Graţiat în secret de Nicolae Ceauşescu în 1966, celebrul gazetar vine incognito, însoţit de ofiţeri DIE, în perioada 20-28 august 1977 la Bucureşti. Un condei de geniu, strivit între două date 23 august 1944 – 23 august 1977!

EXCLUSIV Florian Bichir, membru al Colegiului CNSAS / HISTORIA

Cititi si Cum l-a gratiat Ceausescu pe Pamfil Seicaru. Profesorul Gheorghe Buzatu si portalul Ziaristi Online publica DECRETUL

Pamfil Şeicaru are în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) mai multe dosare conexe, de problemă, dosarul deschis de Siguranţă, dar şi cel penal. Cel mai interesant, din punctul nostru de vedere, este dosarul personal, predat CNSAS de Serviciul de Informaţii Externe (SIE) şi care are nu mai puţin de şase volume, cu un total de 2083 de pagini!

Evident nu avem spaţiul necesar pentru o cercetare in extenso, ci doar posibilitatea de a lămuri câteva aspecte rămase până acum învăluite în mister: graţierea lui Şeicaru la solicitarea lui Nicolae Ceauşescu şi vizita incognito pe care acesta o realizează la invitaţia şi sub protecţia Departamentului de Informaţii Externe (DIE) la Bucureşti, în august 1977. Ca o ironie a sorţii trebuie spus că viaţa lui Pamfil Şeicaru se învârte fatidic în jurul unei date: 23 august. Părăseşte România în 1944 cu câteva zile înainte de 23 august – act pe care l-a atacat pe tot parcursul vieţii – şi îşi încheie cariera urmărind pe viu manifestările consacrate aceluiaşi 23 august, pe viu, la Bucureşti în 1977. Un condei de geniu, strivit între două date : 23 august 1944 – 23 august 1977!

Câteva lămuriri biografice şi nu numai…

A scrie despre Pamfil Şeicaru–jurnalist, eseist, memorialist, prozator (născut la 6/18 apr. [19 aprilie, în corespondenţa lui P. Ş.].1894, Buzău – decedat la 21 oct. 1980, Dachau, R. F Germania) chiar la mai bine de trei decenii de la dispariţia sa, rămâne o provocare. Atacat ca nimeni altul în perioada interbelică: „omul cu o mie de feţe”, „şacalul”, „şantajul şi etajul”, „cea mai odioasă întruchipare a gazetarului necinstit, versatil, afacerist, adevărat rechin al presei”, Pamfil Şeicaru rămâne din punctul nostru de vedere cel mai important gazetar al României Mari. După cum notează şi Mihai Pelin: „Activitatea sa publicistică nu a fost dintre cea mai comodă pentru autorităţi. În diverse arhive, civile şi militare, există numeroase articole care i-au fost cenzurate, mai ales în timpul campaniei dinspre Răsărit. În aprilie 1939 a fost singurul ziarist român care a prezis că faimoasele garanţii franco-britaniceaveau să se dovedească fără valoare. Figurează la loc de cinste în istoria încă nescrisă a presei române polemica pe care a purtat-o în paginile „Curentului” cu comentatorul britanic Wicham Steed, care, prin intervenţiile sale în emisiunile postului de radio BBC, inducea în eroare opinia publică românească asupra raţiunii participării României la un război pe care şi-l dorise”[1]. Măcar postum, trebuie să-i recunoaştem meritele. Lucid şi rece într-un secol care parcă o luase razna, Şeicaru a ştiut şi a simţit evenimentele care se derulau sub ochii lui. Până şi detractorii ar trebui să admită că predicţiile şi sentinţele sale au fost confirmate de cursul postbelic al evenimentelor.  În privinţa activităţii jurnalistice semnalăm lucrarea „Istoria presei” de Pamfil Şeicaru, Editura Paralela 45, ediţie îngrijită şi prefaţată de poetul şi publicistul George Stanca[2].

Minciunile continuă şi după plecare!

Pamfil Şeicaru părăseşte România la 10 august 1944, ultimul domiciliu din Bucureşti, din str. Ştefan Furtună nr. 93, fiind trimis de Mihai Antonescu în Spania pentru a tatona terenul pe plan diplomatic în vederea ieşirii României din conflagraţie, precum şi pentru a asigura, în condiţiile iminentei ocupări militare a ţării de către sovietici, propaganda în favoarea intereselor naţionale. S-a stabilit iniţial la Madrid, împreună cu soţia sa, colaborând la cotidianul „El Alcazar” şi fondând publicaţia „Liberty and Justice”, în care s-a străduit să combată tratamentul ingrat rezervat României.

După 23 august 1944 şi instalarea regimului comunist la putere, Pamfil Şeicaru a fost judecat în procesul ziariştilor „criminali de război vinovaţi de dezastrul ţării” (22 mai – 4 iunie 1945) şi condamnat „la pedeapsa capitală şi degradare civică pe timp de 10 ani, urmând a executa pedeapsa cea mai gravă”. Încadrarea  de „criminal de război” şi condamnarea la moarte s-ar fi făcut pe baza activităţii sale de gazetar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi a unor chitanţe de încasare descoperite de Aliaţi în arhivele Ministerului de Externe de la Berlin şi predate guvernului român[3]. Proprietatea sa de la Ciorogârla, primită în calitate de purtător al ordinului „Mihai Viteazul”, a fost pusă temporar  la dispoziţia lui Mihail Sadoveanu  (până în 1949), iar clădirea ziarului „Curentul” a fost iniţial preluată de trupele sovietice, care au editat aici „Buletinul Armatei Roşii”[4]şi transformată  ulterior în sediu al Securităţii din RPR.

În mod aproape firesc la 31 august 1946 a fost inclus pe listele negre ale Siguranţei referitoare la activitatea emigranţilor: „Se află în Portugalia, Lisabona. Pe lângă activitatea sa propagandistică antidemocratică şi antisovietică,  ne-a fost semnalat în ultimul timp de a fi întemeiat o mare firmă comercială, la care a fost ajutat şi de un grup de capitalişti anglo-americani”. Evident informaţia era falsă!

Gogoriţele puse pe seama lui Şeicaru sunt nenumărate. Victor Frunză[5]scrie că Pamfil Şeicaru a plecat din Bucureşti la ora 5 dimineaţa, cu automobilul personal, care trăgea o remorcă, în care erau depozitaţi, probabil în bidoane, vreo opt sute de litri de benzină, calculaţi a-i ajunge până la Madrid. Mult mai „bine informată” Siguranţa română ajungea la concluzia conform notelor de informare sau a unor mărturii ulterioare, că Şeicaru ar fi transferat cu această ocazie în Elveţia fonduri băneşti (devize), argintărie, bijuterii, mobile şi alte bunuri de valoare, printre care şi o ladă cu 40 de tablouri de artişti români (Grigorescu, Aman, Şirato, Tonitza). Potrivit unui raport întocmit în 1946 de un angajat al serviciilor secrete SUA, ar fi transferat în Elveţia fonduri băneşti şi obiecte de familie prin intermediul ginerelui său, Marius Cişmigiu[6], secretar la Departamentul de presă al Legaţiei României de la Berna. Ajunge la Viena pe traseul Sibiu, Cluj, Oradea, Budapesta şi ia legătura cu Guvernul Naţional condus de  Horia Sima. La 2 februarie 1945 ar fi vorbit la postul de radio Bratislava, controlat de nazişti, pentru a dezavua actul de la 23 august 1944. În februarie 1945 ar fi ajuns la Berlin, de unde ar fi fost salvat cu ajutorul oamenilor lui Canaris[7].

Conform amintirilor lui René Al. de Flers[8], un autor în genere bine informat, Şeicaru ar fi ajuns în Spania încă din vara anului 1944, ajutat de comandantul armatei germane. De la Viena, care i-ar fi pus la dispoziţie un avion.

Ulterior toate alegaţiile privind averea lui Şeicaru vor fi spulberate, acesta trăind la limita sărăciei în exil. În privinţa plecării din ţară cel mai bine este să ne adresăm celui în cauză, Şeicaru: „când Niculescu Buzeşti a fost informat de Mihai Antonescu de plecarea mea şi de misiunea pe care o aveam, a informat legaţia germană că eu nu plec la Madrid ci la Lisabona pentru a semna armistiţiul. O totală confuzie la legaţia germană şi după ce s-a comunicat la Berlin s-a decis să nu se dea viză de intrare în Germania, urmând ca la Viena să mi se dea viza de tranzit. Eram blocat neputând să merg spre a realiza ceea ce s-a decis de Mareşalul Ion  Antonescu. Am rămas în Germania până în februarie 1945 când am izbutit să plec cu un avion care zbura deasupra Alpilor la 6000 de metri şi cobora deasupra Mediteranei la 20 de metri spre a nu fi atacat de avioanele de vânătoare anglo-americane. Sunt deci un emigrant fără voie”[9]

La 24 iulie 1947, Serviciul Special de Informaţii (SSI) a semnalat regimului de la Bucureşti articolele sale ostile, publicate în ziarele „Informaciones”, „Ariba” şi „Mundo”. După ce s-a mutat la Palma de Mallorca, în Insulele Baleare, Şeicaru a fost din ce în ce mai prezent în numeroase publicaţii ale emigraţiei române din Occident.  Mai târziu, un document  al Securităţii  preciza: În străinătate, desfăşoară o activitate intensă anti RPR, în cadrul organizat al emigraţiei contrarevoluţionare. O agentă a aceleiaşi instituţii infiltrată printre românii din Occident raporta centralei de la Bucureşti că ar fi fost evitat de compatrioţi, că publica în revista legionară „Chemarea”, din Spania, şi că ar fi avut bani depuşi în Elveţia, bani care ar fi interesat şi autorităţile comuniste. În martie 1960, mai figura în evidenţele celor daţi în urmărire generală, sub consemnul: „În caz de identificare, să fie reţinut”[10].

Din 1945 se stabileşte în Spania, la Palma de Mallorca (până în 1953) şi apoi la Madrid (unde rămâne până în 1974)[11].

1965.Direcţia Generală de Informaţii Externe (DGIE) preia controlul

Pe 12 mai 1965, analizând materialul existent asupra lui „PAMFIL ŞEICARU – fugar român în Spania”, Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Generală de Informaţii, Direcţia „C” prin Lt. Maj. Afin Adrian decide redeschiderea dosarului  individual privind pe PAMFIL ŞEICARU, numele conspirativ „VLAD”[12]. Se pare că sătulă de alegaţiile şi datele imprecise primate, Direcţia Generală de Informaţii Externe (DGIE) ia hăţurile în mână.

Pamfil Şeicaru este pus imediat sub lupa Securităţii, iar o notă din 20 septembrie 1963 îl găseşte în plină energie creatoare[13]. «L-am găsit extrem de îmbătrânit şi complet albit la vârsta de 69 de ani. Totuşi însă de o energie şi o putere de muncă formidabilă. A terminat volumul I din Istoria Partidelor, apărut deja în librărie, şi corectează în prezent volumul II, în curs de imprimare. Prepară o anexă la aceste volume, intitulată N. TITULESCU şi în acelaşi timp scrie o viaţă romanţată a lui „Carol şi Lupeasca”. În afară de aceste lucrări scrie săptămânal trei comentarii pentru radio Madrid (secţia românească) şi alte trei comentarii săptămânale pentru postul de radio al Falangei. De asemenea, contribuie regulat la ziarele „El Spaniol” şi „Arriba” (pe care le publică Min. Propagandei Spaniole) şi alte ziare şi reviste provinciale, plus la fiţuica lui C. ARSENE, „Curierul Românesc” din Paris. În volumul II al „Istoriei Partidelor” se referă favorabil la greva de la atelierele Griviţa din 1933. Cu toate acestea situaţia lui financiară este foarte proastă. Trăieşte într-un mic apartament mobilat, la periferia Madridului, pentru care plăteşte 3000 de  pesetas lunar: Calle Alonso Cano 31, Madrid 3, tel: 2 34 21 73.

În prezent P. SEICARU, este obsedat de romanul „Carol Lupeasca” (intitulat „Vulpea Roşcată”, să fie tradus în mai multe limbi străine şi ediţiile ce ar urma să fie publicate în Anglia şi America îl vor face milionar! În acelaşi timp tratează ca intermediar cu o mare facere de finanţare în spatele căreia se ascund bănci engleze şi franceze ce intenţionează să investească mari capitaluri în Spania pentru construcţii de conducte de gaz metan din Sahara şi alte lucrări publice. Se dă deja o scrisoare în care i se asigură un comision, ca intermediar în vânzări de terenuri pe care vor fi instalate asemenea conducte pe teritoriul spaniol, şi se pare că i s-a promis să fie angajat permanent ca agent, în Spania, de acest grup, de financiari anglo-francezi.

Natural, bazat pe asemenea visuri de succese, a şi început să clădească „castele în Spania”, sub forma unei tipografii extra moderne, în care va investi 8.000.000 pesetas, cu potenţial de venit lunar de 400.000 pesetas ce-i va permite să-şi cumpere o vilă şi să scoată pe cont propriu un ziar în exil etc. De la asemenea visuri de grandoare-spaniolă trece însă automat la speranţa că în curând regimul actual se va prăbuşi în Rusia Sovietică, din cauza conflictului sino-sovietic şi a regimului liberal introdus de „Dl. KRUSCHEV” şi că, un asemenea eveniment, de neevitat, va crea în ţară un regim social-democrat sub care va fi posibilă, în scurt timp, reîntoarcerea exilaţilor actuali politici şi redobândirea tuturor averilor confiscate, etc., etc..

Bine înţeles, într-un asemenea caz, va scoate din nou „Curentul”, iar subsemnatului i-a promis un apartament, pe viaţă, în Palatul Curentului!!!

(Nu a precizat însă la ce etaj!)»

„Scrie neobosit, ziua şi noaptea”

Dincolo de umorul destul de precar sau la comandă a informatorului, Pamfil Şeicaru deborda de energie, lucru să pună pe gând Securitatea. Situaţia financiară precară a gazetarului demonstrează încă odată dacă mai era nevoie de ce nerozii au scris de-a lungul timpului despre Şeicaru mai ales în primii ani când era sub observaţia Securităţii.

Harnicul informator oferă la cererea expresă a Securităţii date exacte despre Şeicaru: „P. ŞEICARU nu fumează, nu bea excesiv şi nici nu este stăpânit de alte vicii ce i s-au atribuit în tinereţe, în special aventuri amoroase etc. Scrie neobosit, ziua şi noaptea, iar singurul repaus ce-şi permite este cursa pe jos la Ministerul Propagandei şi Radio Madrid unde, personal, înmânează manuscrisele săptămânale”.

Acesta nu uită să strecoare şi o caracterizare psihologică, care va folosi mult ulterior Securităţii pentru racolarea lui Şeicaru:“subsemnatul este de părere că PAMFIL ŞEICARU, a atins  în exil un grad de mizerie şi dezamăgire care este foarte propice unei încrederi, discrete, oficiale, de luare de contact cu el prin intermediul unei alte persoane decât subsemnatul, ce bineînţeles nu se poate expune, fără riscuri de pericol, unei asemenea experienţe de apropiere personală. Dacă mânuit în mod inteligent, P. ŞEICARU ar putea fi întrebuinţat indirect, cu machiavelică iscusinţă, în dărâmarea completă a actualului exil politic din exil şi ar putea deveni o sursă extrem de utilă în ce priveşte activitatea legionară deoarece, incontestabil, el este în termeni de prietenie foarte intimă cu HORIA SIMA, şi tot anturajul acestuia din Madrid, Paris şi chiar Germania”.

Recenzii la „Vulpea Roşcată”

Acelaşi informator zelos raporta Bucureştiului intenţiile şi speranţele literare ale lui Şeicaru: «Pentru a-şi reface „averea pierdută”  ŞEICARU, contează pe posibilităţile problematice că „afacerea comercială de investiţii de capital anglo-francez în Spania se va realiza cu succes şi că romanul „Carol – Lupeasca” va avea un mare succes de librăriile în Anglia şi America, în special unde această aventură notorie s-a bucurat în trecut de multă atenţiune din partea presei anglo-americană.

Am citit şi am în posesia mea primele 150 pagini ale acestui roman pe care ŞEICARU doreşte să-l traduc eu în englezeşte în vederea găsirii unei case de editură engleză dispusă să-l publice. După ce am citit această introducere,  a unui roman intenţionat să aibă 750-800 pagini în total, i-am spus onest lui ŞEICARU, că sub forma actuală nimeni în Anglia sau America nu va îndrăzni să-l publice deoarece atâta timp cât LUPEASCA este încă în viaţă o asemenea „viaţă romanţată” a ei nu poate fi publicată fără riscuri sigure de proces de defăimare de caracter etc. şi a căror despăgubiri se pot ridica la enorme sume în lire sterline sau dolari.

D-na ŞEICARU este perfect conştientă de o asemenea piedică şi l-a sfătuit pe PAMFIL să camufleze sub alte nume identitatea ţării şi a personagiilor implicate. ŞEICARU refuză însă îndărătnic să uzeze de un asemenea subterfugiu pe motivul că valoarea comercială a acestui roman se bazează tocmai pe numele adevărate ale lui Carol şi Lupeasca, etc.

PAMFIL ŞEICARU se hrăneşte în prezent cu speranţa că în Germania există legi mai elastice şi că publicat de o casă de editură germană, romanul va fi posibil de editat, în traducere şi în Anglia şi în actuala lui formă!?

Romanul constituie un rechizitoriu devastator la adresa Monarhiei, afacerismului şi depravării sexuale a lui Carol şi Lupeasca şi condamnă sever partidele politice şi pe Maniu în special. Din punct de vedere propaganda anti-monarhică, anti-dinastică, anti-afacerism şi corupţie a partidelor de tristă memorie istorică, romanul lui P. ŞEICARU , este o ”mană cereasca” în favoarea regimului actual care a  debarasat pentru totdeauna ţara şi poporul românesc de asemenea pacoste şi blestem, iar P. ŞEICARU este perfect conştient de aceasta şi contează pe posibilitatea că romanul lui ar putea fi publicat în ţară, sub forma actuală şi fără riscurile ce le întâmpină casele de editură străine referitoare la un eventual proces de despăgubiri din partea D-nei Lupescu, etc..

Se pare, afirmă ŞEICARU, că prinţul Niculaie i-a cerut să nu publice romanul, şi că el în schimb se face tare să obţină de la URDĂREANU  şi Lupeasca o sumă de 100.000 pesetas dacă ŞEICARU renunţă la publicarea acestui roman.

ŞEICARU, însă zice că va reuşi să-l publice în occident şi chiar în România şi că un eventual mare succes de librărie îl va scăpa de sărăcie pe tot restul vieţii lui.

În prezent tot rezonul de existenţă a lui ŞEICARU  este motivat numai de ideea de reuşită a acestui roman senzaţional pornografic. Cele 150 pagini în posesia subsemnatului, pentru  traducere în englezeşte, se referă la copilăria d-nei Lupescu, la Sulina, unde tatăl ei avea o farmacie şi la viaţa ei de la Iaşi în 1916-1918, când era căsătorită cu Lt. Tempeanu şi funcţiona ca soră de caritate la un spital francez şi a avut diferite relaţii sexuale cu un dr. francez şi un general rus, inclusiv afacerile veroase pe piaţa neagră de la Iaşi a tatălui ei, etc.

Dacă cei în drept la Bucureşti, doresc să cunoască conţinutul acestor 150 pagini introducătoare, contactul meu permanent de aici ar putea uşor produce copia necesară cu condiţia de a-mi returna textul original deoarece e necesar să-l returnez la rândul meu lui ŞEICARU după ce am tradus».

Elena Lupescu: de la pubertate până la maturitate

Evident, regimul de la Bucureşti a ciulit urechile aşa că pe 7 septembrie 1969 sosea o Notă «Referitor la romanul „Vulpea Roşcată” în curs de redactare de către fugarul ŞEICARU PAMFIL din Spania”. Merită redată această notă integral, Securitatea ajungând să facă aproape critică literară:

«Organele noastre deţin date din care rezultă că fugarul ŞEICARU PAMFIL, lucrează în prezent la un roman în care şi-a propus să facă un aspru rechizitoriu la adresa monarhiei şi fostelor partide istorice din România, moşierească. Romanul se intitulează „Vulpea Roşcată”, şi are ca temă principală demascarea depravării sexuale a lui ELENA LUPESCU şi CAROL al II-lea.

Organele noastre au intrat în posesia primelor 148 de pagini ale acestui roman, care se referă la familia şi copilăria lui ELENA LUPESCU  din Sulina, la viaţa dusă de ea în perioada 1916-1918 în Iaşi, după căsătoria ei cu Lt. TEMPEANU .Folosindu-se de o serie de fapte şi amănunte inedite, ŞEICARU PAMFIL descrie detaliat de la pubertate până la maturitate, evoluţia ELENEI LUPESCU, reuşind să scoată în evidenţă trăsăturile ei de caracter.

Obsedată de dorinţa de a parveni în ”lumea mare” prin propriile mijloace, ELENA LUPESCU, începe  în 1916 seria aventurilor amoroase. care o consacră ca o depravată sexuală. Pentru argumentarea acestei trăsături de caracter ŞEICARU PAMFIL redă cu lux de amănunte aventurile ei amoroase cu contele francez ROBERT DE LA BRICHE şi cu prinţul ţarist DOGORUKI.

În cuprinsul celor 148 de pagini ŞEICARU PAMFIL, demască trăsăturile de caracter ale părinţilor lui ELENA LUPESCU şi mai ales afacerile veroase cu medicamente pe care le făcea tatăl ei, farmacistul LUPESCU, la Iaşi, în timpul Primului Război Mondial.

De menţionat este faptul că personajele din roman apar cu numele lor reale.

Cele 5 capitole scrise până în prezent dau conturul unui roman senzaţional pornografic.

Fugarul PAMFIL ŞEICARU, speră că romanul va avea succes în librărie şi-i va aduce venituri materiale considerabile dat fiind faptul că aventurile amoroase ale lui CAROL şi ELENA LUPESCU  a preocupat opinia publică din Anglia, SUA, şi alte ţări la timpul respectiv.

După afirmaţiile lui P. ŞEICARU, rezultă că acesta ar fi dispus să accepte editarea romanului în r.p. Română cu condiţia ca jumătate din drepturile de autor să-i fie date lui şi restul rudelor sale din ţară.

Organele noastre au luat măsuri de a obţine în continuare paginile acestui roman urmând a face prezentarea completă a sa şi propunerile noastre în legătură cu publicarea lui».

Securitatea se decide să-l recruteze. Misiunea este încredinţată căpitanului Nicolae Sporiş, iar aşa cum erau cutumele începe o lungă documentare. Iată o notă, valoroasă din punct de vedere biografic a lui Pamfil Şeicaru.

 

 

 

“Şteagul ţării” şi intervenţia maiorului Caraman

În buna sa tradiţie, Securitatea promitea mult, dar nu se ţinea de cuvânt. Obsedat de Elena Lupescu, dar şi de romanul său, prin mijlocirea fiicei sale stabilite la Paris, Pamfil Şeicaru intră în contact cu emisarii de la Bucureşti. Cazul era tratat foarte serios în Centrală, Generalui Maior Nicolae Doicaru trasmiţând la Paris următoarele în data de 12 mai 1965: «Se aprobă contactarea lui „Vlad” la domiciliu. Se va avea în vedere următoarele probleme în discuţiile ce se vor avea cu „Vlad”. Să i se comunice „Vlad” că nu ne putem angaja  în problema editării cărţii „Vulpea roşcată”. El poate s-o publice.

Referitor la dosarul de anchetă penală Iorga-Madgearu, informaţi-l că a-ţi comunicat la MAE şi aşteptaţi răspunsul. Îl veţi comunica.

Privind acordarea unei pensii viagere nepotului lui Mascedonschi, spuneţi lui „Vlad” că pentru a interveni la MAE este necesar să se cunoască datele lui de stare civilă doveditoare că este nepotul lui Mascedonschi.

Se va da lui „Vlad” materialele trimise oficiului de MAE şi fotografii cu realizările regimului nostru pentru ca „Vlad” să le publice în branşa despre agricultura noastră».

Mai pe româneşte Securitatea nu se obliga la nimic, dar îi solicita lui Şeicaru să laude regimul! Ca o paranteză istorică trebuie spus că romanul Vulpea roşcată, al cărui dactilo-script a fost păstrat la Munchen de dr. Vasile Iliescu a fost publicat în România abia în 1996[14].

Ceva mai inteligenţi decât şeful lor, ofiţerii de la Paris ajung la o altă concluzie: «Ordinele cu privire la „Vlad” au fost înţelese de tov. Colonel Ilie, însă crede că e mai bine ca lui „Vlad” să nu i se respingă la primul contact nădejdea că îl vom ajuta să găsească un editor deoarece acesta a fost factorul hotărâtor care la împins spre noi. El vrea doar să i se recomande un editor într-o ţară arabă cu care el să intre în contact şi, să publice cartea pe spezele sale, lucru pe care rezidenţa crede că-l putem face, fără ca noi să ne amestecăm în vreun fel. Se consideră că e mai bine să-i spună lui „Vlad” că s-a raportat celor în drept cererea lui şi aşteptăm răspuns».

În senzaţionala viaţă a lui Pamfil Şeicaru intervine şi maiorul Caraman –  viitorul general Mihai Caraman, o legendă a spionajului – care exact în acea perioadă se afla la Paris, evident la datorie! El notează, după o întâlnire cu Şeicaru următoarele: «„Vlad” a început prin a expune prezenţa sa, afirmând că pe el îl interesează, „steagul ţării indiferent cine-l ţine” şi că el vrea ca să măsoare posibilităţile pe care le are să sporească interesele ţării. Vorbind despre aceasta „Vlad” a afirmat că vrea să servească ţara, „nu partidul comunist” , pentru că el nu este comunist şi că dacă, comuniştii din R.P.R.  luptă pentru prosperitatea şi independenţa ţării, el pe o cale diferită luptă pentru acelaşi lucru».

Discuţiile şi negocierile cu ofiţerii DIE sunt în toi. Pe 5 mai 1965, Şeicaru nu uită să le spună reprezentanţilor Bucureştiului, fără să-şi ia însăşi nicio obligaţie că«s-a gândit că dacă justiţia română l-ar reabilita, ar vrea să devină ……  român. El a fost condamnat la 20 ani închisoare, pentru fascism şi consideră că aceasta nu corespunde adevărului, practic condamnarea lui …… faptului că în 1945, pe timpul guvernului fantomă legionar, a vorbit la radio Viena. Dar el a refuzat să facă parte din acest „guvern” şi toată activitatea lui poate …. Că nu a fost şi nu este un fascist. De  aceea nu presupune să actualizăm această problemă şi dacă ministrul justiţiei al  R.P.R. este de acord să se …. un proces de reabilitare a lui, ar da delegaţie să se ocupe de acest proces  avocatul DONGOROZI VINTILĂ din Bucureşti şi V. STANCIU din PARIS care îi sunt buni prieteni.

În această perspectivă  devenind  ……  român, ar merge în vizită în ţară.

În sfârşit, „Vlad” a manifestat interes pentru a avea fotografii ale fostei sale proprietăţi de la CIOROGÎRLA».

Că problema era serioasă, iar Pamfil Şeicaru era luat în serios la Bucureşti stă dovadă şi următoarea notă.

 

 

Nicolae Ceauşescu aprobă deconturile lui Şeicaru

Munca operativă a ofiţerilor DIE era urmărită cu sufletul la gură chiar de Nicolae Ceauşescu. În continuare vă prezentăm un raport al Ministrului Afacerilor Interne, Cornel Onescu, care solicită  «datorită situaţiei materiale precare în care se află (n.n.Pamfil Şeicaru), propunem totodată să i se acorde suma de 3.000 (trei mii) dolari care reprezintă cheltuielile efectuate de PAMFIL ŞEICARU , cu ocazia editării materialului „Karl Marx însemnări despre români. Texte inedite. Comentariu”».Documentul poartă următoarea rezoluţie: „De acord, ss. N. Ceauşescu… Comunicarea a fost făcută de serv. Secretariat azi 20 VII 1966”.

 

 

Graţiat de Chivu Stoica la ordinul lui Ceauşescu

Puterea de la Bucureşti l-a graţiat pe Pamfil Şeicaru, fără însă ca acest lucru să fie adus la cunoştinţa publicului, făcând parte dintr-o acţiune deplin consiprativă. În România primul care a făcut public acest fapt a fost academicianul prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu[15]. Reputatul istoric a descoperit în arhivele fostului CC al PCR Decretul 977/1966 privind graţierea lui Pamfil Şeicaru. Alături de Decret, se publică expunerea de motive a lui Cornel Onescu, ministru de Interne în 1966, care, după cum se poate lesne constata, oferea argumentele juridice şi procedurale necesare în temeiul cărora se anula decizia aşa-zisului Tribunal al Poporului din 1945 în „procesul ziariştilor”. Gheorghe Buzatu este de părere că documentul întocmit, necondiţionat, cu ştiinţa, în mod sigur şi din iniţiativa, lui N. Ceauşescu, devenit ulterior (9 decembrie 1967) preşedinte al Consiliului de Stat al R. S. România.

Surprinzătoare este gafa lui Mihai Pelin, un redutabil cercetător al arhivelor Securităţii, care ajunsese la concluzia că “după evenimentele din 1989, a fost achitat post-mortem de sentinţa Tribunalului Poporului din 1945”[16].

 

Şeicaru – la parada de 23 august 1977!

Şi vizita lui Şeicaru la Bucureşti a fost până în prezent subiect de dispută. Victor Frunză credea că „la sfârşitul  anilor ’60, trimişi ai regimului de la Bucureşti încearcă să-l determine să se întoarcă în România. Repatrierea lui Pamfil Şeicaru ar fi avut imense sensuri politice, mult peste ceea ce ar fi fost cea a lui Henri Coandă. Înainte de toate, o lovitură dată exilului anticomunist”.[17]

Colaboratorul său, Vasile C. Dumitrescu, credea că „în august 1976, Pamfil Şeicaru ar fi întreprins o călătorie  secretă în RSR momit să se ducă la Bucureşti pe motiv că Ceauşescu vrea neapărat să-l consulte. A avut o întrevedere cu un înalt funcţionar, cred că din Ministerul de Externe, dar desigur că nu l-a văzut pe Ceauşescu. Şi-au dat însă seamă că dacă îl ţin acolo, va ieşi cu scandal în străinătate. Deci, l-au trimis înapoi. I-au povestit că din cauze neprevăzute, întâlnirea cu Ceauşescu trebuia amânată, deci el să se întoarcă în Germania şi că în a doua jumătate a lunii septembrie îl vor readuce în ţară pentru ca să stea de vorbă cu secretarul general al PCR”.[18]

Ovidiu Vuia susţine că afirmaţia potrivit căreia ziaristul a efectuat în 1976 o călătorie în RSR trebuie considerată o legendă defăimătoare: «Pamfil Şeicaru „n’a  vizitat o ţară comunistă (…) Şi în această privinţă a fost calomniat de mulţi în exil, nu numai că ar fi vizitat Bucureştiul dar a stat de vorbă cu însuşi Ceauşescu cerându-i să-i înapoieze “Palatul Curentului” şi chiar casa cu pământul de la Cirogârla (…)»[19].

Cu părere de rău sau nu, pentru că adevărul istoric este unul singur, trebuie spus că Pamfil Şeicaru s-a aflat la Bucureşti în perioada 20-28 august 1977.

Mărturia ofiţerului Nicolae Sporiş

Dincolo de datele aflate în Dosarul 66/SIE, cred că este importantă pentru cititori mărturia ofiţerului Nicolae Sporiş[20], cel care a avut o contribuţie esenţială la racolarea lui Pamfil Şeicaru dar şi la aducerea acestuia la Bucureşti.

«Acţiunea privindu-l pe Pamfil Şeicaru s-a declanşat în 1974-75, când, aflat la Madrid, acesta a cerut o întrevedere particulară cu un diplomat român. Cu acest prilej, el a cerut să i se permită surorii sale, doamna Munteanu, să îl viziteze în Spania. La scurt timp, cei doi fraţi s-au putut întâlni. După revenirea doamnei Munteanu în ţară, intenţia fratelui ei de a veni în România nu a mai constituit o surpriză. A avut loc o nouă întrevedere cu Pamfil Şeicaru pentru a vedea în ce condiţii această vizită a sa ar putea avea loc. Detaliile au fost discutate şi convenite în sudul Germaniei, unde, din motive economice, Pamfil Şeicaru se retrăsese, pentru a se putea bucura de sprijinul material al lui Ion Dumitru, patronul unei gazete de limbă română. În timpul întrevederii, Pamfil Şeicaru a insistat ca vizita sa să aibă un caracter strict particular, pentru „a se evita orice fel de încurcături, vâlvă sau speculaţii” venite din partea unora din ţară, dar mai ales, a unor conaţionali din diaspora, care criticau atitudinea sa publicistică moderată din acei ani, acuzându-l că ar fi pactizat cu regimul comunist. A solicitat, totodată, să se analizeze posibilitatea unei întrevederi neoficiale cu Nicolae Ceauşescu „pentru a-l cunoaşte personal şi a-i împărtăşi unele opinii”.

Am pregătit vizita împreună cu regretatul meu coleg Adrian Afrim.

Principala noastră preocupare a fost aceea de a păstra o discreţie absolut

asupra acţiunii. (…)

Informările asupra acţiunii se făceau în mod direct, verbal, şefului DIE, care, la rândul său, îl informa, tot verbal, pe Nicolae Ceauşescu. Prima informare făcută şefului statului pe această temă s-a referit la dorinţa jurnalistului de a vizita ţara. S-a cerut aprobarea sa expresă, întrucât aveam nevoie de garanţia că nu ne vom confrunta cu cine ştie ce mostră de exces de zel din partea altor organe (mai ales din partea Procuraturii), care ar fi putut să încerce punerea în aplicare a unei sentinţe judecătoreşti definitive. Ceauşescu şi-a dat acordul, dar s-a declarat sceptic că vom putea să-l determinăm pe jurnalist să vină în ţară.

A doua informare, tot verbală, a fost făcută în iulie 1977, când şeful DIE a confirmat că Pamfil Şeicaru va veni în ţară în cursul lunii august 1977 şi şi-a exprimat dorinţa de a fi primit într-o scurtă audienţă. Ceauşescu şi-a dat consimţământul asupra vizitei şi nu a respins solicitarea privind audienţa, dar nici nu a aprobat-o explicit, spunând doar: „Să vină şi o să vedem atunci”.

Deşi cetăţean român, Pamfil Şeicaru poseda un paşaport de partid eliberat de autorităţile spaniole. De altfel, mulţi români din diaspora aveau astfel de paşapoarte de apatrizi. Având aprobarea expresă a lui Ceauşescu, l-am asigurat pe jurnalist de bunele noastre intenţii, precum şi de faptul că îi vom acorda tot sprijinul logistic ca să nu aibă cumva vreun necaz. Pamfil Şeicaru avea atunci 83 de ani şi se deplasa cu ajutorul unui baston, întrucât avea sechele de la o fractură mai veche la picior. De aceea, el a fost preluat de la Viena de colegul Afrim, alături de care a zburat la Bucureşti, la 20 august 1977.

Eu i-am aşteptat la Otopeni având atârnat de gât un ecuson care îmi

permitea acces liber în tot aeroportul. L-am trecut prin vamă şi frontieră,

aplicându-i-se viza pe o foaie volantă, procedeu care se practica în acel timp în asemenea cazuri.

L-am condus şi l-am cazat la Hotelul Minerva, de pe B-dul Lascăr

Catargiu, pe atunci Ana Ipătescu. Acolo a urmărit festivităţile organizate de 23 August, în Piaţa Aviatorilor, după ce declinase cu înţelepciune oferta noastră, neinspirată şi riscantă, de a privi manifestaţia respectivă din tribună, unde, datorită fizionomiei sale inconfundabile, ar fi putut fi recunoscut.

Ceauşescu nu l-a primit în audienţă, dar l-a însărcinat pe generalul

Nicolae Doicaru să stea de vorbă cu el. Acest lucru s-a întâmplat într-o locaţie ferită de ochi indiscreţi.

„Conu‟Pamfil” la Ciorogârla şi pe litoral

„Conu‟Pamfil”, cum ne-a sugerat să i ne adresăm, el neagreând

apelativul „maestre”, a vizitat, în acea săptămână de august, oraşul Bucureşti, a petrecut o noapte la Ciorogârla şi două zile pe litoral, mai ales la Mangalia, unde avusese o proprietate cu viţă de vie, pe care ţinea mult să o revadă. Deplasările s-au făcut cu autoturismul condus de colegul Afrim.

La un moment dat, în timpul vizitei pe litoral, i-a cerut colegului Adrian

Afrim să oprească autoturismul şi a spus:

– Dragii mei, eu v-am rugat să mă duceţi la Mangalia. Aici văd un alt

oraş. Unde m-aţi adus?

– Coane Pamfile, i-am răspuns, asta e Mangalia!

Nu i-a venit să creadă şi nu s-a convins decât atunci când a recunoscut

fosta sa proprietate din apropierea oraşului şi mai ales viţa de vie, care îi

rămăsese întipărită în memorie.

La încheierea vizitei am discutat posibilitatea ca el să dezvăluie

compatrioţilor din diaspora că a petrecut opt zile în România, de unde s-a întors „viu şi nevătămat”. A replicat:

– Oamenii ăia o să creadă că mă ţin de şotii sau că mi-am pierdut

minţile şi încurc ţările!

I-am argumentat că poate să le prezinte foaia turistică volantă cu vizele

de intrare şi ieşire aplicate la Otopeni. A râs spunând că „ăsta e un argument,

într-adevăr!”

Nu voi uita niciodată cuvintele pe care mi le-a adresat când ne-am luat

rămas bun:

– Dragul meu, vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Nu

speram că voi mai avea posibilitatea să revăd meleagurile atât de dragi mie. M-aţi ajutat să îmi alin dorul care mă mistuia. Acum pot să închid ochii liniştit. Drumul înapoi la Viena l-a făcut tot în compania lui Adrian Afrim.„Conu‟Pamfil” era anticomunist de-o viaţă, cum zicea el, dar nu îşi

ascundea afecţiunea şi respectul faţă de neamul şi de ţara sa. Această atitudine el o explica foarte simplu: „Regimurile politice sunt trecătoare şi pline de păcate. Pământul natal este peren”. (…) Trei ani mai târziu, el avea să treacă în nefiinţă”.

 

În privinţa colaborării cu Securitatea autorul consideră că Pamfil Şeicaru (nume de cod: Vlad) a colaborat cu serviciile secrete de la Bucureşti. Rămâne de văzut într-un alt studiu dacă Şeicaru s-a folosit de Securitatea sau invers. Poate, în numele unor coincidenţe de interese (antimonarhismul, antisovietismul) fiecare ar fi încercat să se folosească şi să manipuleze pe celălalt. De altfel, un cercetător serios, Sorin Gabriel Ioniţă ajunge la concluzia că Pamfil Şeicaru a colaborat cu Securitatea, dar şi –a păstrat “o relativă libertate de gândire”[21].