Renunţă la libertate, pentru o iubire cu morcovi
de Grid Modorcea
Zilele Filmului German, ediţia din acest an, s-a vrut foarte ambiţioasă, cu 31 de filme, 19 de scurt metraj şi 12 lung metraje. Şi a început în forţă, cu Barbara, încununat cu Ursul de Argint pentru regie la Berlin, film care m-a decepţionat profund.
Mi-au plăcut mai mult alte filme din selecţie, aşa cum voi arata cu altă ocazie. Încă o dată se vede că marile festivaluri europene, cum este şi cel de la Berlin, sunt festivaluri politice. Premiul a fost dat pentru un film politic, nu artistic. E foarte puţină artă în acest film şi multă confuzie.
Dacă cel mai bun film al marelui festival a fost Barbara, ne dăm seama în ce criză e filmul european, implicând aici şi via Cannes. Un astfel de film nu are nici o şansă pe piaţă, este zero, ca şi în raport cu filmul american. Desigur, este politic şi este german, adică rece, calculat, deloc spectaculos, deloc sentimental, deşi uman, având şi câteva momente care depăşesc politicul.
Dar pe tema est-vest, germanii au făcut filme de referinţă. Şi mă gândesc în primul rând la un film etalon pe această temă: Das Leben der Anderen / Viaţa celorlalţi (2006), cu o carte de vizită premială impresionantă, în primul rând Oscarul pentru cel mai bun film străin în 2007. Scenariul şi regia aparţin lui Florian Henckel von Donnersmarck, care reuşeşte să ne ofere o parabolă a dictaturii, poate cea mai formidabilă lecţie planetară privind soarta lumii, pornind de la STASI, serviciul de siguranţă al fostei RDG.
Ni s-a spus şi de către prezentatoarea germană Beate Köhler, directoarea Institutului Goethe la Bucureşti, care a organizat evenimentul, că Barbara e un film despre dictatură. Eroina, Brabara, medic în est, a făcut cerere de emigrare în vest şi din Berlin a fost trimisă la un spital de graniţă, fiind ţinută sub supraveghere.
Tot efortul regizorului, Christian Petzold, a fost să creeze starea de suspiciune, de aşteptare, de nesiguranţă. El e maestru în aşa ceva. I-am văzut cel mai bun film al său, Jerichow (2008), o dramă poliţistă, dar plină de semnificaţii politice privind comunitatea turcească. Povestea se învârte în jurul personajului feminin, Laura, jucată tot de actriţa Nina Hoss, interpreta Barbarei. Şi acolo, ca şi aici, ea întruchipează o femeie cu o viaţă dublă, chiar periculoasă.
Toţi o suspectează pe Barbara, însuşi şeful ei, dr. André (Ronald Zehrfeld), păstrează distanţa, se apropie de ea cu încetinitorul, în timp ce iubitul Barbarei pregăteşte fuga în vest.
Dar totul este fals. Mă gândesc ce se întâmplă cu un astfel de film dacă ar fi văzut de spectatori care nu ştiu nimic despre dictatura comunistă, mai ales când vede că şi ofiţerul care o urmărea pe Barbara are nevoie de doctor, când soţia lui e pe moarte, şi se bucură la gândul că Barbara a fugit, zicându-i doctorului îndrăgostit: „N-o să se mai întoarcă”.
Dar Barbara se întoarce. Ea renunţă la fuga aranjată în favoarea unei paciente, Stella, care voise să fugă şi fusese prinsă şi violată. Barbara plăteşte călăuza, îi dă toţi banii Stellei, iar ea se reîntoarce la spital, la ipoteticul ei iubit, dr. André, cu care abia înfiripase o relaţie.
Dintr-un anumit punct de vedere, Barbara pare o uşuratică. Nici ea nu ştie pentru ce vrea să fugă din ţara ei, dovadă că nici nu mai pleacă, fapt determinat şi de faptul că iubitul ei, pentru care se sacrifica, e un afemeiat. Avea întâlnire cu el la un hotel şi îl descoperă cu o altă femeie, tânără şi frumoasă, căreia îi promisese că o ia de nevastă şi căreia îi dăduse o carte de prezentare să-şi aleagă un inel!
Filmul se bazează, aşadar, pe cunoştinţele şi experienţa noastră despre dictatură, despre suspiciune. Fără această încărcătură, fără această istorie cu care intri în sala de cinema, filmul e apă de ploaie. Ce vedem, e o intrigă amoroasă şi situaţii de spital, cu două cazuri-limită, al Stellei, însărcinată, şi al unui sinucigaş, Mario.
Filmic, nu ar fi de apreciat decât imaginea, foarte cinematografică, şi lucrul cu actorii, în special cu protagoniştii. Nu e convingător gestul Barbarei de a renunţa la libertate, dar între libertate şi o dragoste care abia se anunţă, ea alege dragostea. Intuiţia feminină? Dar ce ştie ea despre libertate? Nimic. Ştie că dincolo de apă, de mare, e altă lume, e Danemarca, unde o aşteaptă o viaţă de vis, fiindcă amantul ei îi promite că are bani suficienţi şi că ea acolo nu va mai munci!
Ceva total tras de păr. O acţiune ieftină. Departe de a fi o parabolă despre dictatură sau un thriller, precum Jerichow, Barbara nu este nici un film artistic. Este o felie posibilă din realitatea comunistă.
Problema discutabilă este ce alege Barbara, ce fel de iubire poate fi între ea şi André fără libertate? Clandestină? Plină de suspiciune? O vânătoare ca şi până atunci?
Plus că o scenă semnificativă a filmului, cea de la casa ofiţerului, ne arată că dracul nu e atât de negru cum se spune. Dovadă că una dintre femei, poate sora ofiţerului, îi oferă Barbarei şi doctorului, la plecare, un castron cu legume, roşii, castraveţi, ceapă, morcovi, simbol al pământului, al omeniei.
Nu mai vorbim de muribundă, care se miră că doctorul şi Barbara îşi vorbesc la persoana a doua plural. Amănunte care spun multe despre lumea pe care Barbara vrea s-o părăsească. Desigur, încă nu s-a ajuns la nostalgia după comunism, ca în România, dar e posibil să ne trezim la viitoarea Berlinală şi cu aşa ceva.
