Europa Unită cu două standarde?

de Corneliu Vlad

Relaţiile reci la care s-a ajuns între Bucureşti şi Bruxeles, între Ro­mânia şi mari state europene n-ar trebui să surprindă, iar acutizarea lor în preajma referendumului privind soarta preşedintelui Bă­ses­cu are o istorie mai lungă. După paşii temerari dinspre “lagărul socialist” către Vest ai lui Gheor­ghiu-Dej, curs urmat, o vreme, şi de Ceauşescu, după rigidităţile şi absurdităţile introduse în acest dialog de acelaşi Ceauşescu, România postdecembristă nu a reuşit să revină, după peste 20 de ani de democraţie, în relaţiile cu Vestul, nici măcar la nivelul cel mai bun din perioada comunistă. (Om fi noi membri ai NATO şi UE, dar ce dialog direct, bilateral, profitabil, avem noi cu Washingtonul, Londra, Berlinul, Parisul etc.?).
Explicaţiile acestui handicap în relaţiile României cu lumea sunt destule. Între ele, o Românie cu o de­mocraţie abia născândă şi insta­bi­litate internă, vulnerabilă şi ti­mi­dă în relaţiile cu lumea; neîncre­dere în relaţiile şi cu Estul, şi cu Vestul; context regional şi mondial imprevizibil şi riscant.
Printr-un trist paradox, Ro­mâ­nia a fost primul “stat socialist” care a deschis dialogul cu Europa Unită, dar şi ultima ţară din “lotul” Tratatului de la Varşovia primită în UE. Cum s-a negociat intrarea României în UE, publicul larg nu ştie, care e acum prestaţia românescă, inclusiv la nivel de vârf, la reuniunile UE, de asemenea nu se ştie.
Oricum, impresia generală e că statutul României e mai degrabă de autist şi yesman. Şi atunci, un partener european atât de bun şi blând, de cooperant şi de comod ca România, care nu deranjează pe nimeni, nu face boacăne economico-financiare ca Grecia, nu-şi mută scandalurile politice din ţară la Bru­xelles, ca Polonia, nu sperie prin politica sa autoritaristă Euro­pa, ca Ungaria, n-ar fi cel mai la îndemână şi fără probleme exemplu al mai marilor UE că “ţin sub control situaţia”, că ideea şi instituţiile europene nu trec printr-o criză fără precedent, că nici unei ţări eu­ro­pe­ne nu i se permite să se îndepărteze de etc. etc.? Un partener ca Româ­nia (ideal, din acest punct de ve­de­re, dar pe care Lenin îi categorisea “idioţi utili”) se va conforma cu celeritate cerinţelor formulate îndeosebi de Bruxelles şi Berlin, ceea ce se şi întâmplă.
Şi totuşi, înalţi demnitari ai UE continuă să bată monedă pe dera­pa­jul de la democraţie în care s-ar fi angajat România. Preşedintele Comisiei Europene, Barroso de­cla­ră cu gravitate: “Eveni­men­tele din ultima perioadă ne-au zdruncinat încrederea… motiv de îngrijorare pentru Comisie… România a făcut un pas înapoi de pe buza prăpastiei, dar nu a ajuns la finalul acestui proces”. Ia te uită coană Efimiţo, eram pe buza prăpastiei şi noi dormeam!, ar fi zis conu Leonida. Dure afirmaţii, şi nu sunt ale oricui, ci ale liderului nr.1 al Comisiei Europene. E greu de spus dacă dl. Barroso a recurs la un asemenea limbaj abraziv şi când l-au “supărat” Haider, fraţii Kaczynski, Berlusconi, Viktor Orban.
Despre o Europă cu două viteze se vorbeşte de mult, despre o Eu­ropă cu două judecăţi de măsură, cu două standarde, nu prea. Şi iată…

Sursa: Cronica Romana Ro