“România a luat-o razna”, şi-a intitulat Deutsche Welle comentariul de marţi, în care afirma că “Guvernul Ponta plănuia falsificarea listelor electorale la scară largă”, adăugând că “datele falsificate aveau ca scop să declare valid, în mod retroactiv, Referendumul controversat de pe 29 iulie, privind demiterea lui Băsescu”.
Aşa se vede de acolo.
Nemţii nu ne caută în coarne.
Nu stă nimeni să-i ia un interviu lui Victor Ponta, ca să-l audă cum minte că tot ce face este constituţional şi că totul este perfect democratic şi că totul este normal.
Nemţii nu lucrează la HotNews, să-i încurce Ponta.
Pentru ei totul este limpede.
Simplu: România are un premier care minte.
Străinii nu intră în controverse.
Guvernul României este condus de un plagiator, care minte că n-a plagiat şi care a folosit puterea Guvernului să nu fie declarat oficial drept “plagiator”.
Ce să discuţi cu el?!
Discuţia nu duce nicăieri.
Nu discuţi cu buştenii.
Minciunile perechii Ponta-Antonescu nu-i încurcă pe nemţi şi nu prea încurcă pe nimeni din străinătate.
Cu o lună în urma, am scris despre asta.
N-am scris “România a luat-o razna”; am scris că, într-un diagnostic de psihopatologie socială, probabil că suferim de mitomanie (“Manie caracterizată prin tendinţa maladivă de a denatura adevărul, de a minţi”/ Sursa definiţiei: DN, 1986).
Ceea ce este acelaşi lucru cu “România a luat-o razna”.
—————————-
“Rezultatul acestui «Mod de operare», sintetizat mai înainte, este că declaraţiile politice preced realitatea, care este silită, cu orice pierderi, să se transforme, astfel încât declaraţiile să devină adevărate.
Într-o psihopatologie socială, comportamentul USL ar friza mitomania şi cred că, realmente, mitomania antrenează masele şi se află pe punctul să devină majoritară, cu alaiul său de ameninţări, până dincolo de intimidare, atunci când este susţinută politic.
Bănuiesc că vom avea probleme cu toţii.
Diplomaţia nu este alcătuită din dobitoci, cel puţin, nu atât de dobitoci, încât să poată fi duşi de nas de mitomani.
Cred că în Cancelariile europene şi la Bruxelles, este evidentă mitomania noas-tră…”
“ÎNCERCAREA UNUI DIAGNOSTIC DE PSIHOPATOLOGIE SOCIALĂ: MITOMANIA / USL versus Băsescu – modus operandi”, autor: MAKE / BURSA / 16.07.2012)
—————————-
România devine mitomană?
România este ţara-mumă.
Din perspectiva mea, în orice stare s-ar afla, ţara merită elogiată şi slujită, indiferent de agresiunea căreia îi este pradă, fie ea şi o agresiune asupra temeiului raţiunii.
Elogiu.
Philip Gordon, reprezentantul guvernului american, a declarat, luni seară: “Ne aşteptăm la respect pentru instituţiile independente, ne aşteptăm ca acuzaţiile credibile de fraudă şi de imixtiuni să fie anchetate şi rezolvate şi ne aşteptăm ca ei [liderii de la Bucureşti] să sprijine ceea ce ar fi privit ca un rezultat legitim. Nu trebuie ca eu să spun precis ce înseamnă asta, într-un caz sau în altul, dar lucrurile astea se văd. (…)”, a spus Gordon.
Exact asta spun şi eu: se văd.
Ce fac liderii noştri politici SE VEDE.
Nu este nevoie de argumente.
Ţine de bunul-simţ.
Cât de ironic sună acum sloganul electoral al lui Crin Antonescu – “România bunului-simţ”!
Totuşi, în opinia lui Ion Iliescu, este surprinzător “cu câtă uşurinţă unele cancelarii occidentale (şi inclusiv reprezentanţii lor la Bucureşti) pot fi influenţate de campania de intoxicare desfăşurată de susţinătorii domnului Băsescu şi câtă lipsă de sensibilitate şi respect pot manifesta acestea faţă de un vot popular, exprimat la un Referendum organizat în mijlocul verii, în ciuda boicotului proclamat de domnul Băsescu şi susţinătorii săi”.
Las la o parte cât de familiarizat este Ion Iliescu cu tehnicile dublului discurs, arma preferată a propagandei comuniste.
Atrag atenţia doar asupra sofisticii lui Ion Iliescu.
Sofiştii pot demonstra orice.
Un sofist îi spune lui Socrate: “Tu ai o mamă, dar şi căţeii au o mamă, mama căţeilor este o căţea, deci tu eşti un fiu de căţea.” (Platon, “Euthydemos”).
Tehnica sofiştilor a fost analizată amănunţit în antichitate, dar dezarticularea ei necesită sârguinţă, studiu ambiţios al formelor gândirii şi înţelegerea amplelor contribuţii ale logicienilor, ceea ce, din varii motive, nu este la îndemina tuturor, ci necesită calificare.
Din acest motiv, vă oferim, în continuare, dumneavoastră, cititorilor noştri, propriul studiu sintetic asupra tehnicilor sofiste – parte din lucrarea mea mai amplă, intitulată “Devenirea falsului”, întemeiată pe o bibliografie cvasiexhaustivă din domeniul logicii, metalogicii şi epistemologiei.
Lucrarea consideră sofismul drept (doar) o a treia treaptă intermediară (după eroare – prima – şi minciuna – a doua), precedând înălţarea falsului către forme care îl dezarmează pe căutătorul adevărului (aporia), urmată, ceva mai sus, de ceea ce aş numi “falsificarea perfectă” (antinomia), care ruinează raţiunea şi îi stabileşte limitele, dincolo de care nu putem trece, fără să cădem în nebunie.
Cu toată dorinţa mea că textul să fie cât mai lesne de înţeles, totuşi, tratând subiectul în mod specific, nu mi-am putut permite stilul jurnalistic, astfel că nu prezintă abateri de la nivelul de conceptualizare, ceea ce îl face greu de parcurs pentru aceia nedeprinşi cu literatura metalogică.
Prin urmare, vă sfătuiesc fie să-l parcurgeţi pe sărite, ca să vă faceţi doar o idee despre complexitatea felului în care se pun problemele, fie să-l studiaţi cu creionul în mână (eventual, online, furnizez explicaţii supli-mentare).
Încă o dată, mă simt ca şi când aş fi sărit în apă după piatra aruncată de un nebun.
Tehnicile sofiştilor
(Fragment din lucrarea “Devenirea falsului”)
Nevoia pe care o satisfăcea (la un anumit nivel) pretinsa atotştiinţă a sofiştilor era aceea de a integra inteligibil evenimentul, dând astfel posibilitatea orientării adecvate în viaţa cotidiană.
În acest scop, sofiştii elaborează algoritmi prin a căror aplicare la situaţii concrete (ale dialogului – în condiţiile în care un dialog putea deveni un eveniment politic), conduce la succes.
Principiul tuturor acestor algoritmi îl constituie sofismul “ignorării respingerii”.
Înţelegând prin respingere (cf. Aristotel), un silogism cu o concluzie contradictorie unei concluzii date, “ignorarea respingerii” ar consta în nerealizarea unei respingeri veritabile, fie prin nerealizarea contradicţiei autentice (în sofismele de limbaj), fie prin nerealizarea unor silogisme valide (în sofismele extralingvistice).
O condiţie pe care, însă, sofistul trebuie să o îndeplinească pentru a reuşi, este aceea să cunoască, în fiecare caz, ceea ce ar fi o respingere autentică, altfel există pericolul – semnalat de Platon – ca, ignorând ceea ce este respingerea, aceasta să fie afirmată din ignoranţă.
Pentru a evita această situaţie, sofistul trebuie să dispună de cunoştinţe din cele mai variate, să aibă capacitatea de a considera toate punctele de vedere cu privire la faptul discutat, ceea ce l-a făcut mai târziu pe Hegel să compare poziţia culturii la sofişti, cu forma şi conţinutul iluminismului.
Din această coliziune a ignorării şi cunoaşterii în procedura sofiştilor, decurge capacitatea lor de a susţine orice, printre care şi afirmaţia – care conştientizează această situaţie – cum că ştiu totul.
Acesteia i se opune socraticul “Nu ştiu nimic”, care aşază în afară, ca pe un lucru încă nedobândit, scopul cunoaşterii, ceea ce la sofişti se închide înăuntru, în individual.
Este de aceea firesc pentru Euthydemos, ca atotştiutor, să se substituie divinităţii, (pentru care nu există lege de cunoscut, întrucât ea însăşi este legea), şi să-i declare lui Socrate: “…pe Zeus, tu vei şti întotdeauna şi absolut totul, dacă aşa mi-e mie vrerea. ” (Platon, “Euthydemos” – 296 d).
Întocmai ca un luptător, sofistul este pregătit psihologic pentru luptă şi foloseşte arme psihologice dintre care Aristotel (“Resp.sof.”) le numeşte pe următoarele:
1) Lungirea argumentării astfel încât să devină cât mai greu a îmbrăţişa toate perspectivele des-chise de discuţie.
Această metodă era atât de bine cunoscută, încât prilejuieşte lui Euthydemos (Platon, “Euth.”) un sofism de o factură specială, prin care îl învinge pe Socrate tocmai când el însuşi se afla la strâmtoare.
Astfel, aparent, Euthydemos preîntâmpină folosirea acestui procedeu [1)] de către Socrate, spunându-i “Nu mai lungi vorba bătrâneşte” (295 c).
În realitate, însă, Socrate încerca să dezarticulizeze un fals silogism; Euthydemos, pentru a nu-i fi dezvăluită înşelăciunea, înşală audienţa, acuzându-l pe Socrate că se foloseşte de procedeul amintit.
Pentru a putea scăpa de această acuzaţie, Socrate ar trebui să-şi ducă până la capăt prima intenţie, dar să dezvăluie şi sofismul inclus în această nouă dificultate impusă de Euthydemos, ceea ce (chiar abstracţie făcând de faptul că sofistul l-ar mai putea întrerupe şi cu alte ocazii) lungeşte argumentarea în aşa măsură, încât intră sub acuzaţia lui Euthydemos, justificând-o.
În întregime, sofismul se prezintă astfel:
– dacă Socrate se justifică (fapt cu atât mai greu de realizat, cu cât el prevenea un sofism care încă nu fusese rostit), atunci el devine vinovat de a “lungi vorba” şi este astfel respins prin acuzaţia lui Euthydemos;
– dacă Socrate nu se justifică, atunci el este respins prin sofismul pe care încercase să-l evite.
În dialogul lui Platon, Socrate preferă ultima alternativă, ca fiind mai demnă, dar situaţia indică faptul că în chiar cazul cunoaşterii stratagemelor sofistice, este greu să le depăşeşti fără a te compromite, singura scăpare (în faţa unei audienţe mai uşor de manipulat) fiind aceea de a decreta că demonstraţia sofiştilor este un simplu joc.
2) Repeziciunea argumentării cu scopul de îngreuna urmărirea dialogului şi promptitudinea replicii.
În dialogul lui Platon (“Euth.”), procedeul îi este aplicat lui Cleinias ca fiind mai tânăr şi mai puţin calificat:
“Abia isprăvise Euthydemos de vorbit, că Dionysodoros prinse iar cuvântul din zbor ca o minge şi ţintindu-l pe băiat…” (277 b).
Metoda devine însă vulnerabilă prin numărul limitat de tipuri la care se reduce diversitatea sofismelor, fapt care conduce la repetiţii ce anulează avantajul obţinut prin repeziciune.
Ideea este sugerată de Platon atunci când îl face pe Socrate să explice felul în care a fost provocată confuzia “inteligent-învăţat”, “a înţelege-a învăţa”, (sofismele 1., 2 din “Lămuriri preliminare la Euthydemos”, de G. Liiceanu), abia după ce sofiştii realizaseră acelaşi argument vicios în două variante asemănătoare, fără ca opoziţia lui Cleinias să se fi putut constitui.
3) Introducerea unor premise ca şi când ar fi concluzii acceptate de adversar în urma unor inducţii.
Acest procedeu, combinat cu cel de dinainte, îngreunează posibilitatea contraargumentării şi provoacă
4) Mânia respondentului care, tulburat fiind, se apără mai puţin bine.
Necesitatea corelării procedeelor 2), 3), 4) este ilustrată de Platon în fragmentul următor:
“«Aşadar, voi vreţi să devină ceea ce nu este şi să nu mai fie ceea ce este acum.» Auzind vorbele lui, am simţit că-mi pierd capul; încă nu-mi revenisem, când a reluat: «Înseamnă că, de vreme ce doriţi ca el să nu mai fie ceea ce este acum, îi doriţi, pare-se, moartea…» Auzind una ca asta, Ctesippos, cu gândul la iubitul său, sări ca ars: «…Blestem pe capul tău!»” (Euth., 283 d,e).
Lipsa de scrupule a sofistului generează o atitudine similară la adversarul său, ceea ce are drept rezultat că îl compromite în ochii asistenţei, diminuindu-i credibilitatea; în general cele patru procedee amintite au ca scop subminarea autorităţii respondentului, anularea experienţei sale anterioare, provocarea la dispută pe un teren în care hotărâtoare este abilitatea de a mistifica, iar în-vingător este acela mai convingător.
Platon îl salvează pe Socrate, în dialogul amintit, numai silindu-l pe Ctesippos, justificat în tinereţea sa, să preia loviturile şi sarcinile care, altfel, ar fi degradat prestigiul maestrului.
Procedeul acesta al unui alter-ego socratic, folosit de Platon în alte dialoguri, cu scopul sa indice trepte ale unei ascensiuni de conţinut, este sacrificat, aici, unei victorii tacite a autorităţii lui Socrate.
S-ar putea afirma că, în această privinţă, Platon însuşi a procedat ca sofist.
De altfel, în tot cursul dialogului platonician, asistăm la o succesiune de victorii (aparente) ale sofiştilor.
Ei trec de la o temă la alta, aşa cum, în “O mie şi una de nopţi”, se trece de la o poveste la alta; personajul unui basm povesteşte un alt basm, în care există un alt povestitor. Adeseori, revenirea la primul povestitor nu se realizează prin încheierea basmelor de trecere ci, simplu, prin răsăritul zorilor.
Asemănător, sofiştii aleg un cuvânt, o expresie, şi abstracţie făcând de contextul în care o întrebuinţase interlocutorul, îi atribuie ca intenţie exprimarea unei alte semnificaţii, existente în universul de dis-curs al entităţii lingvistice res-pective.
În felul acesta, deschid drumul unei alte teme, procedeu (asemănător cu metoda din aproape în aproape, prin care se realizează paradoxul Chelului), permiţând atingerea oricărei concluzii, pornind de la orice premise.
Procedeul amintit are însă şi o justificare doctrinală, în teza avansată de Antistene, Lycophron (cf. Guthrie, ” The Sophists” p. 218):
“Numele au o afinitate naturală cu obiectele lor, care sunt cunoscute prin contactul direct al gândirii cu obiectul”.
Conform acestei teze, cuvântul se actualizează cu întreaga sa sferă de semnificaţii, indiferent de context. Rezultă de aici necesitatea (recunoscută de Aristotel în “Topica”, cartea a doua, cap. 3) ca, în cursul argumentării, să se ţină seama de toate sensurile ascunse sau făţişe ale cuvintelor, care devin astfel nişte entităţi neschimbătoare ale discursului conceput constructiv.
În această lumină, demonstraţiile sofiştilor vizează tocmai acest neconstructivism al limbajului curent, pe care îl compromit prin reducere la absurd, reclamând, astfel, stabilirea principiului identităţii.
Într-o ipotetică respectare a identităţii de semnificaţie a conceptului traversând diverse contexte, devine justificată exigenţa sofiştilor ca respondentul să se limiteze la “da” sau “nu”, fără a mai încerca nuanţări; căci orice distincţie ulterioară este superfluă, de vreme ce ea trebuia să fie inclusă în discurs încă de la început.
În cazul în care, însă, respondentul nu a înţeles că trebuia să întrebuinţeze conceptele în felul descris mai sus (şi acesta este cazul îndeobşte), urmează alternativa cunoscută:
a. ori se încearcă o redefinire a conceptului, ceea ce riscă să se prelungească, dacă nu nedefinit, cel puţin peste timpul îngăduit unei discuţii,
b. ori se ajunge la contradicţia ur mărită de sofist încă de la îmceput, prin considerarea sensurilor complementare ale conceptului folosit în controversă.
Rezumând, sofistul îşi impune victoria prin intermediul unui pseudosilogism metalogic, în care premisele şi concluzia sunt actualizări ale principiilor logice:
– pornind de la presupunerea res-pectării principiului identităţii
– prin mijlocirea răspunsului res-pectând excluderea terţiului,
—————————-
– se conchide la nerespectarea principiului noncontradicţiei.
Ceea ce aruncă judecata în arbitrar.
POST SCRIPTUM
Cred că la o a doua citire, textul devine mai inteligibil.