Totul de vânzare
Cum e România, aşa e şi Artmark?
de Grid Modorcea
Vă mai aduceţi aminte de filmul lui Andrei Wajda, Totul de vânzare? Artiştii importanţi sunt doar aceia care creează metafore, sintagme, iar comunismul era excelent definit prin acest film, prin acest titlu. Pe care îl putem aplica şi Casei de licitaţii Artmark.
Ca orice lucru care prosperă, Artmark s-a rotunjit pe o legendă. E vremea să o deconspirăm. Din momentul când am luat cunoştinţă de această casă, ea a şi fost asociată cu zvonul că ar aparţine lui Dinu Patriciu, dar, graţie directorului ei de comunicaţie, dl. Valeriu Sângeorzan, am putut devoala acest mit. Un mit creat şi întreţinut de puşcăriabilul Dinu Patriciu, pe care nu e greu să-l miroşi a fi un afumător. El nu are nici o legătură cu Artmark, singura lui legătură este că atunci când actualul proprietar-fondator al casei de licitaţii, dl. Alexandru Bâldea, fost avocat al grupului Rompetrol, s-a împrumutat de la o bancă elveţiană să deschidă această afacere, acolo avea acţiuni şi Patriciu. De unde şi cum, e altă poveste.
Dar Patriciu nu a investit nici un şfanţ în acest nobil obiectiv, care şi-a plătit în timp absolut toate datoriile. Aşa e, d-le Bâldea? Conu’ Dinu doar a profitat de faptul că această Casă istorică, Cesianu-Racoviţă, a devenit un reper al artei româneşti, păstrând continuu o falsă ambiguitate, ca toţi îmburgheziţii. Se dau mari, dar dacă îi iei la bani mărunţi, sunt nişte ţepari. Nu a spus nici că are legătură cu Artmark, nici că nu are. A lăsat să planeze asupra sa imaginea Meccenei culturale. Dar legătura lui cu cultura este tot atât de adâncă precum fântâna pe care o tot sapă la „Steaua” un anume Fecali. Şi el este părtaş, aşadar, la fecalizarea României, dovadă că a făcut dintr-un cartianuş rudimentar simbolul „Adevărului” românesc!
Dar să ne întoarcem la adevăratul Artmark, scoţându-l definitiv din geneză pe acest patrician, un profitor, care nu a păşit niciodată în incinta palatului. Şi dacă am afirmat nu o dată că Artrmark este un colţ de Americă, prin ţinută, am spus-o cu gândul că e bine să nu urmeze calea politicienilor români, calea tuturor fripturiştilor. Din păcate, dl. Sângerozan, făgărăşean cu capul pe umeri, mi-a spus că un segment din România, adică Artmark, nu se poate ridica deasupra a ceea ce poate oferi România. El nu-şi imaginează că vreodată se poate licita aici un Rembrandt. Cum e România aşa suntem şi noi. România va fi competitivă şi credibilă numai atunci când Artmark va licita un Rembrandt sau un Van Gogh. Deocamdată ea licitează Nud de Dinu Alexandrescu, adjudecat cu 160 euro. Şi majoritatea lucrărilor prezentate la ultimele licitaţii de la Hotel Hilton nu au trecut pragul de o mie de euro! Incredibil, dar cât de adevărat, să asişti la o licitaţie în care un Gh. Petraşcu, Veneţia, se vinde cu 500 euro! Mai mult s-a vândut Capitalul lui Marx, o ediţie din 1872, cu 1 100 euro, în timp ce cartea lui Ilie Bărbulescu, un reper în domeniu, Românii faţă de sârbi şi bulgari, a fost respinsă, adică nesolicitată de nimeni!
Sunt licitaţii de pomanagii. Iar viitorul se arată şi mai sumbru. Şi pericolul se vede din felul cum se fac licitaţiile. Iar Artmark vinde tot ce se poate şi ce nu se poate. După licitaţiile la care am participat, pot spune că această concepţie este autoritară: Totul de vânzare. Sigur, acesta este rostul unei case de licitaţii, să vândă. Dar oare chiar totul e de vânzare? Să ne amintim că în filmul lui Wajda, realizat în 1969, se petrece un refuz de colaborare comunistă al personajului principal, jucat de Daniel Olbrychski, după ce în timpul filmărilor s-a produs un nefericit accident în care a murit faimosul actor rebel Zbigniew Cybulski, comparrat cu James Dean.
Orice se poate vinde, veţi spune. Până şi sufletul se poate vinde diavolului, cum se întâmplă în Faust. Nu se precizează dacă se şi cumpără. Când spunem totul e de vânzare înseamnă că preţul se poate negocia sau atinge cote insuportabile, numai ca produsul să se vândă.
La un aprozar totul e de vânzare. Din păcate, şi operele de artă ajung să fie considerate marfă. Aşa e peste tot, deşi în acest caz marfa nu se numeşte varză, cartofi, ceapă sau conopidă, ci sculptură, grafică, pictură, dar şi obiecte regale, obiecte masonice, cărţi rare, orice are un iz de artă, de vechi, de mister.
Totul e de vânzare, chiar dacă nu totul se cumpără, aşa cum este bijuteria Margaretei Sterian Nuntă la Brăneşti, tablou care nu a putut fi vândut nici la a treia licitaţie. De ce? Fiindcă, aşa cum am putut constata direct, participanţii la licitaţii nu sunt cunoscători de artă. La ultima licitaţie la care am fost la Palatul Cesianu, lângă mine era un tinerel negricios, care, cum mi-a spus la ureche, „mor dacă nu iau eu scuptura (sic!) asta, să i-o dau lu’ iubita mea”. Şi a licitat până a luat-o cu 1400 euro. E vorba de Femeia Liliac, a prof. Tuch, o mică sculptură de interior, aşezată de regulă pe un mobilier vechi de stejar. De unde să ştie el cine e Margareta Sterian? Şi nici Artmark nu e interest(ă) să-şi piardă timpul să-l informeze.
Maniera de a licita este după sistemul „bandă rulantă”. Totul curge, din strigare în strigare, fără nici un respiro. Nu se dă nici o informaţie despre produs sau autor. E un fel de loterie. Unde totul se practică orbeşte. Ori vii informat cu ce vrei să apuci, ori pleci cu mâna goală.
Am fost la câteva licitaţii la New York, dar acolo orice licitaţie e pe bază de show. Licitaţia se îmbină obligatoriu cu o paradă a modei, cu evoluţia unui solist sau unei trupe de rap ori cu proiecţii de filme. Un anumit lucru se vinde după ce se face un adevărat show în jurul lui.
Dar aici nu ştim nimic despre Alexandru A. Ştefănescu, de pildă, sau despre Maria Hagi Tilea, cărora li se vând reviste sau articole cu 40 de euro! Sau se vinde un set de cărţi de tarot, Paris, 1898, fără nici o informaţie alături, cui i-a aparţinut, prin mâna cărei celebrităţi a trecut. Şi ce faimos este acest episod trecut prin grupul suprarealist de la Marseille. Fiindcă nu ne îndoim că fiecare obiect, fie ca se numeşte „Sabie masonică ritualică”, fie un ceas de buzunar Elgin sau o Pereche de butoni de aur cu însemne masonice, fie volume rare din bliblioteca lui William Whewell, au toate povestea lor. Sau ce poveste senzaţională o fi având volumul Essays de Michel de Montaigne, cu 35 ilustraţii de Salvator Dali, adjudecat la suma de 2 200 euro! Cumplit!
Să nu se ştie oare că orice informaţie aduce o strigare în plus? Dar aşa, multe piese nu depăşesc o mie de euro, fie că e vorba de prima ediţie, 1771, a cărţii Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir, adjudecată la 700 euro, fie de un exemplar rar din Lumina ce se stinge, 1934, de Mircea Eliade, cu dedicaţie către marele om de stat Constantin Angelescu, carte adjudecată la 450 euro! Sau să vedeţi minune de manuscris al lui Geo Bogza, vândut cu 300 euro! Dar ce spuneţi de un volum al lui Ilarie Voronca, Restrişti, cu desene de Victor Brauner, o bijuterie, adjudecat la 375 euro! Nu se dau date despre editură, anul tipăririi sau alte informaţii mai mult decât necesare.
Asta înseamnă totul de vânzare, când se coboară pretenţiile, când vrei cu orice preţ (orice preţ!), să scapi de un anumit produs. Îl vinzi cu cât se oferă la prima strigare. Devalorizarea de aici începe. Când Wajda a spus „totul de vânzare”, s-a referit şi la om, la degradarea umană în comunism. Dar acum nu mai suntem în comunism. Oare, d-le Sângeorzan?
Surse: Curentul / Ziaristi Online
