Ori crăpaţi, ori scăpaţi
de Grid Modorcea
La IATC am fost coleg cu Tocilescu, Purcărete şi Cornişteanu. Purcărete nu avea umor sau avea un umor ascuns, era grav, poate fiindcă era şi activist politic. Ciudat, dar toţi activiştii din clasă aveau s-o întindă în ţări mai calde! Toca şi Cornişteanu, în schimb, îşi tot dădeau la gioale, era o plăcere să stai în preajma lor, cred că aveau cel mai colorat limbaj din Institut. Replicile dintre ei nu aveau concurenţă pe vreo scenă. Dar şi când montau piesa pentru examen, indicaţiile lor date colegilor actori, mai ales actriţelor, anticipau cel mai strălucit fuckyoucism. Artiştii Noului Val sunt dulci copii faţă de aceste personalităţi născute parcă cu „dick” în gură, cum ar spune americanii.
Toca s-a dus, dar nu mă îndoiesc că şi acolo unde e, îi înveseleşte pe îngeri. Aşa cum face şi Mircea la Craiova, desigur. A rămas el să mai salveze umorul, măcar cel dâmboviţean. Şi acest lucru s-a întâmplat la Festivalul Naţional de Teatru. După spectacolul de doliu al lui Purcărte după Gulliver’s Travels de Johnathan Swift, mi-am revenit când am văzut seara următoare O noapte furtunoasă, în care Cornişteanu a făcut o sală întreagă, aceeaşi Sala Mare de la TNB, să râdă în hohote, să se simtă bine.
Normal, a mai spune despre Caragiale că e contemporanul nostru, a ajuns un bagatel. Cornişteanu nu s-a sfiit să-l facă de-a dreptul pe Jupân Dumitrache (Ion Colan) un fel de Fecali al zilelor noastre, adică un îmburghezit tâmpit, nătâng, pe a cărui casă scrie cu lumini de neon „Vila Veta”, în semn de iubire pentru consoartă, care îl înşeală chiar sub nasul lui cu „omul de încredere”, Chiriac (Cătălin Băicuş), un bărbat verde. Nici amicul de lectură şi spionaj, Ipingescu (Valentin Mihali), alt tâmpit, nu bănuieşte concubinajul de binagii al noului maidan de îmburgheziţi. El e fericit că Jupânul îi tot dă să bea bere la cutie, în timp ce Veta priveşte la televizor emisiuni extrase din viaţa lor.
O viaţă de căpătuială, cu stare, deşi în prim plan se află acelaşi amor, veşnicul amor la binea, sigurul amor veritabil acceptat de Caragiale (vezi cartea noastră Amorul la binea, editată de Axis Libri).
Şi chiar într-o binea trăieşte Chiriac, recte o rulotă aflată în curtea casei, aşa cum într-un fel de cotineaţă trăieşte şi Spiridon (Dragoş Măceşanu). Desigur, rulota e magică. În ea se face amor la binea şi tot în ea se echipează Titircă, Ipingescu şi Chiriac, în haine de mineri, cu căşti şi lampioane, când pornesc la atac, să-l rază de pe faţa pământului, adică să-l umfle, pe bagabontu’, pe maţe-fripte, pe Rică, evident, după ce-i spun: „Ce pofteşti, mă, musiu?!”
Iar Spiridon e atât de mort după ţigări încât din coteţul lui, la un moment dat, iese fum ca dintr-o locomotivă. În schimb, Chiriac are o motoretă, cu care merge pe scenă, cu ea pleacă la treburi pe poarta curţii şi tot cu motoreta intră în casă să facă amor cu Veta (Cerasela Iosifescu), când ea îi deschide larg uşile.
Cele două acte ale piesei lui Caragiale se petrec în acelaşi decor exterior (scenografia Lia Dogaru). Chiar şi scenele cu prinderea lui Rică Venturiano se petrec afară, mai ales pe schele, folosită foarte ingenios de actorul George Costea, care ne aminteşte de un film cu Buster Keaton.
Cornişteanu a găsit soluţii foarte ingenioase şi convingătoare pentru a ne oferi o felie din viaţa zilnică la români. El nu a îngroşat inovaţiile sale, cum face Purcărete sau ar fi făcut Toca. Se menţine în marginile unui realism credibil. Evident, nu lipseşte elementul erotic, exageraţiunea firească, în care Cerasela Iosifescu îşi desfăşoară calităţile sexy. Genial, în contrapunct, este aleasă, în Ziţa, Raluca Păun, o actriţă corpolentă, care îşi alintă nurii. Ea însăşi, prin prezenţa şi costumele ei, este o comedie. Mai ales spre final când cade ca un poloboc la picioarele Jupânului, care era gata să tragă în Rică: „Nene, nu-mi asasina viitorul!”
După cum şi Rică este un sfrijit cu ochelari, dar extrem de aţos, ca atunci când ţine un discurs incendiar de pe schelă, cu var în gură şi pe faţă. E momentul de apogeu, când Rică spune: „Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!”. Asta chiar că e o replică de posibil „depotat”, aşa cum îi prevăd viitorul Titircă şi Ipingescu, cu al lui „rezon”, bucuroşi că s-au înrudit cu o aşa fecală!
Da, români, să crăpaţi ori să scăpaţi! Ori-ori. Iată o dilemă din care nu putem ieşi decât prin râs.
Foto: Florin Chirea / Craiova Ro
