de Prof Univ Dr Ilie Badescu

Poporului i se „ia, i se tot ia şi lui nu i se dă nimic în schimb” – Mihai Eminescu

M-am întors, de o vreme, la studiul aplicat al cărţilor şi cercetărilor care ne pot situa în orizontul misterului ţărănesc al existenţei şi am înţeles, încă mai cu adâncime, cât de gravă este chestiunea ţărănească în orice timp şi, mai ales, în timpul de acum. Reflexiile mele au cel puţin trei întemeieri: originea mea ţărănească, Cartea Genezei şi literatura creată de valul de genialitate stârnit în toate culturile, deci şi în cea românească, de „intrarea ruralilor în literaturile” lumii, cum s-a exprimat G. Călinescu referindu-se la literatura română. Dintre toate cărţile literaturii rodite de ruralii geniali ai planetei, siberiacii ruşi, ruralii polonezi sau englezi ori americani (în frunte cu genialul Faulkner, un fermier, altfel), m-a tulburat, în chip special, trilogia miraculoasă a maestrului Dinu Săraru, Nişte ţărani. Omagiind cea de-a treia treaptă a vârstei creatoare a marelui scriitor, am venit cu un gând de antropologie literară asupra personajului memorabil, Pătru cel Scurt. O parte din cele pe care le-am spus cu acel minunat prilej, a rămas în afara materialelor publicate ori a celor postate online, iar chestiunea mi se pare cu totul importantă, căci este puntea spre marea întrebare: de ce este aşa de valoroasă o literatură despre o lume care s-a dus? Şi dacă lumea aceea s-a dus, înseamnă că n-avea perenitate, deci e în firescul lucrurilor că s-a dus. În fond, nimic nu e veşnic pe pământ, chiar dacă e veşnic în cer. Revin asupra acelui gând spre a alarma conştiinţele curate cu privire la perenitatea chestiunii ţărăneşti, chiar dacă putem spune cu sociologii ruralişti: „ţăranii au pierit, nu mai există ţărani”. Şi, dacă vrem să punem sigiliu peste o atare concluzie, putem invoca sfârşitul lui Pătru cel Scurt ca supremă mărturie. Şi totuşi. Reiau dezbaterea acestei grave probleme din partea nepublicată a reflexiilor mele asupra trilogiei maestrului Dinu Săraru. Am citat, la startul acelui text, un gând al lui Motru, referitor la distincţia dintre oamenii însemnaţi ai unui popor şi oamenii populari ai unei perioade. Un om popular este o creaţie plebiscitară, e ales de mulţimi cu alegeri care nu se deosebesc între ele prin vreo gradaţie, cum nu se deosebesc între ele voturile din urnele electorale. Popularitatea este opera indivizilor aritmetici, a celor care se adună fără de vreo distincţie, egali între ei. Omul însemnat este cu totul altceva, este cel ce se iveşte din ceea ce lipseşte în lume ori în marea de trăiri ale unui popor la un moment dat, spre a găsi cu fapta sa creatoare răspunsul compensator. Opera sa vindecă lumea. Opera Maestrului Dinu Săraru s-a ivit din fluxul unei teribile dureri, dintr-un gol resimţit ca o maladie a veacului, la care încă nu se izvodise vreo medicaţie. Într-un alt orizont temporal, un asemenea tip de angoasă metafizică copleşise sufletul poporului spaniol în veacul care l-a dăruit pe Cervantes. Din zarea lumii europene se rupsese, fără de întoarcere, ca toate cele de pe pământ, cavalerul, exponentul unei spiritualităţi necomparabile, livrând neamurile Europei unei nelinişti teribile. Golul acela şi angoasa lui, provocate de dispariţia unui tipar omenesc, au fost compensate şi vindecate de creaţia lui Cervantes. Veacul al XX-lea a venit asupra neamurilor Europei cu o altă veste cumplită: din zarea lumii şi a neamurilor europene plecase, ca o rupere astrală, un alt mare exponent al singurei aristocraţii cu investitură divină, Ţăranul. Căci aşa ni-l prezintă Cartea Facerii pe omul pământului: ca fiind stăpânul pământului şi al apelor dimpreună cu rodul acestora. Crugul vremii a fost bulversat de această plecare, şi o tristeţe teribilă a copleşit veacul, atestată de valurile unor reluate tentative de a umple golul sufletesc al acelei copleşitoare tristeţi. Sămănătorismele, poporanismele, de la narodnicii ruşi la poporaniştii români, secession-ul central european, trăirismul în toate variantele lui, mărturisesc despre frământarea prevestitoare ori confirmatoare a teribilei plecări din zarea fără hotar a istoriei acestui unic exponent al unicei aristocraţii cu investitură divină din toată istoria lumii.

Literatura spaniolă a prefigurat portretul acestui tipar sufletesc în figura scutierului Sancho. Dar acolo nu se întrevede tragicul deznodământ şi nici adâncul abisalităţii ţărăneşti ca să putem măcar intui ce dezechilibru sufletesc s-ar produce dacă Sancho n-ar mai fi pe lume, în miezul lumii. Plecarea lui se amânase. Când veacul a strigat cu strigăt mut vestea acestei teribile plecări, popoarele Europei s-au cutremurat şi, din această cutremurare, au ieşit literaturile mari ale Răsăritului, de la cea poloneză, la cea siberiacă rusă şi, culminativ, la cea românească. Niciuna dintre acestea n-au reuşit să prindă, din zarea de peruzea, chipul celui ce se îndepărta de pământ cu viteza plecărilor metafizice. Maestrul Dinu Săraru a fost omul însemnat să răspundă acelei teribile chemări, căci opera sa l-a restaurat în chip eliberator, compensator şi învăţătoresc pe cel ce părea definitiv şi ireversibil plecat, aşezând prototipul ţărănesc între tehnicile vindecării sufleteşti de spaima golurilor din care şi vremea-ncearcă în zadar a se naşte. „Şi unde-ajunge nu-i hotar// nici loc spre a cunoaşte// şi vremea-ncearcă în zadar// din goluri a se naşte”, ne spune poetul care a zărit cu ochii geniului grozăvia acelor abisuri metafizice. Scris parcă dintr-o respirare, Nişte ţărani, după cum observa la apariţia romanului un basarabean care poartă şi el în suflet tristeţea metafizică a veacului, pur şi simplu te zguduie. O asemenea carte despre Ţărani face cinste Ţării. Poate că sunt subiectiv, fiind şi eu dintre ţărani, dar nu dau subiectivitatea mea pe tot aurul lumii. Câtă înţelegere, câtă durere, câtă demnitate! Aveţi o inimă mare, domnule Dinu Săraru! Năiţă Lucean şi scutierul său Pătru cel Scurt intră pe drept în marea literatură. Numai că, la Cervantes, moare Don Quijote, aici se stinge din viaţă scutierul – mi-a sângerat inima şi am plâns la moartea lui…”. Am citat cuvintele acestui minunat basarabean, Ion Ungureanu, fiindcă el a reuşit să formuleze aşa de sintetic maladia acelui gol sufletesc de care ne vindecă romanul maestrului Dinu Săraru. „Sângerare şi plânset”: iată cele două dimensiuni la vedere ale acestei maladii ontologice, ale golului sufletesc lăsat în lume la ruperea din crugul cerului şi al pământului a acestui prototip aristocratic, ţăranul ipostatic, un gol pe care numai opera aceasta îl umple, deopotrivă azi şi mâine şi-n tot veacul cel lung al omenirii până la Eshaton. Atâta plânset nu s-a mai auzit peste lume de la plânsul din Rama. Şi iarăşi întreb, în ce constă actualitatea şi perenitatea chestiunii ţărăneşti? În vindecarea lumii noastre, a elitelor ei de ispita trufiei adamiste, adică de închipuirea năroadă că se poate realiza ceva durabil în reformele zilnicilor politicii româneşti în afara unei tradiţii, a unei culturi şi a 47% dintre români. Cât de adâncă este insensibilitatea elitelor intelectuale şi politice faţă de chestiunea rurală ne-o arată dezastrul înmormântării a 60.000 de rurali sub munţii zăpezilor, care abia ele compun metafora masivului de nesimţire împietrită faţă de lumea satelor româneşti. Nu voi adăuga nimic la emisiunile strălucite ale jurnaliştilor de teren care-au dezvăluit tragica neputinţă a administraţiei în faţa unor contingenţe grozave pe care le denumim catastrofe. S-a spus mult, s-a vorbit lucid şi îndurerat, s-a înfierat cu dreptate. Ceea ce vreau să spun eu se referă la o altă idee: sursa vindecării de răul acesta deopotrivă la nivelul clasei de direcţie şi al administraţiei este tocmai cultura ţărănească şi cel ce-a înţeles lucrul acesta şi a încercat să construiască în mic un model de reformă rurală clădită pe temelie ţărănească a fost tocmai maestrul Dinu Săraru. Despre această operă socială a Fundaţiei „Nişte Ţărani” şi despre validitatea şi exemplarismul ei pragmatic şi imperativ nu s-a spus mai nimic. Şi totuşi, eu cred că experimentul numit „Fundaţia pentru civilizaţie rurală”, creată din inspiraţia marelui scriitor, este nucleul dens al unui altfel de reformă, o reformă de jos în sus, de la Ţara reală, cu nevoile ei, spre Ţara legală cu dreptul ei de legiferare, nu invers, cum au procedat toţi reformatorii ruralului în toţi cei 20 de ani de până acum. Nucleul dens al concepţiei despre reforma rurală de jos în sus, adică de la adevărul tragic al satului românesc spre orizontul său de lumină ţărănească, este compus din triada: pământul, uneltele, cultura, cu cele patru sfere ale ei, cum ne învaţă marele sociolog, D. Gusti: cultura muncii, cultura sănătăţii, cultura minţii şi cultura sufletului. Drama rurală de astăzi este o întreită dramă: este o dramă a proprietăţii, o dramă a culturii, cu împătritele ei sfere, şi este o dramă a folosinţelor rurale, adică a uneltelor, a lucrului pe care să pui mâna. Reformele incontinente, începând cu dezastruoasa lege 18 a fondului funciar, adoptată la startul reformelor rurale, au lăsat ţăranul cu mâna goală. L-au amăgit cu o lotizare anarhică şi l-au deposedat de unelte. Despre pierderea de către ţăran a pământului s-a vorbit puţin. Despre feluritele chipuri în care s-a petrecut această desproprietărire în ultima perioadă nu s-a vorbit mai deloc. Şi totuşi, sub minciuna reîmproprietăririi ţărăneşti a pământului s-a petrecut în toţi aceşti ani o tragică desproprietărire. „Am pierdut pământul, am pierdut şi credinţa, asta să scrii dumneata.” Asta îi spunea ţăranul real, cel prin care maestrul Dinu Săraru l-a prezărit pe Năiţă Lucean, celebrul personaj al trilogiei ţărăneşti, Nişte ţărani. Gândul acesta are adâncime psaltică şi a fost cântat lângă sicriul lui Pătru cel Scurt de către un alt personaj al romanului, Simion Popescu: „M-ofilesc ca frunza-n vânt/ când se-aşterne pe pământ/ o plouă şi-o bate vântul/ s-amestecă cu pământul/ o suflă vântul pe toată/ parcă n-a fost niciodată”. Oare nu aşa sună şi cuvântul Psalmistului când ne spune: „Omul?… Zilele lui sunt  ca iarba; el înfloreşte ca floarea câmpului:/ Când suflă vântul ea se trece şi nu se mai cunoaşte locul unde a fost.” (Ps. 102). Despre acest gen de desproprietărire am scris noi înşine la Institutul de sociologie al Academiei Române printr-o serie de monografii cu titlul generic: „Viaţa şi moartea în satul românesc”. Vom examina chestiunea în detaliile ei într-un număr viitor al revistei Clipa. Despre acest gen de desproprietărire a vorbit îndurerat Domnul de la Timpul conservatorilor de acum un veac şi jumătate, Mihai Eminescu: Poporului i se „ia, i se tot ia şi lui nu i se dă nimic în schimb. Pripa cu care s-au introdus reformele, ne­temeinicia lor, libertatea dată câtorva mii … de-a trăi fără muncă din exploatarea claselor producătoare…”, iată cauza. „…Oriunde, manufactura dispare, precum dispar la noi, pe zi ce merge, industriile şi meseriile, şi unde creşte necesitatea de-a exporta productele, într-o formă crudă, nepregătită, omul recade în barbarie. În asemenea ţări averea scade an cu an, scăzând necontenit şi valoarea omului.” Despre deposedarea de unelte (legea 18 a fondului funciar nu face nicio referire la echipamentele rurale ale CAP-urilor care, de fapt şi de drept, erau proprietatea muncii ţărăneşti şi trebuiau restituite, sub formă asociativă, ţăranilor) nu s-a scris decât puţin. În loc să treacă echipamentele în proprietatea ţăranului, reforma i-a luat acestuia uneltele şi astfel a africanizat gospodăria rurală. Rezultatul: dezastrul cultivării. În pragul intrării noastre în Uniunea Europeană, România rurală se prezenta cu o neputinţă agrară acumulată tragic în toţi cei circa 17 ani de reforme, căci pământul arabil necultivat în cele opt regiuni de „dezvoltare” (care în rural se dovedesc a fi, mai degrabă, regiuni de subdezvoltare) varia între 18% în regiunea a patra şi 46,1% în regiunea a 6-a. Acesta a fost rezultatul dezechipării de unelte a ţăranului, fapt împlinit prin legea pseudo-reformatoare a pseudo-împroprietăririi ţăranului român (celebra lege 18 a fondului funciar). Tot astfel se poate vorbi despre sănătatea ţăranului român, despre şcoala rurală etc. Toate cer o altă examinare, iar adevărata reformă rurală trebuie să înceapă abia de azi înainte, cu condiţia ca ea să fie cu adevărat rurală, adică o reformă în slujba satului, a ţării reale nu în serviciul modelelor oligarhice care se tot experimentează în România.

Despre modelul unei astfel de reforme şi despre aplicabilitatea lui se cuvine să vorbim şi vom vorbi într-un serial găzduit de revista Clipa. Despre urgenţa unei dezbateri în lumina experienţei de aproape 15 ani a singurei Fundaţii pentru ţărani din România şi despre întreita sa validare, în faţa lui Dumnezeu, în faţa neamului românesc şi în faţa timpului de mâine, vom vorbi în cuprinsul acestui serial. Universitatea Ţărănească, una dintre creaţiile Fundaţiei, împreună cu grupul de studii rurale de la Institutul de sociologie al Academiei Române, invită specialiştii ruralişti şi deopotrivă jurnalişti cu simpatie lucidă pentru drama satelor româneşti să se asocieze iniţiativei unei altfel de examinări a chestiunii rurale în seria de conferinţe cu dezbateri care se vor desfăşura începând cu luna martie după un program pe care îl vom face cunoscut prin mijlocirea revistei Clipa la sediul Institutului de Sociologie al Academiei Române şi în sala de conferinţe a AOŞR.

Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu • Rubrica: Cronica civilizatiei • Revista Clipa