Purcăreala lui Purcărete

Infantilisme cu femei gravide care nasc tărâţe

de Grid Modorcea

După cum a evoluat lucrul lui Silviu Purcărete, era firesc ca el să ajungă să se autoplagieze şi să-i plagieze şi pe alţii. Iar criza sa de creaţie, înfundătura la care a ajuns, se numeşte Gulliver’s Travels / Călătoriile lui Gulliver. Care puteau să se numească mai neaoş, Călătoriile lui Păcală sau, ca să nu-l jignim pe faimosul personaj, Călătoriile mele, adică ale lui Purcărete, fiindcă nu e suficient să aduci un cal pe scenă şi să imaginezi nişte oloage care dau din copite, ori scot nişte nechezături, ca să spui că ai recreat fabuloasa Ţară Houyhnhnms, adică a cailor, fiinţe înţelepte şi cu bun simţ, superioare oamenilor. Dar aici houyhnhnmiţele sunt nişte schiloade şi schizoide, vin din lumea răului, a vrăjitoarelor de mahala.

În studenţie, această ţară a fost prilej de studiu la clasa lui David Esrig şi probabil că Purcărete n-a uitat şi s-a întors în copilăria sa. De altfel, personaj principal este un copil care merge pe un cal de lemn şi citeşte din cartea ruptă de houyhnhnmiţe, care l-au doborât cu furia lor pe Gulliver, un personaj imaginat ca un orator, care venise să ne citească din jurnalul său de bord, el fiind, după cum se ştie, medic pe corabia cu care călătorea.

Şi astfel se naşte o lume total strâmbă, deformată. Dovadă că decorul reprezintă un spital, cu paturi pe rotile, care devin mici spaţii, unde au loc tot felul de operaţii şi decapitări, ca în spectacolele precedente ale regizorului.

Trist este că în Călătoriile lui Gulliver totul este deja vu. Nici o surpriză, dimpotrivă, o saturaţie. Dar Purcărete merge mai departe. După experienţa unui film, pe care nu l-am văzut, fiindcă nu e difuzat nicăieri, se adapă vârtos din comedia mută. Fură cu toptanul! Ia idei din Mack Sennett, din ce s-a realizat în studiourile Keystone, până la Stan şi Bran şi le traduce în cheie proprie, adică le bălăcăreşte, le ia tot farmecul naiv, ingenuu, şi-l mozoleşte, îl îneacă în balele lui numite „exerciţii scenice”. Ba le amestecă şi cu umbrele chinezeşti, cu efecte minore, ieftine, de şcoler la nea Alecu.

Pe cât de limpezi sunt lumile la Swift, fie că e vorba de ţara piticilor, a uriaşilor, a savanţilor, a cailor, fie a fiinţelor „yahoos”, oameni-maimuţă, fiinţe brutale, arierate mintal, pe atât de confuz e totul în acest spectacol ignobil. Efortul lui Purcărete este să surprindă şi el aceste lumi şi o face pe calea gagului. A gagului de circ, de hocus-pocus, de iluzii fumate, ca oamenii-plastilină, ca târfele-pitic şi alte iluzii optice. Până şi o poantă a trupei VocaPeople este imitată.

Gagurile au şi ele o caligrafie a lor, chiar şi când vedem o bătaie generală cu rupere de haine, ori bătăile cu frişcă, dar Purcărete ne oferă o mâzgă-litură, cam aşa cum a fost ruptă cartea Oratorului şi copilul citeşte ce mai găseşte din resturi. Da, e un spectacol făcut din resturi, resturi de costume, resturi de poante, resturi de idei.

Imaginea generală este de vomă, de degradare, de mizerie a fiinţei umane, ajunse la starea de zombie. Totul e urât în această lume. Toată mitologia lui Swift este făcută praf. Sau înecată în nori de fumigene. Oare cine vine la rând, ce alt clasic al literaturii universale va fi iar pretext de batjocură pentru marele regizor român, care a ajuns să facă spectacole numai în România, fiindcă aici sunt fraierii. Ce occidental ar investi într-o mizerie? Qui prodest astfel de experimente?

*

În tot spectacolul nu există un moment de frumuseţe, de poezie, de mister, totul e, repet, o vomă generală, o scârbă de tot şi toate, în primul rând de om. Omul e subom, fiinţa umană e batjocorită, începând cu pruncii făcuţi la kilogram, o dată cu făina sau tărâţele care ţâşnesc din pântecul gravidelor (asta să însemne că li „s-a rupt aţa”?), şi aleşi să fie sacrificaţi. Femeile fată mai urât ca porcii, din picioare şi direct în găleţi de lături. Vine un domn doctor, alege un prunc şi îi scoate ficaţii sau inima, o pune la prăjit, chiar există un radiator în care vedem cum arde, îi pune mirodenii, apoi porţia îi este oferită copilului, care gustă şi dă din cap, că-i place, ca la sfârşit să vină doi şobolani uriaşi care se înfruptă şi ei din cea mai rămas din biata inimă a pruncului sacrificat. Ce umor! Să te prăpădeşti de râs, să te mai încălzeşti, nu?, fiindcă în Sala Mare a TNB mureai de frig!

Infantilismele au miez când sunt în stadiul popular, ingenuu, dar aici se pretinde un umor cult, iar ele fac răul cel mare, adică ucid umorul. Purcărete a ajuns la purcăreală, adică la performanţa să ucidă umorul prin infantilismele lui macabre. Totul se datorează goanei nebune după imagini, după efecte optice, în detrimentul textului, al teatrului propriu-zis, care în esenţa lui înseamnă text (aici textul, puţin, este pe bandă, iar actorii fac playback, ce ruşine!).

Această goană după imagini scenice nu poate înlocui arta imaginii, care este fotografia şi filmul. Regizorul de teatru nu poate face minuni, să transforme scena în ecran, deşi asta urmăreşte. De mult Purcărete oscilează între scenă şi cinematograf, dar trebuie să meargă la Upside Down să vadă cum are loc această simbioză, care pe scenă ar fi infantilă. Desigur, scuza lui e că se joacă, dar ludicul are şi el nişte reguli, nu este fără măsură, mai ales fără acea măsură care îl face să cadă în naturalism, cum se întâmplă aici.

Şi ce departe suntem de literatura lui Swift, de parabolele sale satirice, care au făcut să se cutremure societatea engleză a timpului. Era bine ca tembelismele să rămână la ele acasă, acasă, adică la Sibiu, unde se practică prostituţia nemiavăzutului, a ruperii gurii târgului. Credeam că s-a terminat demult cu astfel de infantilisme, fiindcă nu mai au legătură nici cu România, nici cu arta. Nu ştiu dacă acest spectacol are alţi spectatori în afară de snobi, de la festivaluri aranjate, iar FNT este un festival al lor, al Patlancioaclelor şi Colomâţelor teatrului românesc, al Jenicelor spălăcite şi deprofesionalizate, nu un festival al publicului, al publicului plătitor, care ar fi oglinda adevărată a teatrului.

În America nu există aşa ceva. Acolo plătitorul este rege, iar tu, artist, trebuie să-l cucereşti, mereu şi mereu, să menţii ştacheta ridicată. Nu există favoritisme. Şi mă gândesc la Festivalul Shakespeare, care are loc în Central Park în fiecare vară, numai pentru publicul mare. Aici mă apucă ruşinea când văd nu public normal, ci aceiaşi pomanagii, aceleaşi ţoape stătute, aceiaşi miopi din provincie, aceiaşi favoriţi plini de ifose. Dovadă că toate spectacolele încep după ora anunţată, fiindcă atunci vin ultimii snobi şi trebuie aşteptaţi. E o sinistră jignire a publicului sănătos şi a ideii de teatru normal.

Dar ce mai e normal în cultura română?! Iar teatrul a intrat pe mâna schizoizilor, care fac ce vor din el, fiindcă au bani, sunt sponsorizaţi de casapi ca Oprescu, fără să le pese dacă au public sau nu, dacă o anumită montare e cerută de publicul plătitor. Se face vreun sondaj de piaţă când se montează un spectacol la Metropolis, la Odeon sau la Sibiu? Cine a cerut Călătoriile lui Guliver? Ce public are nevoie de infantilisme greţoase, ostentative? Nici tinerii cu care am vorbit, dispuşi să înveţe, să facă nevinovate concesii, nu înghit aşa ceva. Or fi ştiind poate mai bine sponsorii, ai căror bani vin tot din buzunarul contribuabililor?!

Aceste pomeni care se dau lui Purcărete, Şerban şi echipei lor de pomenire veşnică (Şirli, Manţoc, Brejboiu, Stürmer etc.), nu fac decât să-i omoare ca artişti. Dovadă că ei nu mai produc teatru acolo unde s-au stabilit, în Franţa, Germania sau America, vin aici, la căldurică, fiindcă li se dă păpică să facă tot ce vor, orice fel de „exerciţii de scenă”. Iar ceea ce este mai autentic la poporul român, în cultura română, vin şi iau străinii. Frumos schimb, pe care nu l-a imaginat Swift în nici una din Several Remote Nations of the World!

Curentul / Ziaristi Online

Foto / Video: Senso.Tv Continuarea Foto cu copulare sobolanilor in fata unui copil la Geraint Lewis Photoshelter