EXTERNET

Tbilisi: semnalizare Washington, azimut Moscova

de Corneliu Vlad

Dintr-o familie de ţărani săraci a devenit multimiliardar. Prin vila sa, proiectată de un arhitect japonez, hălăduiesc struţi, cămile şi păuni. A devenit, prin alegeri libere, şeful statului, însă mărturiseşte că va sta la putere doar doi-trei ani. Dar în declaraţiile de politică externă se arata echilibrat. Reafirmă opţiunea europeană şi euroatlantica a Georgiei, după ce speranţele şi intenţiile în materie au fost spulberate necruţător de războiul ruso-georgian din august 2008 şi ţine să adauge imediat că vor fi reînnnodate şi strânse relaţiile cu Rusia, relaţii pe care declară că le-a compromis predecesorul său la preşedinţie, Saakaşvili.

Bidzina Ivanişvili este considerat de unii “omul ruşilor” – şi poate îi sunt la inimă ruşii cu care face afaceri, nu neapărat Putin şi Medvedev, mai ales pentru că averea şi-a făcut-o la Moscova în anii 1980, după dezmembrarea URSS. Dar prima sa vizită oficială ca preşedinte va fi în SUA, care sunt “principalul nostru partener şi prieten”.

Pentru noul preşedinte, totul pare simplu: “Ştiu că ideea integrării Georgiei în NATO nu e foarte plăcută Moscovei, dar nu cred că e o problemă strategică pentru ea. Cred că e posibil, printr-o diplomaţie corectă, să convingem că nu va fi o ameninţare”. Aşa gândea şi Saakaşvili, care a încercat să treacă “linia roşie” trasată apăsat de Moscova pentru a delimita limpede şi neinterpretabil “proximitatea ei imediată”. Intenţia liderului de la Tbilisi a fost însă dejucată printr-un dezastru militar şi pierderea controlului asupra unei treimi din propriul teritoriu de către noul stat independent Georgia. (Mai prudentă, Ucraina, care încercase şi ea să intre în NATO – şi primise promisiuni la summitul NATO de la Bucureşti – nu a forţat nota, iar atlantiştii cei mai decişi au pierdut alegerile ce au urmat).

Ruptura tranşantă şi totală a relaţiilor cu Rusia de către fostele republici unionale, astăzi state independente nu este nici uşoară, nici lipsită de riscuri. Cel mai departe au mers balticii, dar ei au avut sprijinul masiv al Occidentului şi, nici pentru ei, partida cu Rusia încă nu s-a încheiat. Ucraina, Belarus şi R. Moldova încerca şi ele, fiecare în felul său, să-şi asigure o poziţie de electron liber faţă de nucleul Moscova, dar procedează prudent. Partida cu Rusia nu este încheiată nici cu republicile independente din Caucaz (Georgia, Armenia, Azerbaidjan) unde situaţia devine mai complexă şi prin oportunităţile energetice ale zonei – de extracţie, comercializare şi transport. O realitate geopolitică de acest tip este şi mai pregnantă în Asia Centrală, unde în ciuda feluritelor încercări ale unor puteri sau mari puteri din apropiere sau îndepărtate – SUA, China, UE, India, Turcia, Iran, de a se implanta într-un fel sau altul, relaţiile bilaterale ale acestor state postsovietice cu Rusia rămân covârşitoare.

Revenind la alegerile din Georgia, câteva constatări:

Este pentru prima oară în istoria acestei ţări când schimbarea puterii se face paşnic, prin alegeri şi nu prin revoluţie sau complot.

Energia revoluţiilor colorate – din Georgia, Ucraina, eventual R. Moldova, practic s-a epuizat, întărind argumentele celor ce susţin că revoluţiile colorate au fost manifestări epidermice, dacă nu şi “induse” în mare măsură.

Populismul câştigă teren şi în spaţiul postsovietic, prin alegerea ca şef de stat la Tbilisi a unui magnat local excentric, fără experienţă politică, comportament imprevizibil, dar personaj simpatic şi bine intenţionat.

Spaţiul postsovietic nu şi-a epuizat potenţialul de surprize. Rezultatul alegerilor din Georgia a surprins Moscova şi a nedumerit Washingtonul. Ambele capitale s-au dovedit nepregătite pentru neaşteptata schimbare.

Noul lider georgian, asemenea omologului său ucrainean, nu intenţionează să schimbe radical orientarea externă a ţării, în ciuda etichetării ambilor ca “rusofili”. Dar cei doi preşedinţi nuanţează: opţiunea europeană şi euroatlantica a ţărilor lor se menţine, dar e necesară şi mai multă flexibilitate, receptivitate, “cordializare” în raporturile cu Rusia.

Într-o regiune cu tradiţie democratică slabă sau inexistentă, vulnerabilă la secesiuni şi predispusă la conflicte, tranziţia puterii se poate face şi paşnic, şi democratic.

Statele născute sau renăscute pe teritoriul fostei URSS nu pot rupe complet relaţiile cu Rusia şi chiar dacă nu participa la diferitele constructuri integraţioniste ale Moscovei, nu pot face abstracţie de vecinătatea cu marele vecin şi fostul suzeran. Un spaţiu geopolitic postsovietic funcţionează în continuare în arealul postsovietic.

Iar pentru noi, românii, după alegerile din Georgia, încă o întrebare: care va fi soarta proiectului energetic AGRI (Azerbaidjan-Georgia-România).

”Curentul”