Conform surselor Ziaristi Online, mai multe organizatii neguvernamentale si numeroase personalitati ale societatii civile si culturale romanesti doresc sa il propuna la functia de Presedinte al Institutului Cultural Roman pe filosoful Alexandru Surdu, in prezent Preşedinte al Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române, un om de cultura desavarsit. Propunerea trebuie inaintata Senatului Romaniei si Ministerelor Afacerilor Externe si al Culturii si Patrimoniului National. Fara a intra, deocamdata, in amanunte, prezentam opiniei publice candidatul societatii civile romanesti.

Cine este ALEXANDRU SURDU

1. DATE  BIOGRAFICE

Alexandru Surdu s-a născut la 24 februarie 1938 în Braşov. A fost elev al Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov (1952-1955). În 1956-1957 a fost student (cursuri fără frecvenţă) la Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale a Institutului de Construcţii din Bucureşti. Absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1958-1963). A fost influenţat de profesorii: Radu Stoichiţă (istoria logicii) şi de asistentul acestuia Gustav Niels Öffenberger; Henri Wald (logică clasică), George Enescu (logică matematică), Alexandru Boboc (istoria filosofiei moderne), Tudor Bugnariu (materialism dialectic). Lucrarea de licenţă Dialectica abstracţiei (cu Radu Stoichiţă) a fost notată cu zece şi a fost hotărâtoare pentru repartiţia la Institutul de Filosofie al Academiei Române (1963-1964).

În timpul facultăţii a fost coordonatorul Cercului de Logică, la care a susţinut referate şi comunicări, îndrumat de Gustav Niels Öffenberger şi Mircea Constantinescu, de la Catedra de Logică.

Din 1964 a fost cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române (şi apoi al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice) înfiinţat şi condus de acad. Athanase Joja.

La Centrul de Logică a făcut parte din Sectorul de logică clasică, condus de acad. Dan Bădărău şi a colaborat cu Aram Frenkian, Anton Dumitriu şi Constantin Noica.

În 1965, Constantin Noica a reînfiinţat un fel de Seminar „Nae Ionescu”, neoficial, la care participau şi Virgil Bogdan şi Constantin Floru (din Şcoala lui Nae Ionescu), la care Alexandru Surdu prezenta traduceri din Logica Mare şi Logica Mică ale lui Hegel, cu interpretări; Virgil Bogdan, traduceri din Fenomenologia spiritului şi Constantin Floru, traduceri din Filosofia naturii, pe care le-au şi publicat ulterior.

Din 1968, Alexandru Surdu prezintă traducerea lui Mihai Eminescu din Critica raţiunii pure a lui Kant, comparativ cu traducerile lui Traian Brăileanu şi Nicolae Bagdasar, care a şi participat la două şedinţe de Seminar.

Constantin Floru, la care se ţineau şedinţele, a descoperit notele de curs ale părinţilor săi, care au fost studenţi ai lui Titu Maiorescu, găsind cu această ocazie şi traducerea lui Maiorescu din Critica raţiunii pure şi din alte lucrări ale filosofilor moderni. Alexandru Surdu şi Constantin Floru au publicat un serial cu aceste traduceri în revista „Ramuri”: Texte filosofice traduse de Titu Maiorescu şi comentate de Constantin Floru şi Alexandru Surdu, nr. 2-6, 10-11, din 1969.

Împreună cu Constantin Noica şi Constantin Floru, Alexandru Surdu a publicat în 1975 la Editura Univers, lucrarea Mihai Eminescu, Lecturi kantiene, cu traducerea menţionată a lui Titu Maiorescu în Anexă. Lucrarea fusese oferită iniţial la Editura „Albatros” din Bucureşti (vide şi Consolări filosofice, 1).

În aceeaşi perioadă, Constantin Noica a mai organizat un seminar de limba greacă pe texte din Categoriile lui Aristotel, care se ţinea într-o grădină de pe strada Biserica Alexe, unde locuia la gazdă Alexandru Surdu. Mai participau Gustav Niels Öffenberger, Sorin Vieru şi, uneori, Horia Hâncu, profesor de limba greacă. Ultimul revizuia traducerea lui Constantin Noica la Categoriile lui Aristotel, publicată cu ocazia traducerii comentatorilor greci Porfir, Dexip şi Ammonius (Bucureşti, 1968).

Tot atunci, Constantin Noica, printr-un gest care l-a îndatorat pe Alexandru Surdu pentru totdeauna, i-a făcut cunoştinţă cu Nicolae Ştefănescu, fost profesor de limba greacă la Seminarul „Mitropolit Nifon”, şi i-a plătit acestuia 20 de lecţii, care considera că sunt suficiente pentru iniţierea în limba greacă veche a tânărului Alexandru Surdu.

Astfel instruit, cu serioase cunoştinţe de limba germană (a şi tradus din Kant, Wittgenstein şi Popper) a început studiul filosofiei clasice germane şi al logicii aristotelice, publicând, chiar din primul an de cercetare (1964), studii în reviste de specialitate şi de cultură generală.

În anii 1969-1970, Alexandru Surdu a beneficiat de o bursă de specializare în logică simbolică şi fundamentele ştiinţelor la Institutul de Matematici al Universităţii din Amsterdam, unde a colaborat cu profesorii Arend Heyting şi B. van Rootselaar, publicând ulterior două cărţi la Editura Academiei Române, Elemente de logică intuiţionistă (1976) şi Neointuiţionismul (1977). Cu această ocaziune (1976), Al. Surdu a realizat prima expunere intuitivă (neformalizată) a logicii intuiţioniste, introducând distincţii între asertarea şi atestarea constantelor intuiţioniste propoziţionale, a elucidat problema negaţiei intuiţioniste, a semnificaţiei operaţiilor logice şi a cuantificării, care se dovedesc toate diferite de cele uzuale în logica simbolică neointuiţionistă, dar operante în domeniul matematicii. A întreprins, de asemenea, un studiu complex din perspectivă intuiţionistă al sistemelor formale, cu aplicaţiile lor, şi un studiu asupra formalismului neointuiţionist cu referinţe şi la contribuţiile matematicienilor români. În lucrarea din 1977 a întreprins, tot pentru prima oară, o expunere istorică a intuiţionismului, ilustrând elementele intuiţioniste, uneori frapante, din opera lui Aristotel, Descartes şi Immanuel Kant, urmată de expunerea completă a intuiţionismului contemporan, cu accentul pe intuiţionismul logic şi teoria lui L.E.J. Brouwer. A doua parte a lucrării prezintă o expunere sistematică a filosofiei neointuiţioniste pe domenii: ontologia, metodologia, gnoseologia, epistemologia şi sociologia.

În anul 1971, Alexandru Surdu îşi publică teza de doctorat Logică clasică şi logică matematică (Editura Ştiinţifică din Bucureşti), pe care o va susţine abia în 1976 cu profesorul Ion Didilescu, din cauza stingerii din viaţă a conducătorului ştiinţific iniţial (Athanase Joja, în 1972). Aici sunt stabilite criteriile ontice, logice şi lingvistice pentru distincţia domeniilor clasice şi simbolice ale logicii. Formele logico-clasice (noţiunea, judecata şi raţionamentul) sunt considerate forme de reflectare iar cele simbolice (relaţii, funcţii şi operaţii) sunt considerate forme de modelare. Pe baza acestor distincţii este soluţionată disputa dintre reprezentanţii celor două discipline logice, care nici nu se exclud una pe cealaltă, nici nu pot fi înglobate una în alta, căci au forme logice deosebite, expresii lingvistice deosebite şi aplicaţii la domenii diferite. În cazuri contrare, când se aplică una (ca metodă) la cealaltă (ca obiect) se produc cunoscutele paradoxe logice, clasificabile după cele trei forme logico-clasice. Se face cu această ocazie şi distincţia dintre facultăţile gândirii, raţiunea şi intelectul, corespunzătoare logicii clasice şi celei simbolice, prefigurându-se şi speculaţiunea căreia îi corespunde logica dialectico-speculativă.

Tot în anul 1971, Alexandru Surdu participă la al IV-lea Congres internaţional de logică, metodologie şi filosofia ştiinţei de la Bucureşti. În 1972 este ales membru corespondent al Centrului superior de logică şi ştiinţe comparate din Bologna. În 1973 participă la Congresul internaţional de filosofie de la Varna, iar în 1974 la Congresul internaţional Hegel de la Moscova.

În 1975, Alexandru Surdu obţine premiul „Vasile Conta” al Academiei Române.

Anul 1975 coincide cu apogeul „revoluţiei culturale” din România comunistă, în cursul căreia a fost desfiinţat şi Centrul de Logică al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, condus în ultima perioadă de acad. prof. Tudor Bugnariu. În ciuda protestelor şi memoriilor, Alexandru Surdu, datorită faptului că nu era membru al P.C.R., a fost repartizat ca cercetător la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti. În cadrul Serviciului de Informare şi Documentare a elaborat şi a colaborat la lucrări informative de filosofie contemporană, sociologie, istorie şi literatură (vide Lista de lucrări, VII).

Din cauza acestei situaţii, Alexandru Surdu a pierdut posibilitatea, reală până în 1975, de obţinere a bursei Humboldt (vide şi Epistole memorabile, 4 şi 5).

Datorită intervenţiei lui Constantin Noica pe lângă Mihai Şora, care lucra pe atunci la Ministerul Învăţământului (vide şi Consolări filosofice, 3) şi a prof. Tudor Bugnariu, Alexandru Surdu obţine transferul la Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologice al Ministerului Învăţământului, unde nu era obligatorie calitatea de membru al P.C.R. Aici a lucrat mai întâi în domeniul psihologiei, elaborând lucrări de psihologia gândirii creative, şi ulterior în domeniul pedagogiei, ocupându-se cu iniţierea elevilor şi studenţilor în cercetarea ştiinţifică.

În 1982, datorită desfiinţării Institutului de Cercetări Pedagogice şi Psihologice, cu ocazia aşa-numitului „proces” al meditaţiei transcendentale, Alexandru Surdu a fost repartizat ca bibliotecar la Biblioteca Facultăţii de Medicină Veterinară a Institutului Agronomic din Bucureşti. Aici a elaborat traduceri şi rezumate ale unor lucrări şi studii de medicină veterinară apărute în reviste de specialitate germane, engleze, franceze şi italiene, lucrând în perioadele de vacanţă ale studenţilor la fermele Institutului Agronomic.

Tot prin intervenţia lui Constantin Noica şi a scriitorului Ion Lăncrănjan, Alexandru Surdu obţine în 1984 transferul la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, unde lucrează la descifrarea (împreună cu Gherasim Pintea şi Mariana Petrescu) manuscriselor germane (vide  şi Consolări filosofice, 4), scrise în grafie gotică, ale lui Mihai Eminescu şi traducerea lor în limba română (pentru volumele X, XV şi XVI din Operele lui Mihai Eminescu).

Din nou reuşeşte, în 1988, de data aceasta cu sprijinul profesorului Gheorghe Al. Cazan, transferul ca redactor la „Revista de Filosofie”, unde are răgazul şi posibilitatea să-şi continue cercetările din domeniul logicii. Astfel că, în 1989, publică, la Editura Academiei Române, lucrarea Teoria formelor prejudicative, căreia redactorii năstruşnici, pentru a scăpa de Direcţia Presei, i-au pus ca supratitlu Actualitatea relaţiei gândire limbaj, căci se publicau pe atunci numai lucrări de „actualitate”.

Teoria formelor prejudicative începe cu o investigaţie originală, de tip logico-simbolic, a primelor capitole din lucrarea lui Aristotel Categoriae. Sunt puse în evidenţă relaţiile prejudicative in esse şi dicitur de care au loc între diferite entităţi: in re, in mente şi in voce. Ele sunt asemănătoare cu judecăţile, dar nu alcătuiesc astfel de formaţiuni, căci nu sunt nici afirmative, nici negative, nici adevărate, nici false. Urmărite în celelalte lucrări aristotelice, ca şi la comentatorii antici şi moderni, aceste relaţii se dovedesc de mare importanţă logică, tradiţională şi modernă, şi general filosofică. Alexandru Surdu, prin extinderea studiului cu mijloacele logicii clasice şi ale celei simbolice a pus în evidenţă şi alte relaţii prejudicative decât cele două utilizate de Aristotel (pertinere ad, includitur in, inter esse, cum esse) şi cinci tipuri de entităţi prejudicative: individualul, proprietatea, relaţia, determinaţia şi expresia. Pe baza acestora poate fi elaborat conceptul de formă prejudicativă, care să conţină variabile pentru entităţile prejudicative. Cu ajutorul acestor forme prejudicative se obţin interdependenţe asemănătoare celor silogistice, pot fi soluţionate probleme logico-simbolice referitoare la paradoxe şi general filosofice legate de interpretarea universalului, a distincţiei dintre subsistenţă,  existenţă şi fiinţă, ca şi a celei dintre intelect, raţiune şi intelectul raţional.

După 1990, Alexandru Surdu ocupă postul de redactor şef al „Revistei de filosofie” şi „Revue roumaine de philosophie” (până în anul 2000).

În 1992, Alexandru Surdu este ales membru corespondent al Academiei Române. I se recunoaşte vechimea în cercetare şi ocupă prin concurs postul de cercetător ştiinţific principal gradul I la Institutul de Filosofie al Academiei Române. Devine preşedinte al Despărţământului Central-Braşov al Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, Astra şi director al revistei „Astra” din Braşov. Este primit ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Braşov.

Din 1992 a fost suplinitor la Catedra de istoria filosofiei pentru cursurile de filosofie modernă şi filosofie contemporană; conferenţiar din 1993 şi profesor titular (1995-2007) la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. La Facultatea de Psihologie a Universităţii „Titu Maiorescu” din Bucureşti predă cursurile de istoria psihologiei şi psiho-lingvistică.

Din 1993 este membru titular al Academiei Române şi preşedinte al Secţiei de filosofie, teologie, psihologie şi pedagogie a Academiei Române.

Din 1997 este director al Institutului de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române.

Între timp a publicat numeroase cărţi şi studii (vide şi Lista de lucrări), obţinând, în 1996, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru critică, istorie literară şi eseu „Octav Şuluţiu”.

În anul 2004 a fost distins cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de cavaler.

2. OPERA

A. CĂRŢI

1. Logica clasică şi logica matematică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, 203 p.
2. Elemente de logică intuiţionistă, Editura Academiei R.S. România, Bucureşti, 1976, 174 p.
3. Neointuiţionismul, Editura Academiei R.S. România, Bucureşti, 1977, 137 p.
4.  Actualitatea relaţiei gândire-limbaj. Teoria formelor prejudicative, Editura Academiei R.S. România, Bucureşti, 1989, 180 p.
5. Şcheii Braşovului (Monografie etnologică), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, 200 p.
6. Pentamorfoza artei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, 191 p.
7. Elogiul filosofiei româneşti (discurs de recepţie la Academia Română), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1994, 23 p.
8. Vocaţii filosofice româneşti,  Editura  Academiei  Române, Bucureşti, 1995, 216 p.; ed. a II-a, Editura Ardealul, Târgu Mureş, 2003, 206 p.
9. Contribuţii româneşti în domeniul logicii în secolul XX, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1999, 328 p.
10. Gândirea speculativă, Editura Paideia, Bucureşti, 2000, 370 p.
11. Filosofia modernă. Orientări fundamentale, Editura Paideia, Bucureşti, 2002, 350 p.
12. Confluenţe cultural-filosofice, Editura Paideia, Bucureşti, 2002, 219 p.
13.  Filosofia contemporană, Editura Paideia, Bucureşti, 2003, 380 p.
14. Mărturiile anamnezei, Editura Paideia, Bucureşti, 2004, 193 p.
15. Rumänische Beiträge zur modernen Deutung der Aristotelischen Logik (ed.), Georg Olms Verlag, Hildesheim, Zürich, New York, 2004, 355 p.
16. Teoria formelor prejudicative, ed. a II-a, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, 220 p.
17. Istoria logicii româneşti (coord.), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, 739 p.
18. Aristotelian Theory of Prejudicative Forms, Georg Olms Verlag, Hildesheim, Zürich, New York, 2006, 228 p.
19. Filosofia pentadică I, Problema Transcendenţei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007, 220 p.
20. Teoria formelor logico-clasice, Editura Tehnică, Bucureşti, 2008, 350

B. EDITĂRI

1. Titu Maiorescu, Texte filosofice, în „Ramuri”, nr. 2-6, 10-11, 1969 (în colaborare cu C. Floru).
2. Mihai Eminescu, Lecturi kantiene, Editura Univers, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu C. Noica).
3. Titu Maiorescu, Prelegeri de filosofie, Editura „Scrisul Românesc”, Craiova 1980 (în colaborare cu Gr. T. Pop).
4. Athanase Joja, Istoria gândirii antice, vol. I (De la presocratici la Aristotel), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980 (în colaborare cu C. Noica).
5. Ştefan Odobleja, Definiţia concepţiilor logice, în „Ramuri”, nr. 12, 1981.
6. Athanase Joja, Istoria gândirii antice, vol. II (Comentarii aristotelice), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 (în colaborare cu C. Noica).
7. Ştefan Odobleja, Raportul logicii cu alte ştiinţe, în „Forum”, XXIV, nr. 3, 1982.
8. Titu Maiorescu, Un manual de logică inedit, în „Astra”,  XVII, nr. 1, 1983.
9. Titu Maiorescu, Logica elementară II şi III, în „Astra”, XVII, nr. 3, 1983 şi XVII, nr. 6, 1983.
10. Ştefan Odobleja, Introducere în logica rezonanţei, Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 1984 (prefaţă de C. Noica).
11. Titu Maiorescu, Elemente de logică pentru gimnazii, în „Manuscriptum”, XV, nr. 1-2, 1984 şi XVII, nr. 1, 1986.
12. Mihai Eminescu, Index filosofic, în „Astra”, XXI, nr. 2, 1986.
13. Lucian Blaga, Schiţa unei autoprezentări filosofice, în „Manuscriptum”, XVII, nr. 3, 1986; „Revista de filosofie” XXXVII, nr. 3-4, 1990.
14. Titu Maiorescu, Scrieri de logică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
15. Mihai Eminescu, Opere, vol. XVI, Corespondenţă. Documentar, Editura Academiei R.S. România, Bucureşti, 1989 (colaborator).
16. Mihai Eminescu, Opere, vol. X. Publicistica, Editura Academiei R.S. România, Bucureşti, 1989 (colaborator).
17. Alexandru Bogza, Sistemul conceptelor. Logica muzicii, în „Academica”, I, nr. 6, 1991.
18. Alexandru Bogza, Evoluţia spiritului omenesc. Introducere, în „Academica”, I, nr. 8, 1991.
19. Mihai Eminescu, Opere, vol. XV. Fragmentarium, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993 (colaborator).
20. Dimitrie Cantemir, Mic compendiu asupra întregii învăţături a logicii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.
21. Titu Maiorescu, Opere filosofice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.

C. TRADUCERI

1. Karl R. Popper, Logica cercetării, (Logik der Forschung), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1981 (în colaborare cu M. Flonta şi E. Tivig).
2. Immanuel Kant, Critica facultăţii de judecare (Kritik der Urteilskraft), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu V.D. Zamfirescu).
3. Ludwig Wittgenstein, Tratatul logico-filosofic (Tractatus logico-philosophicus), în „Secolul 20”, nr. 11-12, 1981; în Filosofia contemporană în texte alese şi adnotate, Partea I, Universitatea din Bucureşti, 1985; în Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
4. Immanuel Kant, Logica generală (Logik), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
5. M. Lazarus şi H. Steinthal, Idei premergătoare pentru o psihologie a popoarelor (Einleitende Gedanken über Volkerpsychologie), în „Manu­scrip­tum”, XV, nr. 3-4, 1984, XVI, nr. 1-2, 1985; XVII, nr. 1-2, 1986.
6. Titu Maiorescu, Elemente de logică pentru gimnazii (Grundzüge de Logik für Gymnasien), în „Manuscriptum” XV, nr. 1-2, 1984; XVII, nr. 1, 1986, şi în Titu Maiorescu, Scrieri de logică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
7. Nae Ionescu, Logistica – încercarea unei noi fundamentări a matematicii, (Logistik – Versuch einer neuen Bergründung der Matematik), în „Astra”, XXV, nr. 1-2, 1992 şi în Nae Ionescu, Neliniştea Metafizică, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993.

D. LUCRĂRI  DE  INFORMARE  ŞI  DOCUMENTARE

1. Sociologia contemporană. Teorii şi curente, vol. I, Biblioteca Centrală Universitară, Bucureşti, 1976 (colaborator).
2. Filosofia contemporană. Probleme, teorii şi curente, vol. II, Biblioteca Centrală Universitară, Bucureşti, 1977 (redactor responsabil).
3. Filosofia contemporană. Probleme, teorii şi curente, vol. III, Biblioteca Centrală Universitară, Bucureşti, 1978 (redactor responsabil).
4. Sociologia contemporană. Probleme, teorii şi curente, vol. II, Biblioteca Centrală Universitară, Bucureşti, 1978 (redactor responsabil).
5. Filosofia contemporană. Probleme, teorii şi curente, vol. IV, Biblioteca Centrală Universitară, Bucureşti, 1979 (colaborator).
6. Literatura română. Ghid bibliografic, Biblioteca Centrală Universitară, Bucureşti, 1979 (colaborator).
7. Independenţa României, Bibliografie, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979 (colaborator).

Sursa CV: Academia Romana