Eminescu, urmarit de securitatea austro-ungara, Titu Maiorescu supravegheat informativ ca agent al Austro-Ungariei. DOCUMENTE INEDITE

TITU MAIORESCU SUSPECTAT SI SUPRAVEGHEAT CA AGENT AL AUSTRO-UNGARIEI SI GERMANIEI

Context. De supravegherea lui Titu Maiorescu[1] vorbim în contextul declanşării primei conflagraţii mondiale (15 iulie 1914), al neutralităţii României (1914-1916), dar şi a preconizatei intrări a ţării noastre în război, acţiune pregătită de guvernul Ion I.C. Brătianu, timp în care şi Poliţia Capitalei şi-a intensificat măsurile cu caracter informativ. Maiorescu era atunci suspectat de legături cu Puterile Centrale (In principal Germania si Austro-Ungaria – Nota Z.O.) , aşa încât, în primăvara anului 1915, el este supus unei veritabile monitorizări a Serviciului de Siguranţă din cadrul Prefecturii Poliţiei Capitalei.

Supravegherea s-a efectuat în perioada 2-18 martie 1915, agenţii executându-şi misiunea în trei schimburi, în unele zile asigurând o urmărire 24 din 24 de ore. În perioada în care s-a desfăşurat acest veritabil filaj, preşedinte al Consiliului de Miniştri era marele om de stat, liberalul Ion I.C. Brătianu, ministru de Interne Vasile G. Morţun, iar prefect al Poliţiei Capitalei era Gheorghe Corbescu, cel care i-a urmat ,,kneazului’’ Dimitrie Moruzi.

Cel mai probabil, din cauza precarităţii dotării agenţilor de Siguranţă, aceştia au ţinut în principal sub observaţie imobilul de domiciliu al politicianului, au cules informaţii când şi de la cine s-a putut şi l-au supravegheat efectiv pe Titu Maiorescu, stabilind ceea ce era esenţial pentru obiectivul acţiunii: întâlnirea acestuia cu reprezentanţii Puterilor Centrale. Dacă unele informaţii sunt laconice sau chiar lipsesc, alteori agenţilor deosebit de zeloşi nu le-a scăpat din vedere, de pildă, faptul că Titu Maiorescu a cumpărat două portocale de la un oltean, ori numărul trăsurii cu care se deplasa prin oraş. De asemenea, frapează regularitatea cu care acesta stingea lumina în fiecare seară, la ora 22.00.

În cele ce urmează redăm notele ,,Biroului de Cercetări’’ din cadrul Prefecturii Poliţiei Municipiului Bucureşti, care relevă următoarele[2]:

2 martie 1915. ,,Domnul Titu Maiorescu domiciliază [în] str.General Lahovari no.7 la familia Madam Bengescu. La ora 10 dimineaţa dl Titu Maiorescu a plecat de acasă cu trăsura no.464 şi nu s-a înapoiat nici până la ora 1 ½ p.m.’’[3]

3 martie 1915. ,,Având în urmărire pe dl Titu Maiorescu de la ora 1 p.m. şi până la ora 6 p.m. comunic: La ora 3 ¼ a eşit în oraş cu trăsura nr.764 şi s-a înapoiat la ora 4, la ora 4.10 tot cu aceeaşi trăsură a eşit din nou în oraş [iar] până la ora 6 nu s-a înapoiat’’[4].

4 martie 1915. ,,[Între orele] 9-1 [13] n-a eşit nicăeri, n-a venit nici o persoană. La ora 5½ p.m. a eşit în oraş pe jos a luat-o pe str. g-ral Lahovari şi în dreptu[l] grădini[i] Leonei găsind o trăsură s-a suit în ea, n’am putut lua numărul fiind prea departe de el’’[5].

5 martie 1915. De dimineaţă, agenţii au stabilit că Titu Maiorescu nu a părăsit domiciliul. ,,La ora 3.35 [p.m.] a eşit pe jos a mers pe str.Viilor, Popa Kiţu, Teilor, Batişte, Rotari, General Lahovari şi la ora 4¼ s-a înapoiat acasă. Până la ora 6½ n’a mai eşit şi nici nu a venit nimeni la dsa’’[6].

6 martie 1915. ,,La ora 5 a eşit pe jos a mers pe str.Viilor, Păcii, Rotarilor, Salciilor, Teilor, Viitor şi la ora 6 s-a înapoiat acasă, nu l-a vizitat nimeni. La 10 noaptea s-a stins lumina’’.

7 martie 1915. ,,La ora 3 a venit la dsa o doamnă cam în etate cu o trăsură de casă şi l-a luat în oraş şi până la ora 6 nu s-a înapoiat acasă. La 10 s-a stins lumina’’.

8 martie 1915. În această zi cel în cauză nu a ieşit de acasă, iar la ora 10 s-a constatat stingerea luminii.

9 martie 1915. ,,Având în urmărire pe dl Titu Maiorescu de la ora 1 p.m. şi până la ora 6½ p.m. comunic: La ora 5 a eşit din casă a luat-o pe str.G-ral Lahovari, Camtoti, Romană şi a intrat la no.147 unde domiciliază dna Lăzărescu pensionară şi rudă cu dsa şi la ora 6.20 s-a înapoiat acasă’’[7].

10 martie 1915. La ora 09.30 Titu Maiorescu fost vizitat de Dimitrie S. Neniţescu, fost ministru al industriei şi comerţului în guvernul P.P.Carp (1910-1912)[8] şi în primul guvern Maiorescu (28 martie – 14 octombrie 1912), precum şi de un domn în vârstă, care nu a fost identificat de poliţişti. Ambii au plecat după o oră. Interesant este că agentul care efectua supravegherea imobilului îi cunoştea calitatea de fost ministru a lui Neniţescu, ceea ce demonstrează o anumită cultură generală politică. Tot în această zi, Titu Maiorescu a ieşit la orele 16.00, a urcat în trăsura nr.799, deplasându-se la o adresă necunoscută, iar până la ora 06.00 (a doua zi, 11 martie), nu s-a mai întors.

11 martie 1915. ,,La ora 3 [15.00] a eşit în oraş pe jos a mers pe str.Viilor, Popa Kiţu, Rotari, Batişte unde a luat o trăsură şi s-a înapoiat acasă cu trăsura no.607: Întrebând birjarul de unde vine mi-a spus că de la Capşa’’[9].

12 martie 1915. În această zi cel supravegheat a plecat la ora 10, a mers la un tinichigiu de pe str.Icoanei, iar în drumul de întoarcere spre casă, a cumpărat de la un oltean două portocale. A ieşit din noul la 16.35 pentru a merge la ,,Făgădău’’[10], s-a reîntors la 17.20, iar la 22, ca de fiecare dată, s-a stins lumina.

13 martie 1915. ,,Având în urmărire pe dl Titu Maiorescu de la ora 9 a.m. şi până la ora 8 seara comunic: La ora 10.10 a.m. a eşit în oraş cu trăsura no.1008 şi după afirmaţiile birjarului a fost în str.Romană 147 de unde a luat o damă au făcut o plimbare până la Cotroceni şi la ora 11.20 la adus acasă. La ora 4.10 a eşit pe jos a mers în str.Romană 147 de unde a eşit după 10 minute însoţit de o doamnă au mers până la Făgădău de unde au luat trăsura no.958 făcând aceeaşi plimbare ca şi de dimineaţă. La ora 6.40 a venit acasă’’.

14 martie 1915. În această zi Titu Maiorescu nu a plecat de acasă.

15 martie 1915. ,,Pe la ora 4 p.m. cu automobilul no.170 a venit la dlui Mareşalul Van der Golz[11] însoţit şi de Contele Von dem Buşche[12]. Au stat ca 30 minute şi au plecat, aceste două persoane au fost urmărite de cei doi agenţi de la Siguranţa Generală[13]. La ora 5 dl. Titu Maiorescu a eşit din casă pe jos şi a parcurs străzile Inocenţei, Surorilor, Arcului, Armenească, a eşit în bdul.Carol până la statuia Roseti luând-o pe str.Vasile Lascăr şi s-a înapoiat acasă la ora 6. De la această oră n-a mai eşit nicăeri. La ora 10 s-a stins lumina’’[14].

16 martie 1915. În această zi Titu Maiorescu a plecat de acasă la ora 15.30 şi a revenit la 18.00. Întrucât acesta nu a ieşit din casă (ori nu a fost observat) nici în următoarele două zile, la 18 martie 1915 supravegherea s-a finalizat.

Scopul iniţierii acţiunii a fost deci realizat. În concluzie, cu unele excepţii care pot fi trecute cu vederea, agenţii din Prefectura Poliţiei Capitalei şi-au îndeplinit misiunea încredinţată.

Florin Şinca

Sursa: Comisar Florin Şinca, Istoria Poliţiei Capitalei (sec.XVIII-1949), Bucureşti, RCR Editorial, 2012, pp.296-299. / Ziaristi Online

Eminescu, urmarit de Securitatea austro-ungara

Desi este cunoscut mai mult ca poet, totusi cea mai mare parte a activitatii lui Mihai Eminescu a fost dedicata gazetariei, el fiind unul dintre cei mai redutabili ziaristi ai Romaniei. Analizele de politica externa ale lui Eminescu puneau pe jar imperiile inconjuratoare – cel tarist si cel austro-ungar. Forta articolelor sale ii facea pe agentii secreti ai celor doua imperii sa dezvolte o intensa activitate informativa in jurul gazetarului Eminescu.

Va prezentam mai jos o nota informativa a Ambasadei Austro-Ungariei la Bucuresti care tinea sa stie cu exactitate cu ce se mai ocupa Mihai Eminescu. In exclusivitate, fotocopia notei de urmarire a lui Mihai Eminescu.

Sub supraveghere informativa

Intr-o nota informativa din 7 iunie 1882, redactata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, baronul Ernst von Mayr, catre ministrul Casei imperiale si ministrul de Externe din Viena se raporta ca â€žSocietatea Carpatii” a tinut la 4 iunie o sedinta publica, inaintea careia a avut loc o consfatuire secreta. Austriecii aveau cel mai probabil un agent infiltrat in “Societatea Carpatii”, capabil sa transmita informatii precise despre activitatile organizatiei, de vreme ce ambasadorul afirma ca detine informatii “dintr-o sursa sigura”.

Sedinta secreta a “Societatii Carpatii” a convenit asupra continuarii luptei impotriva Monarhiei austro-ungare, recomandandu-se membrilor cea mai mare discretie. La aceasta sedinta, Mihai Eminescu a propus ca studentilor transilvaneni de la Bucuresti sa li se incredinteze sarcina de a duce o propaganda activa in timpul vacantelor in favoarea unirii cu Romania – proiectul “Daciei Mari”.

Un ziarist redutabil

Mihai Eminescu devine ziarist profesionist din 1876 – ramanand dedicat gazetariei pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor politic pana in1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este internat cu forta intr-un ospiciu. Maiorescu noteaza ca â€žEminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verva”. â€žStapan pe limba neaosa” si cu o â€žneobisnuita caldura sufleteasca”, Eminescu insufletea dezbaterea publica, dupa cum aprecia Maiorescu.

In calitate de redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator, Eminescu s-a impus clar in viata publica romaneasca – Maiorescu afirmand la organizarea Partidului Conservator: â€žCei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Analist de geopolitica

La “Timpul” Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica Parlamentul si Guvernul pentru instrainarea Basarabiei de sud la 1878, este intransigent atat fata de politica de opresiune tarista (,,o adanca barbarie”) cat si fata de cea a Imperiului Austro-Ungar. Vehementa lui Eminescu il face pe fruntasul conservator P.P. Carp, aflat la Viena pentru negocierea tratatului secret de alianta cu Germania, sa-i scrie lui Titu Maiorescu: “si mai potoliti-l pe Eminescu!”

Prezentam in randurile urmatoare articolul “Drepturile Romaniei” publicat in ziarul “Timpul” in care Eminescu acuza Guvernul Romaniei de incompetenta in negocierea pacii de dupa Razboiul de Independenta. Eminescu demoleaza pretentiile guvernantilor care dadeau din umeri (atunci ca si acum!) spunand ca n-au stiut nimic despre intentiile imperiilor invecinate. Eminescu reafirma drepturile Romaniei asupra teritoriilor dintre Prut si Nistru si demonstreaza existenta planurilor secrete care au dus la rapirea sudului Basarabiei in 1878.

George Damian

Bucuresti, 7 iunie 1882

Inalt prea cinstite Conte,

“Societatea Carpatilor” a tinut pe 4 iunie o sedinta publica, precedata de o consfatuire secreta.

Referitor la aceasta am primit de la o sursa de incredere urmatoarele date: subiectul consfatuirii a fost situatia politica.

S-a cazut de acord asupra continuarii luptei impotriva Monarhiei Austro-Ungare, totusi nu in spiritul unei “Romania iridenta”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare prevedere.

Eminescu, redactorul sef al ziarului “Timpul” a facut propunerea ca studentii transilvaneni de natiune romana, care umbla pe la scolile de aici pentru invatatura, sa li se incredinteze pe timpul vacantei lor acasa ca sa lucreze pentru pregatirea paublicului in favoarea unei Dacii Mari.

Redactorul adjunct Sacareanu de la “Romania Libera” a dat citire mai multor scrisori trimise lui din Transilvania care aratau ca romanii de acolo ii asteapta pe fratii lor cu bratele deschise.

O scrisoare trimisa de Badescu, inspector scolar din Neamt, catre un jurnalist pe nume Miron spune ca situatia din jurul Nasaudului este favorabila.

Primiti Excelenta expresia profundului meu respect.

Bucuresti, 7 iunie 1882

Baron von Mayr

Despre o consfatuire secreta a “Societatii Carpatilor”

(nota in baza paginii 1: Excelentei Sale Domnului Conte Kalnoky; Biroul de Informatii)

(Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)

Eminescu despre Basarabia

Drepturile Romaniei

“De cate ori s-au facut in Parlamentul nostru intrebari guvernului asupra adevaratelor conditii de pace ale Rusiei, de cate ori s-a ridicat in presa chestiunea Basarabiei, de atatea ori guvernul raspundea ca nu stie nimic, caci si celelalte guverne nu stiu nimic despre aceasta, iar in privinta Basarabiei ne raspundea “Romanul”. Calomnii de-ale conservatorilor, ca sa discrediteze guvernul, scorniri ca sa amageasca opinia publica, cai verzi pe pereti si inventii care pun la indoiala loialitatea inaltului nostru aliat, cum care se va risipi la cea dintai raza de adevar.

Iata, in fine, ca sosi generalul Ignatev, pentru a ne spune noua tuturor ca Dumnezeu a facut lumea la 1812 si ca pentru Rusia numai aceea e drept, ce s-a facut de atunci incoace. Deci, fiindca au anexat Basarabia la 1812, trebuie sa reanexeze astazi particica ce-am recapatat-o cu mare greu la 1856. Stiindu-se ca lumea nu-i facuta la 1812 si Basarabia a fost a noastra din veacul al XIV-lea, ba poarta chiar numele celei mai vechi dinastii romanesti, a dinastiei Basarabilor, care luase partea de loc de la tatari intr-o vreme in care nu prea era vorba de imparatia ruseasca si fiindca guvernul nostru stie importanta impreunata cu aceasta cucerire a lui Mircea cel Batran, era natural ca guvernul nostru… sa nu stie nimic, absolut nimic despre intentia Rusiei, ba mai mult, inca, atat era de nestiutor asupra acestui punct pe care celelalte puteri il stiau inaintea trecerii Dunarii a armatelor rusesti, incat au intrat si in razboi pentru rusi.

Ca sa aratam cata dreptate avea guvernul ca nu stie absolut nimic, reproducem pasajele de mai jos din nota pe care contele Suvalof a comunicat-o lui lord Derby deja la 8 iulie 1877. Aceasta nota da asigurari cum ca interesele engleze nu vor fi atinse nici in Egipt, la Canalul Suez, nici la Golful Persan, nici la Dardanele, pentru ca Rusia pune mare pret pe neutralitatea Angliei. Apoi spune conditiile unei paci care s-ar incheia inainte de a trece rusii Balcanii. In aceste conditii se prevede reforma Bulgariei, rotunjirea frontierelor Serbiei, noua pozitie a Bosniei si Hertegovinei, si in sfarsit vine la Romania si la pretentiile proprii ale Rusiei.

Cat despre Romania, care si-a proclamat neatarnarea, imparatul e de parere ca aceasta e o chestiune ce cauta sa fie reglata prin intelegere comuna. Daca Poarta ar cere pace si ar primi conditiile pomenite mai sus, inainte de a fi trecut armatele noastre Balcanii, Rusia ar primi pacea, dar si-ar pastra dreptul de a conditiona prin sine cateva foloase ca compensatie pentru cheltuielile de razboi. Aceste foloase n-ar intrece retrocesiunea Basarabiei cedata la 1856 pana la malul de nord al Dunarii (exceptandu-se asadar Delta Dunarii) si cedarea Batumi-ului impreuna cu teritoriul invecinat.

In asemenea caz, Romania ar fi despagubita prin intelegere comuna sau prin proclamatia neatarnarii sale, sau, “ramanand vasala”, prin cesiunea unei parti din Dobrogea. Daca Austro-Ungaria ar cere de asemenea o compensatie, fie pentru castigurile Rusiei, fie pentru siguranta contra reformarii facute in favoarea principatelor crestine din Peninsula Balcanica, atunci Rusia nu se va impotrivi ca Austro-Ungaria sa-si afle aceasta compensatie in Bosnia si, in parte, in Hertegovina. Acestea sunt bazele pe care le-ar aproba imparatul cu intentia de a stabili o intelegere cu sine in Europa si Anglia si de a ajunge in curand la pace.

Incolo Rusia ameninta ca, daca Turcia nu s-ar invoi cu aceste conditii, inainte de a trece ostirile rusesti Balcanii, atunci conditiile vor deveni mai grele. Din aceste destainuiri aflam doua lucruri aproape cu siguranta. Intai, ca Anglia a stiut conditiile adevarate de pace inca de la 1877, al doilea ca Austria le-a stiut asemenea, de vreme ce i s-a propus, drept compensatie pentru castigurile rusesti Bosnia si o parte din Hertegovina. Al treilea, ca deja din iulie 1877 Rusia ceruse pentru sine Basarabia. Este verosimil ca Austria care nu vrea Bosnia si Hertegovina, si Anglia, care tine la existenta Turciei, fara a face o chestiune capitala din aceasta experienta, sa nu fi spus nimic ministerului nostru de Externe despre aceasta. Se potrivea oare cu rolul guvernului roman sa tagaduiasca acest lucru si sa ne joace pana acum trista figura a unui inselator inselat?

Ceea ce am cerut e ca guvernul liberal, presupunandu-l chiar compus din oameni instrainati, sa spuna sincer pericolele in care pluteste tara si sa se duca in intunericul din care a iesit, pentru a lasa sa lucreze oamenii a caror nume de la 1870 incoace e legat cu insesi destinele tarii si a caror cea mai mare glorie ar fi sa moara pentru o tara al carei trecut sa predomneasca in aceste momente, in care istoria intreaga a Romaniei e primejduita. Si creaza-se ca cel din urma razes din vremea lui Stefan Voda sau a maritilor basarabi are mai mult simt istoric si mai multa iubire de tara decat veniturile care decid astazi asupra tarii romanesti.

Timpul, 1878

Sursa: Civic Media / Ziaristi Online

Note

[1] Titu Liviu Maiorescu (1840-1917), mare om de cultură, critic literar, profesor universitar, academician, membru marcant al grupării politice conservator-junimiste, de mai multe ori preşedinte al Consiliului de Miniştri şi titular la Afacerile Străine (28 martie 1912 – 31 decembrie 1913), ministrul Afacerilor Străine în cabinetul Petre P.Carp (1910-1912), ministru de Justiţie (1900-1901), prim-ministru (1912-1914). Alături de Petre P. Carp, Constantin Stere şi Alexandru Marghiloman, Maiorescu fost un adept al apropierii României de Puterile Centrale (Tripla Alianţă), în special de Germania.

[2] S-a redat, pe cât posibil, ortografia originală a documentelor arhivistice. Pe alocuri au fost efectuate modificări tacite. Notele sunt scrise de mână, pe hârtie velină, cu antet, format A5. Cea menţionată este semnată simplu ,,C’’.

[3] A.N.I.C., Fond D.P.S.G., Dosar 1618/1915, ff.1-4. Documentul a fost publicat pentru prima oară în F.Şinca, Titu Maiorescu în vizorul Poliţiei de Siguranţă, în ,,Magazin istoric’’, Anul XL, serie nouă, nr.11 (476), noiembrie 2006

[4] A.N.I.C., Fond D.P.S.G., Dosar 1618/1915, ff.5-7.

[5] Ibidem, f.8.

[6] Ibidem, f.9.

[7] Ibidem, f.17

[8] Cabinetul conservator Petre P. Carp a guvernat în perioada 29 decembrie 1910 – 28 martie 1912. Titu Maiorescu a fost ministru al Afacerilor Străine, iar Dimitrie S. Neniţescu ministru al Industriei şi Comerţului.

[9] A.N.I.C., Fond D.P.S.G., Dosar 1618/1915, f.25.

[10] ,,Făgădău’’ era probabil un local având în apropiere şi staţie de trăsuri, situat undeva pe locul actualului bulevard general Gh.Magheru, în apropiere de piaţa Romană. În maghiară, semnifică han, cârciumă. Făgădău este azi numele unei străzi din sectorul 6, toponim botoşănean şi băcăuan (Dealul lui Făgădău), nume şi poreclă de bărbat, personaj al lui Mircea Eliade etc.

[11] Este vorba despre Rüdiger von der Goltz (1865-1946), general german.

[12] Este vorba de cunoscutul baron Von Dem Busske, ministrul Germaniei la Bucureşti. La 16 octombrie 1916 Siguranţa a reuşit să sustragă din automobilul ministrului servieta diplomatică. Nu mai puţin de 200 de file conţinea dosarul cu numele trădătorilor români. Directorul Iancu Panaitescu va preda însuşi regelui Ferdinand preţiosul dosar, dar, din nefericire, nu se vor lua măsuri radicale, unii fiind doar urmăriţi informativ. Ştiindu-se vinovaţi şi cedând presiunilor psihice, însuşi şeful Statului Major al Armatei Române, g-ral A.Zottu şi mr. Ionescu se vor sinucide, trăgându-şi un glonţ în cap.

[13] Din păcate, raportul cu activitatea acestora nu se regăseşte la acest dosar.

[14] A.N.I.C., Fond D.P.S.G., Dosar 1618/1915, f.31.