi Austro-Ungaria, Rusia luând Moldova până la Carpaţi şi Austro-Ungaria Muntenia şi Oltenia era o soluţie agreată. Mai rămânea problema Dobrogei şi a navigaţiei pe Dunăre. Dar să vedem faptele pe scurt.
Ţarul era un om foarte slab, aflat sub influenţa ţarinei Alexandra Feodorovna, fostă Alice de Hessa, de origine germană (la fel ca şi primul ministru şi ministru de externe Sturmer) şi aflată sub influenţa misticului călugăr Rasputin, care făcea şi desfăcea la curtea ţarului. ţarul a preluat comanda supremă a trupelor de pe front din mâna unchiului său, marele duce Mihail (mult mai capabil militar), dar pentru a le lăsa pe mâna generalului Alexeev, despre care am vorbit mult mai devreme.
În martie 1915, prinţese Vasilcikov, domnişoară de onoare a ţarinei, aflată la începutul războiului în Austria, îi trimite o scrisoare ţarului după o convorbire cu von Jagow: „Anglia a declarat aceasta, în ciuda tuturor făgăduielilor, nu va îngădui niciodată Rusiei să ia Constantinopolul. Germania are nevoie de o Rusie puternică şi monarhică iar cele două Case vecine şi domnitoare trebuie să susţină vechile tradiţii monarhice. Prelungirea războiului este considerată ca un pericol pentru dinastie. Dacă Majestatea voastră decide, de la înaltul său tron, să rostească cuvântul Pace, înseamnă că va hotărî destinul popoarelor din întreg universul…” Se vede că germanii cunoşteau fragilitatea Romanovilor la acea vreme. Prinţesa se întoarce în Rusia cu scrisori de la fratele şi sora ţarinei, marele duce şi prinţesa de Hesse, dar ţarul reacţionează imediat şi îi retrage prinţesei Vasilcikov titlul de domnişoară de onoare a ţarinei, iar pe ţarină o exilează pentru un timp la Sankt Petersburg (de la Ţarskoie Selo). Ţarul nu era pregătit, iar partizanii păcii separate, cei care îl înconjurau pe ţar şi se aflau inclusiv în posturile de răspundere, nu au reuşit să-l influenţeze, dar acest curent era puternic, mai ales cu un ţar slab, prea puţin preocupat de problemele imperiului.
În iulie 1916, o delegaţie de parlamentari ruşi vizitează Franţa şi frontul francez, unde iau la cunoştinţă decizia Franţei de a lupta până la capăt. Pe drumul de întoarcere prin Suedia, şeful delegaţiei ruse, vicepreşedintele Dumei Protopopov, se întâlneşte cu agentul german Warburg care l-a asigurat că în caz de pace separată, Rusia va obţine Constantinopolul şi Dardanelele. Un mare scandal a ieşit în cercurile conducătoare ruseşti, dar în loc să fie exclus, Protopopov este numit ministru de interne în guvernul Sturmer, cel de origine germană şi perceput ca şi filogerman. Cum spunea mai târziu după ce bolşevici vor publica o parte din arhivele ruseşti din primul război mondial „împăratul a rămas credincios angajamentelor faţă de aliaţi. El a rămas neclintit în atitudinea sa. Nu-i mai puţin adevărat însă, după convingerile opiniei publice în 1916-1918, că mersul evenimentelor ar fi putut conduce Rusia, în timpul guvernării lui Sturmer şi a lui Protopopov, la încheierea unei păci separate”. (Pavel Miliukov, istoria Rusiei).
Germanii nu au renunţat la ideea scoaterii din război a Rusiei şi au reuşit mai târziu, când l-au trimis pe Lenin în Rusia într-un vagon blindat. Dar în aceste condiţii a fost nevoită să intre România în război pentru a-şi realiza aspiraţiile naţionale, înconjurată de trădări şi negocieri pe la spate în defavoarea ei. România a intrat în război la 14-27 august 1916, după ce toate cererile i-au fost recunoscute de către aliaţi, prin tratat, inclusiv cele militare, printr-o convenţie semnată în acest sens. Dar trădarea s-a manifestat mai apoi în cel mai înalt grad, chiar pe câmpul de luptă, ceea ce am întrevăzut aici din partea Rusiei, trădarea perfidă, se va petrece în momentele cele mai dificile din punct de vedere militar, pe front, atunci când aveam nevoia cea mai mare de ajutorul unui aliat. Dar despre asta într-un articol următor.
Bibliografie:
Constantin Kiriţescu – Istoria războiului pentru întregirea României, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989
Pamfil Şeicaru – România în marele război, Editura Eminescu, 1994
Ion Pavelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu – Proba focului, Editura Globus, 1991
