“Dacă avem în vedere că marele conflict din 1939-1945 şi întregul lui cortegiu de consecinţe nu s-a încheiat nicidecum odată cu capitularea Italiei, Germaniei, Japoniei şi a aliaţilor lor (inclusiv România), ele afectând şi azi evoluţiile internaţionale, atunci, mai mult decât sigur, am putea vorbi chiar de … UN NOU RĂZBOI DE O SUTĂ DE ANI!” – Prof Univ Dr Gh Buzatu
A R G U M E N T
de Gh Buzatu
Prefaţând volumul România sub Imperiul Haosului (1939-1945), apărut în condiţii excepţionale sub egida prestigioasei Case Editoriale R.A.O. (Bucureşti, 2007, 700 p.), am avansat următoarele consideraţii în privinţa valabilităţii şi actualităţii temei asupra căreia îmi îngădui să revin:
„ … Pacea de la 1919 a rezistat exact 20 de ani. Nici o zi în plus ori în minus! Al Doilea Război Mondial, declanşat la 1 septembrie 1939, a beneficiat – dacă s-ar putea spune astfel – de o sumă de premise care, în 1936-1939, s-au aglomerat de o manieră alarmantă, vecină cu insuportabilitatea. În context, un fapt esenţial – la 23 august 1939 – Pactul Hitler-Stalin sau Ribbentrop-Molotov a pus capăt la toate şi a deschis irevocabil calea războiului.
Dar, ceea ce a fost cel mai tragic, Pactul cuprindea un Protocol secret, care punea în discuţie situaţia unor state suverane şi independente din Europa Est-Centrală, între ele şi România. Astfel că, deşi războiul nu începuse, dar splendorile şi mizeriile s-au făcut în modul cel mai dramatic resimţite pe seama României. Şi nu numai pentru ea. Rezultatul? Războiul s-a dovedit, dacă mai era necesar, un dezastru pentru numeroase state şi popoare, după cum şi Pacea ce avea să rezulte la 1946-1947. În acest fel, s-au adeverit, o dată în plus, fiind preferabil să survină contrariul, cuvintele lui N. Iorga (Pacea are atâta preţ cât războiul din care a ieşit).
Ceea ce trebuie subliniat, în chip special, rezidă în realitatea tragică că, într-o măsură sporită în raport cu leatul 1914, anul 1939 a inaugurat, în istoria europeană şi mondială, epoca haosului. Cu toate că, potrivit unor reputaţi istorici, 1914 şi 1939 pot fi incluşi în aceeaşi serie, ambele conflicte mondiale putând fi contopite într-unul singur, rezultând, fără pretenţii, un al doilea război de 30 de ani (1914-1945), iar, dacă avem în vedere că marele conflict din 1939-1945 şi întregul lui cortegiu de consecinţe nu s-a încheiat nicidecum odată cu capitularea Italiei, Germaniei, Japoniei şi a aliaţilor lor (inclusiv România), ele afectând şi azi evoluţiile internaţionale, atunci, mai mult decât sigur, am putea vorbi chiar de … UN NOU RĂZBOI DE O SUTĂ DE ANI!
Ne situăm, prin urmare, în plină domnie a Haosului, care, după o serie de episoade post-1945 (Războiul Rece, Războaiele din Coreea şi Vietnam, Criza Rachetelor, Războaiele din Orientul Apropiat şi Mijlociu, Războaiele din Algeria, Maldive, Afganistan, Cecenia şi Transnistria, Războiul General – în plină desfăşurare şi actualitate – împotriva Terorismului etc. etc.), s-a instalat şi copleşeşte deja planeta. Ca o dovadă, în anii din urmă, D-l Alai Joxe, de la Şcoala de Înalte Studii de Ştiinţe Sociale din Paris, a lansat, simultan în Franţa şi SUA, provocatorul şi excelentul eseu intitulat Imperiul Haosului (apărut, imediat după aceea, adică în 2003, şi la Bucureşti). Violenţa – observa profesorul francez, fiul cunoscutului fost colaborator al lui Charles de Gaulle – a devenit deja globală, ―barbaria‖ războaielor ante -90 extinzându-se peste limitele admisibilului, devenind de-acum predictibil că “se poate şi mai rău: totul e posibil”, de vreme ce lumea a intrat într-un “ciclu fără speranţă” (cf. Alain Joxe, Imperiul haosului, traducere, Bucureşti, Editura Corint, 2003, p. 18-19, 209-210). În acelaşi context, britanicul Robert Cooper, concomitent cu Alain Joxe, a descoperit, fără putinţa de a fi combătut, că “trăim într-o lume plină de pericole care cu siguranţă se vor amplifica. Pericolele îngemănate reprezentate de terorism şi armele de distrugere în masă ne pun în faţa unui mediu de securitate modificat în mod radical. Conflictele vor produce pierderi mai mari decât până acum. Este esenţial să începem să căutăm soluţii atât la problemele noastre, cât şi la problemele altora. În trecut, era suficient ca o naţiune să aibă grijă exclusiv de ea. Acest lucru nu mai este valabil şi azi. Într-o eră a globalizării, nici o ţară nu mai poate fi o <<insulă>>”. Ce este de făcut – se întreabă britanicul. Pentru unii, observă el, ne-ar subjuga visul, care “a rămas moştenire de la o generaţie anterioară. El se bazează pe premisa că statele naţiune sunt fundamental periculoase şi că singura cale de a anihila anarhia dintre naţiuni este aceea de a impune o structură hegemonică. Este foarte curios că acum, când statul-naţiune a fost transformat într-o structură paşnică şi civilizată, şi mai bine adaptată condiţiilor lumii de azi, există încă unii care doresc înlocuirea sa printr-o structuri şi mai demodată. Dacă statul-naţiune reprezintă o problemă majoră, atunci cu siguranţă supra-statul nu reprezintă o soluţie”; oricum, avem toate motivele să fim îngrijoraţi, întrucât “secolul în care tocmai am intrat riscă să fie deturnat din nou de anarhie şi tehnologie.
Aceşti doi mari distrugători ai istoriei s-ar putea susţine reciproc. Şi există suficient potenţial rămas din secolele precedente sub formă naţională, ideologică şi religioasă, în aşa fel încât să apară iar contextul necesar distrugerii (subl. ns.)” (cf. Robert Cooper, Destrămarea naţiunilor. Ordine şi haos în secolul XXI, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2007, passim).
Mai cu seamă că, după cum sublinia la 12 ianuarie 2007 prestigiosul “The Financial Times”, S. U. A., unica superputere a lumii în momentul de faţă, nu mai exportă bunăstare şi democraţie, ci, predominant, haosul …
În mod sigur, optând pentru România sub Imperiul Haosului (1939- 1945) am fost influenţat de vigoarea şi logica argumentelor lui Pamfil Şeicaru, cel mai mare dintre ziariştii români ai veacului trecut. Având în seamă că, oriunde şi oricum, evenimentele trebuie examinate şi expuse cu obiectivitate în înlănţuirea lor cauzală, trebuie să admitem că, dacă la început a fost Pactul Hitler-Stalin şi protocolul său secret (articolul 3), din acestea au rezultat în chip logic şi necesar, la 26-27 iunie 1940 notele ultimative ale URSS succedate, din partea României, de evacuările Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, apoi de subscrierea dictatelor de la Viena (30 august 1940) şi Craiova (7 septembrie 1940). România Mare a eşuat, iar Războiul Refacerii Unităţii Naţionale, care i-a urmat, a fost stăvilit, urmare a capitulării şi trădării de la 23 august 1944, când – considera Pamfil Şeicaru (1950) – ―Statul român s-a prăbuşit”. Şi, tot pe atunci, el observa că România se dovedise în general după Primul Război Mondial un factor neglijabil al oricărei ―politici de insurecţie împotriva geografiei şi a istoriei, politică iniţiată de cei care <<jucau cartea rusească>>. Astăzi poporul român expiază concluzia politicii făcute de la 1919 până la 23 august 1944”. Iar, pentru a ne opri aici, acelaşi a reţinut, în cuvinte cumplite, această realitate de forţă şi blestem a evoluţiei noastre contemporane:
“Tot ce s-a abătut, după 23 august, asupra nenorocitei noastre patrii era virtual cuprins în actul loviturii de stat” (1952). Tot ce-i posibil ca un atare punct de vedere, expus tranşant, dar cu sinceritate, să-l intrige pe cititor, dar, cu obligativitate, el nu este nici apocaliptic, nici aistoric, cum ar fi putut să se exprime însuşi Pamfil Şeicaru. Şi aceasta pentru simplul motiv că, acolo, în străfunduri, unde se face istoria, cei “mici” – după expresia lui N. Iorga – aveau deja presentimentul dezastrului ce însoţeşte haosul şi care, dacă nu se instalase, oricum se profila. Mă gândesc, în context, la unul dintre cele mai convingătoare exemple ce se pot aduce. Am în vedere scrisoarea unui simplu pensionar, D. Ionescu, din comuna Model, judeţul Ialomiţa, expediată la finele anului 1943 pe numele lui Gheorghe I. Cepoiu din comuna Izvoarele, judeţul Prahova, din care extrag aceste rânduri, ajunse tot pe atunci la cunoştinţa Mareşalului Ion Antonescu, şi anume că:
― “… O să ne mănânce gaia sau uliul de la Răsărit, şi pe noi, şi pe toate ţările din Balcani. După război va face din această ţărişoară un imperiu nou, dându-i altă denumire şi altă credinţă, care nu va fi nici bolşevică, nici catolică. Dumnezeu ne pedepseşte pentru păcatele noastre. Bisericile sunt goale şi cârciumile sunt pline, pe când la ruşi contrariu, căci le-a dat voie Episcopul din Moscova (sic!) ca în toate bisericile să facă rugăciuni şi te-deum-uri pentru biruinţă …” (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 438/1943, f. 284).
Era, atunci, Haosul ori, doar, preludiul Haosului actual?
După cum constatăm, nu-i de loc imposibil să detectăm ceea ce realmente s-a întâmplat, dar este exclus să prevedem CE VA FI? Astfel că devine preferabil, din toate punctele de vedere, să aflăm, cel puţin, graţie unor documente fundamentale descoperite în arhivele interne şi străine (SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania şi Federaţia Rusă), în marea lor majoritate inedite dar interesând România, CE A FOST? Fără îndoială, nu are rost să detaliem, acum şi aici, DE CE? Fie numai şi pentru motivul, determinant, că, probabil, DINTRU
ÎNCEPUT A FOST … SFÂRŞITUL!
DE CE – mă întreb – nu ne-am aventura să descifrăm magistrala Glossă a lui Eminescu: “Viitorul şi trecutul// Sunt a filei două feţe, // Vede-n capăt începutul// Cine ştie să le-nveţe [?]”.
După cum se poate lesne constata, într-o perioadă atât de scurtă au survenit şi survin fapte şi elemente atât de evidente care atestă că, realmente, Imperiul Haosului nu numai s-a extins în spaţiu şi în timp, dar a sporit şi în intensitate şi manifestări, din moment ce Programul Globalizării Totale a fost însuşit oficial de către cele mai multe dintre Guvernele Marilor Puteri şi este proclamat deschis ca obiectiv al tendinţelor actuale şi viitoare în cele mai de seamă domenii de activitate. Este motivul esenţial pentru care ne-am hotărât să punem la îndemâna CITITORULUI acest volum colectiv de studii consacrate României sub Imperiul Haosului (1919-1989).
Iaşi, 10 ianuarie 2011
GHEORGHE BUZATU CORNELIU BICHINEŢ
Coordonatori
ROMÂNIA
SUB
IMPERIUL HAOSULUI
– II –
(1919-1989)
IAŞI
TIPO MOLDOVA
2011
3
4
S U M A R U L
Gh. Buzatu, A R G U M E N T
Marusia Cîrstea, Gh. Buzatu, Europa sub regimul „păcii armate” (1919-1939)
Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, Relaţii internaţionale şi desfăşurări militare (1939-1945)
Gh. Buzatu, URSS – factor de insecuritate pentru Europa şi România
Marusia Cîrstea, Gh. Buzatu, URSS şi România în război (1941-1945)
Mihai Aurelian Căruntu, Sudul Bucovinei în perioada 3 iulie 1940 – 22 iunie 1941: O regiune disputată în relaţiile româno-sovieto-germane
Dumitru Şandru, Guvernul Antonescu şi problema evreilor din România
Adrian Nicolae Petcu, Despre o altă istorie a vieţii religioase din Transnistria
Corneliu Bichineţ, Gh. Buzatu, N. Iorga şi Unirea tuturor românilor
Gh. Buzatu, 22 iunie 1941 – „Agresiunea” României împotriva Rusiei comuniste: Ziua astrală a istoriei naţionale
Gh. Buzatu, Corneliu Bichineţ. Un trio pentru istorie: N. Titulescu – I. Antonescu – Gh. Brătaniu
Gh. Buzatu, Corneliu Bichineţ, 23 august 1944 – Conspiraţia conspiratorilor
Gh. Buzatu, România şi proba Labirintului – Evoluţii şi involuţii (1939-1989)
Mircea Stănescu, Gabriel Catalan, Scurtă istorie a Securităţii
Gh. Buzatu, Despre haosul planetar actual
Ion Coja, Românii, un popor de oi? Interviu
CARTE CADOU IN FORMAT PDF –
Descarcă – Gh. Buzatu, România sub imperiului haosului (1939-1945). Studii şi documente, Bucureşti, Centrul de Istorie a Românilor “Constantin C. Giurescu”, RAO, 2007. (PDF)
Descarcă – Romania sub Imperiul Haosului (II) – Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană-Iaşi (PDF).
