Portalul Ziaristi Online va prezinta, in premiera in spatiul publicistic electronic, o dezvaluire inedita despre Ion Irimescu, statuia lui Sadoveanu de la Falticeni si cum l-a topit Ceausescu pe Stalin – respectiv statuia lui monumentala ce trona odata in actuala Piata Charles de Gaulle (fosta Aviatorilor, fosta Stalin, fosta Hitler) -, dupa o intalnire privata cu marele sculptor roman. Acest capitol de istorie a Romaniei a fost infatisat publicului larg de prof univ dr Mihai Iacobescu fiind scris si publicat in volumul realizat de prof univ dr Gh Buzatu, „Nicolae Ceauşescu – biografii paralele, stenograme, agende, cuvântări secrete, dosare inedite, procesul şi execuţia” (Colecţia OPERA OMNIA, Editura TipoMoldova, Iasi, 2011 – vedeti Introducere-Avertisment Final). Preluarea acestui material sau a unor extrase din el trebuie facuta cu mentionarea tuturor surselor citate mai sus. Dar, mai inainte, o scurta introducere in tema, schitata concis si surprinzator de obiectiv in “Enciclopedia libera” Wikipedia:

Cititi si Cum l-a gratiat Ceausescu pe Pamfil Seicaru. Profesorul Gheorghe Buzatu si portalul Ziaristi Online publica DECRETUL

Cum l-a mutat Ceausescu pe soldatul rus “eliberator” din Piata Victoriei – Istoria inedita a unor marci postale interzise: de la timbrele Miscarii Legionare si cele cu Basarabia si Bucovina la Monumentul Ostasului Sovietic. Un studiu de Dr. Cristian Andrei Scaiceanu

Statuia lui Stalin din București

“Statuia lui Stalin din București a existat între anii 1951 și 1962, la intrarea în Parcul Herăstrău dinspre Piața Charles de Gaulle, pe locul pe care acum este instalată statuia lui Charles de Gaulle.

În 1948 s-a anunțat un concurs de proiecte pentru o statuie monumentală a lui Iosif Vissarionovici Stalin, concurs la care au prezentat machete în jur de 20 de sculptori. Juriul pentru alegerea câștigătorului era prezidat de Ana Pauker ^[1]. Anunțul pentru concurs, publicat în ziarul partidului, suna astfel: “Expresia dragostei poporului român față de personalitatea ilustrului conducător al socialismului victorios, mareșalul Iosif Visarionovici Stalin, genialul comandant al armatei pașnice a tuturor muncitorilor de pe glob, cere prezența unui mare monument ridicat în onoarea sa în centrul Capitalei. Dornice să împlinească această urgentă necesitate culturală, Comitetul pentru Artă și Comitetul de Partid al Capitalei au hotărât să instituie un concurs. Artiștii au datoria patriotică de a se înscrie. Numai arta și talentul unui artist într-adevăr creator vor putea desemna câștigătorul!”^[2].

Favorit din cei zece sculptori rămași în concurs după o preselecție era considerat sculptorul Constantin Baraschi, despre care se știa că încă cu câteva luni înainte de Lovitura de stat de la 23 august 1944 ar fi început să modeleze Monumentul ostașului sovietic eliberator, care apoi a fost dezvelit în Piața Victoriei în anul 1946, în prezența regelui Mihai al României^[1].

Pentru a fi sigură că monumentul dedicat lui Stalin se încadrează în criteriile impuse de acesta, Ana Pauker i-a cerut opinia lui Nikolai Tomski, un sculptor rus care executase mai multe statui ale generalisimului, amplasate în diferite orașe din Uniunea Sovietică, și una, considerată cea mai bună lucrare a sa, la Dresda, în Republica Democrată Germană^[3]. Juriul a fost surprins când, în 23 martie 1950, nu macheta lui Baraschi a fost aleasă, ci cea a sculptorului Dimitrie Demu. Tomski a apreciat și o a doua machetă, realizată de Dorio Lazăr (n. 20 aprilie 1922, San Remo, Italia, absolvent în 1948 al Academiei de Artă din București^[4], a murit în 2004, în Germania), după care a fost în final făcută o statuie ce a fost amplasată în „Orașul Stalin“, cum fusese rebotezat în 1950 Brașovul^[1] și dezvelită la 6 noiembrie 1951. O machetă a statuii lui Demu a fost trimisă la Kremlin, spre a fi aprobată de însuși Stalin^[2].

Statuia lui Stalin din București a fost turnată la Uzinele Malaxa și montată în 1951 pe soclul de la intrarea în „Parcul de cultură și odihnă «I.V. Stalin»“ din raionul I.V. Stalin, (fostul Parc Național Regele Carol al II-lea^[5] și actualul parc Herăstrău), cu vedere spre Piața Generalissim I. V. Stalin (fostă „Adolf Hitler“), în prezent Piața Charles de Gaulle^[1]. Pentru amplasarea statuii, a fost necesară distrugerea ansamblului sculptural Fântâna Modura, realizat în 1939 de sculptorul Constantin Baraschi

Dimitrie Demu a cerut pentru lucrare o sumă imensă, 50 de milioane de lei, sperând să primească măcar o treime din ei. A fost uimit că i s-a acceptat cererea, primind toți banii solicitați. S-a lămurit în februarie 1952, când a avut loc „Stabilizarea“, în urma căreia valoarea celor 50 de milioane devenise echivalentul costului unui costum de haine sau a două-trei mese la restaurant^[1].

Pe 9 martie 1953, lângă statuia lui Stalin a fost organizat un miting de doliu, prilejuit de moartea lui Stalin, la care au fost prezenți mii de oameni, aduși de activiștii partidului comunist. Cu această ocazie s-au rostit cuvântări și s-au tras 24 de salve de tun.

La trei ani după moartea lui Stalin, petrecută în 5 martie 1953, la Congresul al XXI-lea al PCUS, în 23 februarie 1956, liderul sovietic Nikita Sergheevici Hrușciov a susținut celebrul raport în care denunța cultul personalității și crimele lui Stalin și ale colaboratorilor săi. În primăvara-vara anului 1962 statuia a fost demolată într-o noapte, în urma hotărârilor Plenarei lărgite a partidului din zilele de 30 noiembrie – 5 decembrie 1961. În acest scop, Demu a fost chemat să arate unde sunt sudurile statuii, pentru că patru tancuri și douăsprezece buldozere trebuia să elibereze locul în câteva ceasuri^[2]. Cu această ocazie, Piața Generalissim I. V. Stalin a fost din nou rebotezată în Piața Aviatorilor.

Se pare că în anii 70, s-a folosit material din statuia lui Stalin de la București din care s-a făcut în Piața Unirii din Focșani obeliscul Monumentul Unirii^[6]. Granitul roșu demontat de pe soclul statuii lui Stalin a fost folosit în 1976 de fostul primar al Buzăului, Gheorghe Milu, pe platoul de marmură din centrul orașului, unde este reprodus, din plăci de granit, modelul de pe iile populare din zona Buzăului.^[7].

În anii ’60 Dimitrie Demu  (ortografiat și Dumitru Demu sau Dimitrios Demou, n. 7 octombrie 1920 – d. 1997, din familie de macedoromâni) s-a refugiat în America latină, unde a scris o carte, “Le sourire de Staline”^[1] (Surâsul lui Stalin – foto coperta), tipărită la Editions Universitaires, Paris, în 1977, sub numele de Dimitrios Demou. Cartea, în care relata avatarurile realizării acestui proiect, a fost lansată la Festivalul Cărții de la Nisa, din 1977^[8]. Titlul cărții vine de la “indicațiile” pe care le-a primit Dimitrie Demu de la Iosif Chișinevschi privind “surâsul lui Stalin”, care trebuia să fie prezent pe statuie^[9]. În 1964, pentru a scăpa de sculptor, autoritățile l-au pus să facă cerere de emigrare în Grecia. Înainte de a pleca, la 3 aprilie 1964, a fost pus să semneze declarația-tip prin care se obliga să nu spună nimic despre ce a putut vedea sau auzi în legătură cu autoritățile din România. Ultimul lucru pe care i l-au cerut “autoritățile” înainte de a-i aproba plecarea au fost decorațiile, și în primul rând, cea ce-i fusese decernată pentru statuia lui Stalin. În final, Dumitru Demu nu s-a stabilit în Grecia ci în Venezuela, unde multe piețe ale orașelor sunt decorate cu creațiile sale monumentale^[2].

Bibliografie:

Mihai Pelin: Deceniul prăbușirilor (1940-1950): viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților români între legionari și staliniști, editura Compania, București, 2005. Multiple referințe la concursul monumentului lui I.V. Stalin din București.” (Wikipedia)

Nota Ziaristi Online: Consultand lucrarea regretatului jurnalist si scriitor Mihai Pelin am gasit chiar si doua fotografii cu statuile lui Stalin (gasiti fila integrala in baza materialului), cea realizata de Dorio Lazar si cea a lui Dumitru Demu, aceasta din urma fiind prezentata insa cu un alt soclu decat cel care apare in fotografia de mai sus, care circula online prin intermediul Wikipedia. Soclul statuii, dupa cum este infatisat in fotografia din cartea lui Mihai Pelin (foto dreapta), corespunde unor altor relatari privind inaltimea acestuia, de 19 metri (!), si posibilitatii ca, astfel, din bazaltul acestuia sa fi fost realizat ulterior si Obeliscul din Piata Unirii din Focsani si pavoazarea cu motive populare a pietei centrale din Buzau. E drept ca si amenajarea din jurul statuii era din bazalt, asa ca resurse s-au gasit si, dupa cum se vede, au fost folosite cum se cuvine. Dar nici asupra inaltimii statuii nu suntem edificati: daca un cititor al cartii lui Dumitru Demu sustine in “Romania libera” ca aceasta avea “cativa metri” (acelasi autor al articolului, Alexandru Mihalcea, inselandu-se asupra datei demolarii statuii: 1962 si nu 1956 cum apare in cotidianul citat), Stelian Tanase afirma pe blogul sau ca era “un colos de 17 metri”. Comparand imaginile nu putem dacat sa presupunem ca una din cele doua reprezinta o macheta. O sa-i lasam pe altii sa descopere adevarata inaltime a statuii si soclului si va oferim, in exclusivitate, marturia sculptorului Ion Irimescu – cel care a topit practic statuia lui Stalin dupa un pranz acasa la Ceausescu – asa cum a fost relatata ea de prof Mihai Diaconescu in cartea profesorul Gh Buzatu „Nicolae Ceauşescu – biografii paralele, stenograme, agende, cuvântări secrete, dosare inedite, procesul şi execuţia”:

O ÎNTÂLNIRE ISTORICĂ:

N. CEAUŞESCU – SCULPTORUL ION IRIMESCU

de Mihai Iacobescu

 – 1 –

M-am oprit zilele trecute, câteva minute, pentru a nu ştiu câta oară, în Piaţa Adormirii la Fălticeni, urmând aceluiaşi gând: scrutând şi admirând statuia de bronz, în mărime naturală, monumentală a lui Mihail Sadoveanu – una dintre ultimele creaţii de seamă ale Maestrului Ion Irimescu.

În ansamblul ariei sale tematice, sculptorul a considerat portretul ca fiind „arta ce-ţi permite să te apropii de adevăr”, de acel atât de dificil, complicat, greu de exprimat, după cum el însuşi s-a pronunţat, „inefabilul adevăra uman”[1].

Din salba variată, bogată de abordări şi realizări de portrete, în care alese idei, gânduri, sentimente au fost selectate şi turnate, după îndelungate arderi interne, în substanţa durabilă a bronzului, spre a le conferi tărie, veridicitate şi veşnicie – fie că e vorba de monumentul ce înfăţişează o pagină istorică plină de dramatism şi tragism, cu acel 1907, de la Craiova, ori personalităţi de seamă, precum: prinţul cărturar iluminist Dimitrie Cantemir (aflat în trei ipostaze, din care două la Bucureşti, un bust pe strada cu acelaşi nume şi un altul în holul Marii Adunări Naţionale, iar o a treia lucrare la Milano, la Biblioteca „Ambrasiona”), marele sculptor Brâncuşi, în Parcul Herăstrău, din Capitală, sau la Hobiţa, din Peştişanii Gorjului, Nicolae Titulescu, de pe bulevardul cu acelaşi nume, din Bucureşti, Nicolae Iorga, din faţa Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, Veronica Micle din Grădina Copoului din Iaşi, George Enescu şi Mihail Sadoveanu (foste) pe esplanada Teatrului Naţional din Bucureşti etc. – statuia lui Sadoveanu de la Fălticeni este, întrucâtva, o realizare aparte. Pe de o parte, ea este rezultatul unor ani îndelungaţi de muncă: pentru elaborarea şi definitivarea ei, artistul a conceput numeroase desene, studii, a încercat în prealabil mai multe versiuni, încât imaginea finală dovedeşte o foarte bogată experienţă în reconstituirea complexă, nuanţată, a universului sadovenian şi intrarea într-o nouă şi ultimă etapă a desăvârşirii creaţiei Maestrului Irimescu[2].

În acelaşi timp, pentru a-l realiza în mărimea sa naturală, un Om uriaş, cum era şi Sadoveanu în realitate, artistul solicita o mare cantitate de bronz. Or, tocmai în aceşti ani ţara se afla în mare strâmtoare, traversa acei ani de draconice economii pentru plata datoriilor externe, care ajunseseră la 23 miliarde dolari[3].

Maestrul a dovedit o capacitate de răbdare şi înţelepciune rare, încât după ce s-a întâlnit în vara anului 1975 cu Nicolae Ceauşescu, după ce a realizat şi inaugurat Colecţia sa de Artă de la Fălticeni, în 1975, şi-a văzut visul împlinit, având din belşug bronzul necesar cum şi-a dorit, primindu-l chiar de la şeful statului şi finalizându-şi lucrarea în 1979.

… Statuia este aşezată într-una din cele mai aerisite şi curate  pieţe ale oraşului. E o piaţă cvasi-patrulateră, din faţa bisericii Adormirea Maicii Domnului. O piaţă, spre care vin şi se-ntretaie câteva străzi principale: celebra Uliţă Rădăşeni, Strada Maior Ioan ce coboară dinspre Oprişeni şi se continuă spre centrul urbei, spre Primăria municipală, ca şi străzile importante, ce vin dinspre Galeria Oamenilor de Seamă şi Colecţia de Artă «Ion Irimescu» – statuia aflându-se la jumătatea distanţei dintre aceste muzee unice.

Amplasată lângă părculeţul dinspre partea de miază-noapte a Pieţii Adormirea, pe un soclu de granit roşu, bine proporţionat, având un spaţiu de luminozitate şi vizibilitate maxime în tot cursul zilei, statuia ni-l reprezintă pe un Sadoveanu în ultima parte a vieţii sale, în picioare, înalt, masiv; e îmbrăcat într-o mantie lungă impunătoare, imperială; în mâna stângă poartă bastonul nedespărţit cu care ieşea la plimbare: în dreapta ţine o carte pe care, poate ar vrea s-o dea cadou unui prieten, ori, poate, această carte e numai un simplu şi sugestiv simbol al întregii lui vieţi şi activităţi, acel ceva, ideal, fundamental menit să-i definească întregul rost, ceea ce rămâne, din toate câte-au fost şi rămas, pentru azi şi pentru mâine.

Toată atenţia artistului îmi pare concentrată spre chipul sadovenian, faţa, fruntea şi ochii Omului, Scriitorului şi ale Demnitarului politic care, la cei 65 de ani împliniţi la sfârşitul celui de-al doilea război mondial – spre multă mirare şi împovărătoare întrebare a unora, ca şi inexplicabila sau chiar condamnabila opinie a altora – a acceptat şi colaborat cu ocupanţii şi figuranţii noului regim politic de după 1944, devenind pe rând susţinător public al ideii că „Lumina vine de la Răsărit” (1945), preşedinte al Parlamentului (1947), membru (1947) şi vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (1948), distins cu Medalia de aur a Păcii (1950), Erou al Muncii Socialiste (1955), laureat al Premiului Internaţional Lenin pentru întărirea păcii între popoare (1961)[4] etc.

Faţa-i mare, plină, mohorâtă, uşor încruntată, fruntea înaltă, brăzdată de riduri, încărcată de gânduri, ochii înceţoşaţi, învăluiţi de pâclele toamnelor, mâhniţi şi obosiţi încearcă să ne redea tot ce am putea descifra şi afla din lumea din interior a visurilor, gândurilor, sentimentelor, strădaniilor, poticnirilor şi înfăptuirilor, compromisurilor, suişurilor şi coborâşurilor prin care au trecut şi El şi ţara. Cel puţin aşa îl „citesc”, aşa îl văd, ori de câte ori mă opresc să-l privesc în drum spre satul natal, spre raiul copilăriei mele, Sasca[5].

– 2 –

Într-un fel sau altul, toate statuile au mai mult sau mai puţin, o poveste a lor. Unele detalii despre o statuie sunt semnificative de ştiut spre a-l putea mai bine caracteriza pe cel  ce a avut iniţiativa realizării acelei lucrări sau epoca pe care o traversa, deşi în ultima instanţă ne interesează în principal cât valorează sub raport artistic.

Ecaterina a II-a (1729-1796) de pildă, rămasă în istorie cu titulatura dată de urmaşi. Ecaterina cea Mare, admirându-l  pe Petru I (1672-1725) (supranumit şi el de urmaşi Petru cel Mare), continuându-l în spirit şi fapte a luat chiar ea iniţiativa realizării unei statui ecvestre, care să-l reprezinte pe înaintaşul ei admirat şi adorat. Ca urmare, în 1768, când începea războiul ruso-turc, Ecaterina a II-a, făcând o călătorie spre Polonia şi trecând şi printr-o margine a Finlandei, a văzut o stâncă uriaşă. Era un monolit imens, din granit, care cântărea peste 3 milioane de livre, adică cel puţin 1,5 milioane de kg; avea o lungime de 42 picioare, o lăţime de 34 şi o înălţime de 22 de picioare.

Şi, deşi nu dispunea de mijloacele tehnice necesare, de-a o ridica şi transporta, a chemat slujitorii Curţii Imperiale şi le-a poruncit să facă ce-or şti şi să-i aducă stânca aceea întreagă, la Petersburg. Ba, i-a şi ameninţat: că dacă nu se execută fără vorbă multă, atunci, unde le stau picioarele, le vor sta şi capetele. Şi-au chibzuit ce-au chibzuit slugile împărătesei şi au găsit şi soluţia salvatoare. Au construit un fel de sanie imensă, din bârne groase, de stejar, pe care le-au scobit uşor ca să lunece, şi-au înhămat la ea vreo 50-60 de perechi de cai, încât, astfel au târât stânca uriaşă, întreagă, aşa cum era până la Petersburg. Transportul a durat  aproape un an de zile. Au aşezat-o unde li s-a poruncit, au îngropat-o puţin, încât să stea neclintit. Iar deasupra ei s-a urcat, sculptat în bronz, un Petru cel Mare călare pe-un cal pur sânge englez.

Costul pentru transportul acestui „soclu” natural (poate vrând împărăteasa să sugereze că Rusia însăşi devenise sub Petru I o stâncă uriaşă) – banii pentru hrana oamenilor şi furajul cailor – au însumat o nimic toată pentru o împărăteasă bogată. Adică: peste 7000 de ruble, care s-au achitat din vistieria statului – chiar dacă imperiul se afla sub impactul a două războaie, unul extern, cu turcii, şi altul intern, cu răsculaţii cazaci şi cu mujicii sub conducerea lui Emilian Pugaciov… Când şi statuia a fost gata, ţarina a poruncit să se scrie pe soclu: «Lui Petru I, Ecaterina a II-a»[6].

Cum regimul bolşevic n-a abandonat nimic din cuceririle lui Petru I, dimpotrivă, Stalin, „Ţarul roşu” de la Kremlin, a lărgit, a consolidat, a sporit considerabil teritoriile  Imperiului comunizat, URSS, astfel că statuia lui Petru I a supravieţuit şi se află şi azi pe locul ce i l-a hărăzit Ecaterina a II-a, doar că, între timp, locul a fost numit Piaţa Palatului inginerilor[7].

… Exemplul Ecaterinei a II-a, cu iniţiativa ei megalomană, întruchipare a unei ambiţii fără asemănare – a dorinţei de-a mai ieşi, din când în când din alcovul strâmt al plăcerilor sale erotice, de-a se implica şi a-şi lega numele de o operă de artă, statuia ecvestră a lui Petru cel Mare – nu a fost un caz izolat. Dimpotrivă. El a apărut frecvent, voalat, camuflat sau direct, cvasipermanent, sub orice conducător proclet, sub regimurile autoritare, totalitare, despotice.

O dată ajuns aici, nu voi putea – se va vedea de ce – să mă abat de la cazul lui N. Ceauşescu.

… Prin 1974, în anul în care împlinea 71 de ani, Maestrul Irimescu decidea, în forumul său dinlăuntru, în adâncurile cugetului şi simţirii sale, să doneze oraşului Fălticeni întreaga sa operă artistică, de care dispunea la acea dată: sculpturi, desene, studii, schiţe, crochiuri etc. (exceptând statuile instalate deja în diferite locuri din ţară şi străinătate sau achiziţionate  ori donate de el însuşi unor muzee). Era gândul generos, neasemuit de emoţionant, mirific, prea frumos, al unuia dintre cei mai iluştri creatori de artă contemporană. Fiindcă, Irimescu e un creator de geniu, ca şi Brâncuşi. Opera sa are la bază trei elemente componente, dominante: talent, armonie, echilibru[8]. Poate că, de fapt, ultimele două se includ în primul, dacă talentul este văzut aşa cum l-a conceput Arghezi: „o problemă de adâncime şi de responsabilitate personală”, sau, mai explicit „de stăruinţă crâncenă şi îndârjită, răbdătoare, entuziastă şi cinstită, cazna tenace de toate zilele pentru atingerea unui punct cât mai înalt şi mai pur în emoţie, în dragoste şi sinceritate, punct care e … zborul însufleţirii: el te ţine teafăr, tânăr şi viteaz”[9].

De ce a luat Maestrul această hotărâre?

Pentru ca, mărturisea el, „o parte din strădaniile  mele creatoare” să fie de-a pururi „semn de omagiu şi recunoştinţă” urbei fălticenene „de care mă simt legat prin firul nostalgic al amintirilor, ce permanent însoresc, cu raza lor, anii frumoşi din îndepărtatele timpuri când eram la început de viaţă şi învăţătură”[10].

Într-adevăr, ca şi Sadoveanu, care era cu 23 de ani mai mare, Irimescu era fiu al acestor meleaguri. Se născuse la 27 februarie 1903 la Arghira-Preuteşti, lângă Fălticeni. Învăţase la Fălticeni, în şcoala primară, gimnazială şi liceală. A stat la gazdă, ca şi Sadoveanu, pe Uliţa Rădăşenilor, numită ulterior «Ion Creangă», fiindcă pe aceeaşi uliţă şezuse cândva şi viitorul povestitor, pe când învăţa la „şcoala de popi” sau „de catiheţi”. După ce-a absolvit Institutul de Belle Arte din Capitală, a revenit la Fălticeni pentru scurtă vreme, ca profesor de desen. De-aici a participat la un mare concurs şi a câştigat o bursă de studii în Franţa, unde şi-a lărgit şi desăvârşit pregătirea.

Aşadar, la Fălticeni a pătruns în lumea cărţilor şi a intrat visător şi uimit în cartea cea mare a vieţii. A fost tulburat de primii fiori ai dragostei. A creionat pe hârtie primele desene. A încrustat cu dalta în piatră şi-n lemn, cele dintâi imagini. În vacanţele în care a revenit din Franţa, a pictat în stil clasic, interiorul bisericuţei din Oprişeni. Ba, încă, tot la Fălticeni a îndrăznit şi s-a căsătorit cu Jeniţa, fata gazdei la care a stat când era elev.

… Când a luat hotărârea  să-şi aducă, la Fălticeni, întreaga creaţie adunată într-o viaţă, ca un Om înaintat, umblat, exigent şi experimentat, ştiind de ce spaţiu expoziţional ar avea nevoie, a căutat în acest târg, până când a aflat o clădire mare, frumoasă, încăpătoare, luminoasă, elegantă, cu două etaje, plasată într-un parc natural, înconjurată din trei părţi de tei bătrâni, înalţi, răcoroşi – o clădire ce fusese cândva un vechi palat boieresc, cu o intrare monumentală, cu dependinţe şi anexe în curte, cu o sală pentru conferinţe şi spectacole – dar, care, după ce îndeplinise şi funcţia de reşedinţă a prefecturii judeţene, devenise sediul comitetului raional al PCR Fălticeni[11].

Spre a scoate clădirea aceasta din circuitul sediilor PCR, care erau apreciate a fi intangibile şi inalienabile, i s-a pretins Maestrului, după ce întreg proiectul sălilor de expoziţie a fost înaintat şi prezentat până „sus”, în anticamera Biroului 2, unde se afla cea care aproba de cele mai multe ori totul – să mai introducă două „piese”: busturile Elenei şi al lui Nicolae Ceauşescu, amplasate în holul de la intrare, pe stâlpii patrulateri ce flancau treptele spre etajul al doilea.

Pus în faţa alternativei – fie de-a accepta acest compromis, fie de-a renunţa să mai constituie colecţia de artă de la Fălticeni –, Maestrul n-a comentat nici într-un fel condiţia, a meditat câtva timp şi, după vreo două săptămâni, a confecţionat şi adus din atelierul său de la Bucureşti, două busturi din ipsos alb, sobre, fireşti, pe care le-a instalat acolo unde i s-a indicat.

Ce-a urmat?

La nici o săptămână după ce s-a inaugurat Colecţia de Artă «Ion Irimescu», la 10 februarie 1975, deşi cuplul n-a participat, dar, se subînţelege, a fost bine informat – Maestrul (împreună cu soţia) a fost invitat acasă la masă de către şeful statului.

Am mai relatat în scris şi publicat despre acest fapt  în două intervenţii. În anul 2003, într-un număr  festiv din „Bucovina literară”[12], care i-a fost înmânată şi Maestrului Ion Irimescu. Apoi, în anul 2010, într-o carte[13]. Dacă acum revin asupra acestui episod, despre întâlnirea Maestrului Ion Irimescu cu soţii Ceauşescu, o fac pentru că, atunci când artistul mai era încă în viaţă, l-am abordat, am insistat asupra întâlnirii şi nu sunt împăcat de modul în care am comentat evenimentul în intervenţiile anterioare.

– 3 –

La cei 72 de ani pe Maestrul Irimescu îi împlinise în luna februarie 1975, când a avut loc întâlnirea sa cu Ceauşescu, artistul era pensionar. Mai deţinea încă funcţia de Preşedinte de onoare al Uniunii Artiştilor Plastici. Ceauşescu avea 57 de ani, pe care-i aniversase în ianuarie 1975. fiind pe parcursul ascensiunii sale spre cultul personalităţii şi a conducerii statale unipersonale.

Irimescu era un om de o factură cu totul aparte. Onest. Timid. Tăcut. Rezervat. Preocupat şi pasionat de tot ce făcea. Răbdător şi deschis spre colaborare. Foarte inteligent şi consecvent cu el însuşi. Introvertit. Stârnea admiraţia colegilor de breaslă pentru perseverenţa şi tenacitatea cu care-şi concepea şi urmărea în interiorul fiinţei sale, proiectele creaţiei. În privinţa creaţiei, nu admitea nici un compromis. Dar răspundea cu ingeniozitate şi demnitate provocărilor. Şi, părea să agreeze şi să acţioneze după definiţia pe care o formulase în aceşti ani, marele psiholog şi pedagog elveţian, Jean Piaget, că inteligenţa este capacitatea cu care omul ştie să reacţioneze la provocările celorlalţi şi să le soluţioneze în chip util.

Cele mai multe din premii, titluri, distincţii pentru creaţiile sale artistice, Maestrul le obţinuse până la venirea lui Ceauşescu în fruntea ţării. Între acestea amintim: Maestru emerit al artei (1954), Laureat al Premiului de Stat (1955), Artist al Poporului (1964)[14].

Din câte-a aflat el însuşi de la colegi, Ceauşescu îl admira, îl urmărea. Voia să-l cunoască de aproape. Numai că artistul părea rezervat. Ocolea ocaziile festive. Dispreţuia pe linguşitori, adulatori, profitori. În ultimii ani ai şederii sale în Capitală, înainte de-a se muta la Fălticeni, în clădirea care adăpostea colecţia de artă ce-i purta numele, aproape că nu mai ştia decât drumul pe care-l făcea zilnic: între casă şi atelier. Mai ştia că Ceauşescu îi îndepărtase rând pe rând colaboratorii, pe „baronii” lui Gheorghiu-Dej, pe toţi acei politicieni eminenţi ce i-ar fi putut deveni posibili concurenţi. Îl preţuia doar pe Ioan Gheorghe-Maurer – şi ca preşedinte al U.A.P., îi trimitea uneori, felicitări de ziua sa, în numele organizaţiei profesionale, pe care o conducea – dar mai aflase că în 1974 Ceauşescu, după ce-i acordase titlul de Erou al Republicii Socialiste România (1972), îl obligase, în 1974, să-şi scrie demisia «la cerere, din motive de sănătate» şi, printr-o dispoziţie specială, lăsase precizarea (căreia ciracii săi i-au dat, se pare, o bază legală) să i se acorde un cuantum al pensiei care să fie egal cu salariul ce-l luase în ultimul timp, ca prim-ministru. Fiindcă, într-adevăr, Maurer fusese unul din pionii principali ai deschiderii României spre Occident, îl propusese pe Ceauşescu în funcţia de secretar general. Tocmai el, eminenţa cenuşie a lui Dej, care condusese guvernul 13 ani, adică mai mult decât oricare şef de guvern al României, de la întemeierea ei, ca stat[15].

În depăşirea dilemei – de-a accepta sau refuza condiţiile puse, spre a i se acorda cea mai corespunzătoare şi frumoasă clădire din oraş, pentru colecţia donată – înclinase şi el singur (fiindcă, în fond, cele două portrete, busturi, erau instalate în hol, în capătul scărilor ce urcau spre etajul al doilea şi nu făceau parte din expoziţia propriu-zisă. Maestrul nu avea printre piesele expuse nici o personalitate  care mai trăia!). Dar, îl ajutase, întrucâtva, cu judecata ei, cea cu care împărţea preocupările şi grijile vieţii şi activităţii, împărţea chiar şi perna de sub cap, doamna visurilor sale, Jeniţa. „Ascultă, măi omule, îi zisese ea: n-au decât să poftească şi să te vorbească cine-o vrea şi ce-o vrea! Cine-ţi cunoaşte hatârul, ştie prea bine că n-ai fost şi nu eşti un lingău…! Dar, dacă-ţi stă în putinţă, calcă-ţi uşor pe inimă şi fă-le această dorinţă! Fiindcă, astfel, îţi salvezi gândul. Poţi să-ţi vezi colecţia expusă, aşa cum şi-o doreşte inima ta, acum, când mai eşti şi trăieşti! În fond, buni sau răi, sunt conducătorii noştri… Şi, se vede treaba că, dacă Cel de Sus ni i-a dat, i-am meritat!”[16]

Întâlnirea s-a desfăşurat neimaginat de simplu. Cum nici Maestrul, nici doamna Jeniţa nu s-au aşteptat. I-au primit cu un zâmbet larg. Maestrul i-a înmânat Doamnei buchetul cu flori, la care aceasta a mulţumit şi a zâmbit politicos, dezinvolt. Ceauşescu i-a întâmpinat ca pe nişte oaspeţi pe care-i aştepta de demult. I-a poftit să ia loc.

Primele discuţii s-au înfiripat cu o anumită timiditate şi rezervă reciprocă. Ceauşescu îl cerceta pe Maestru cu un vădit interes, zâmbind uşor, protocolar şi întrebându-l, mai întâi de sănătate, de viaţa cotidiană, de lucruri banale, fireşti. În timpul mesei tăcerea s-a prelungit, uneori, stânjenitor. Maestrul se aştepta să se comenteze în vreun fel, ceva despre prezenţa portretelor lor la intrare, în muzeul abia deschis la Fălticeni. Nu s-a făcut însă nici o aluzie, nici de bine, nici de rău, nici despre cedarea clădirii, care fusese sediul Comitetului raional al PCR, nici despre cele două busturi. Doar la început, Ceauşescu s-a explicat, după primele strângeri de mână că i-a chemat să-i felicite, pentru ceea ce-au aflat din presă, şi anume, le-a zis el „că aţi donat oraşului Fălticeni întreaga operă a vieţii pe care-o mai aveaţi disponibilă…!” A dat de înţeles că gestul l-a impresionat.

Maestrul mi-a mărturisit – în toamna anului 1991, când l-am vizitat, împreună cu prefectul judeţului, Daniel Catargiu (eram senator, stăteam la Hotelul «Tolstoi», care-şi schimbase numele în «Flora», şi se afla aproape de atelierul artistului din strada Pangrati) şi, când, discutând împreună despre schema de încadrare cu personal a Colecţiei sale de Artă de la Fălticeni, aş fi vrut să obţin noi detalii despre această întâlnire – că, atunci când şeful statului l-a întrebat „ce planuri de viitor” mai avea şi i-a mărturisit despre gândul care-l preocupa şi obseda de mai mulţi ani, de-a realiza o statuie, în mărime naturală, a lui Sadoveanu, se aştepta, deci, să-l întrebe: „De ce tocmai la Fălticeni şi nu în Bucureşti?” Fiindcă unii colegi de breaslă i-au propus s-o amplaseze, fie la Casa Scriitorilor «Mihail Sadoveanu», de pe strada Victoriei, fie în Deal, la Patriarhie, în faţa clădirii Parlamentului. Doar – ziceau  unii – Sadoveanu fusese, în perioada interbelică, deputat, Preşedinte al Senatului[17], iar după 1944, preşedinte al aceluiaşi forum, până-n 1947, apoi vicepreşedinte al noului organism reformat, Marea Adunare Naţională. „Cei care ar fi vrut un astfel de Sadoveanu în Capitală, îmi spuneau că în acest fel aş fi putut obţine mai lesne cantitatea mare de bronz care-mi era necesară„ – ne-a precizat Maestrul. „Eram pregătit – ne-a explicat artistul la întâlnirea din toamna anului 1991 – să-i explic lui Ceauşescu de ce vreau un Sadoveanu la Fălticeni şi nu în altă parte. Îmi formulasem, în gând, să-i explic totul, cum s-a format şi afirmat scriitorul, în cele patru etape fălticenene: 1) între anii 1891-1897; 2) 1900-1903; 3) 1906-1909 şi 4) 1909-1918, pentru ca, în final, la sărbătorirea ce i s-a făcut, la şcoala fălticeneană, în 1930, când împlinea 50 de ani de viaţă şi activitate, să poată spune public: «La Fălticeni am băut apa vie a sufletului românesc!»[18] Această mărturisire îmi trebuia nu numai spre a aduce vorba de cantitatea de bronz, ce-mi trebuia, ci şi spre a-i relata şi despre un alt proiect al meu de viitor: crearea la Fălticeni, în cadrul Galeriei de Artă, deja înfiinţate, a unui Centru Naţional de Studii, Cercetare şi Creaţie…”

Dar, spre surprinderea sa, Ceauşescu nu l-a întrebat: de ce voia, numaidecât, o statuie din bronz, în mărime naturală, a lui Sadoveanu, la Fălticeni. Când a aflat că n-are bronzul necesar, Ceauşescu l-a asigurat: «Mâine veţi fi la atelier? Veţi primi bronzul necesar».

Acesta a fost cel mai neaşteptat rezultat al întâlnirii Maestrului Ion Irimescu cu Ceauşescu. Dat fiind că s-a ţinut de cuvânt şi i-a trimis „cadou” statuia lui Stalin din Piaţa Aviatorilor. Care fusese dată jos din ordinul lui Dej şi Ceauşescu şi depozitată într-un subsol al C.C. al P.C.R. – statuie ce era opera artistului-arhitect Dumitru Demu – care, între timp, a emigrat şi s-a format şi realizat pe plan artistic, în Brazilia (respectiv Venezuela) [19].

Maestrul n-a regretat nici faptul că a cedat provocării celor care i-au acordat cea mai importantă clădire pentru colecţia sa de artă, nici întâlnirea ce a urmat cu Ceauşescu şi finalizarea, după ani de trudă, de căutări şi încercări, a uneia din cele mai de seamă creaţii ale sale: statuia lui Sadoveanu la Fălticeni, aşa cum o visa, în mărime naturală, poate – ca să utilizăm un moldovenism – oleacă mai mare decât era în realitate, monumentală, imperială. S-a bucurat (Doamne, cât de mult!) că i s-a dăduse, în acest scop, tocmai uriaşa statuie a lui Stalin, din Piaţa Aviatorilor. El, Maestrul, fusese voluntar în războiul pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei. A imortalizat acest moment din viaţa sa, în Autoportret, aflat şi azi în Colecţia sa din Fălticeni.

E un bust, tot din bronz, în care artistul Irimescu apare ca soldat, cu caschetă de metal, strânsă sub bărbie: un om tânăr de numai 41 de ani, un ostaş încordat, hotărât, puternic, îndârjit, energic, exprimând o voinţă de care nu s-a dezminţit până la sfârşitul vieţii, în anul 2005, la cei 102 ani de viaţă, când a intrat în eternitate. S-a mutat în casa de lut a moşilor şi strămoşilor, în cimitirul de lângă bisericuţa de la Oprişeni, unde-şi dorm odihna lor de veci, părinţii şi doamna vieţii sale, Jeniţa, care i-a stat mereu în preajmă, inspirându-l, confesoare şi ocrotitoare.

A plecat dincolo, nu înainte de-a elabora şi înmâna, la 9 mai 2003, noului şef al statului, Ion Iliescu, prezent la Fălticeni, o scrisoare în care propunea – ceea ce voia să-i spună şi la întâlnirea cu Ceauşescu, în 1975, dacă s-ar fi ivit momentul potrivit – ca, în cadrul Muzeului de Artă «Ion Irimescu» (care cuprinde azi 301 sculpturi, 274 lucrări de grafică, zeci şi zeci de desene, schiţe, crochiuri, studii etc.)[20] să se împlinească acel vis pentru care pleda şi Sadoveanu, instalat în statuia de-aproape: Centrul Naţional de Studii, Cercetare şi Creaţie, care ar avea în zonă, o bogată mină spirituală ce poate şi trebuie exploatată.

În prezent, suntem informaţi şi bucuroşi să menţionăm că întreaga clădire a Colecţiei de Artă «Ion Irimescu» este în restaurare din toamna trecută şi, într-o a doua etapă, urmează să fie ridicată la rangul de Centru Naţional/Internaţional de Studii, Cercetare şi Creaţie, pe baza unui amplu proiect european.

Nota Ziaristi Online: Astazi cladirea este complet restaurata (foto).

Vedeti si Cronica de Falticeni: Si Istoria are umor 🙂