DEZINFORMAREA ŞI MANIPULAREA FACTORILOR DE DECIZIE
A apărut anul acesta, într-o frumoasă şi îngrijită prezentare grafică, volumul „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…”, o lucrare pe care doar teama de a folosi cuvinte pompoase mă reţine în a o numi monumentală. Cartea nu numai că adună în cele peste 700 de pagini ale sale un volum copleşitor de informaţie, dar reuşeşte să ordoneze aceste date cronologic şi tematic, conducându-l pe cititor cu mână sigură către o lume aparte, o lume măiestrit caracterizată prin subtitlul lucrării: „Războiul clandestin al Blocului sovietic cu România”.
Aceste laude aduse lucrării nu semnifică sub nici o formă acordul meu total, necondiţionat, cu susţinerile autorului. În primul rând pentru că pretutindeni este loc de mai bine şi, în al doilea rând, pentru că dreptul la opinie personală nu poate fi refuzat nimănui.
Faptul că Larry Watts ne spune (de ce oare atât de târziu?) o sumă întreagă de adevăruri fundamentale m-a îndemnat să încerc să aduc la cunoştinţa cititorilor revistei noastre, Vitralii – Lumini şi umbre, câteva dintre acestea. Îl lăsăm pe el, pe istoricul american, să vorbească, întrucât ori de câte ori unul dintre noi a îndrăznit să rostească aceste adevăruri, o armată de mânuitori (pentru a nu le spune manipulatori) ai mijloacelor de informare s-au repezit să îl desfiinţeze, să îl decredibilizeze, să îi nege logica sau valabilitatea surselor de informare. Vom folosi, de aceea, largi citate din carte, transcrise cu italice, reducând cât mai mult posibil intervenţiile proprii.
Subiectul pe care îl vom aborda în acest număr (pentru că dacă timpul şi spaţiul ne-o vor permite, vom aborda şi alte teme din docta analiză a lui Larry Watts) se referă la modul în care s-a desfăşurat campania de mistificare a realei politici externe a statului român din ultimele trei decenii înainte de schimbarea de regim, cum au fost dezinformate principalele servicii de informaţii occidentale pe această temă şi, prin ele, liderii politici ai statelor respective.
Concluzia explicit formulată de autor este aceea că în 1989 România fusese ţinta operaţiunilor de dezinformare timp de mai bine de două decenii. (…) Din 1962 Kremlinul a început să trateze România ca pe un stat ostil. (…) În 1967 Moscova desfăşura „măsuri active” pentru izolarea României pe plan internaţional şi pentru divizarea conducerii interne. (…) În 1971, Brejnev şi alţi conducători ai Pactului (de la Varşovia, n.n.) au considerat că este necesar „să fie identificate acum acele persoane din România pe care ne putem baza în viitor”, care să fie recrutate prin intermediul „ambasadelor de acolo şi prin alte contacte”, pentru „a exercita influenţă asupra evenimentelor din ţară”.
Desigur, cititorul atent se va întreba de ce se foloseşte termenul „ambasade”, la plural. Răspunsul este acela că sovieticii lucrau în strânsă legătură, în strânsă coordonare cu „partenerii apropiaţi”: RDG, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi Bulgaria.
Centrala KGB şi serviciile est-europene subordonate culegeau informaţii referitoare la sprijinul internaţional pentru România (în special din partea SUA, Germaniei de Vest şi a Chinei), la nemulţumirile interne ale muncitorilor şi ale minorităţilor, precum şi la opoziţia din cadrul partidului comunist, începând să recruteze agresiv elitele româneşti influente pentru a înlătura conducerea „naţionalistă”. (…)
În 1967 a fost lansată operaţiunea INTERKIT, prin care erau coordonate resursele de propagandă, mass-media, ideologice, ştiinţifice ale tuturor „partenerilor apropiaţi” (plus Mongolia) pentru a submina şi discredita regimul din RP Chineză şi a menţine izolarea Beijingului pe plan internaţional.”
Dar, întrucât, aşa după cum formulase liderul bulgar Jivkov, „chinezii se bazau pe România şi românii sprijineau politica Chinei”, „partenerii apropiaţi” au decis să lanseze o operaţiune similară având drept ţintă exclusiv România.
Scala copleşitoare a unui asemenea efort a avut implicaţii devastatoare într-o ţară care nu avea, sub nici o formă, o influenţă strategică asemănătoare Chinei. (…) În cadrul INTERKIT partenerii îşi coordonau „orice referire făcută” la conducerea ţintă, activităţile de spionaj şi „activităţile în scopul diminuării influenţei”, precum şi acţiunile de propagandă desfăşurate prin presă, radio, TV, agenţii de presă, edituri, academii, institute de cercetare ştiinţifică etc.
O asemenea operaţiune a copleşit serviciile de spionaj occidentale şi comunităţile academice, care, în primul rând erau insuficient pregătite pentru a face faţă unei dezinformări coordonate şi, în al doilea rând, erau neobişnuite cu dezinformarea la o asemenea scală.(…)
Ne putem cu uşurinţă imagina că o informaţie secretă obţinută în Bulgaria, să zicem, căpăta o mare credibilitate atunci când era confirmată, parţial sau total, de date obţinute în Polonia sau la Budapesta. În plus, aşa după cum vom exemplifica mai târziu, în conducerea organelor operative sau a organelor de sinteză, a acelor filtre ultime înainte de prezentarea informaţiei la conducerea de stat, se aflau, în cazul RFG şi SUA, agenţi ai blocului răsăritean.
Care au fost temele majore ale dezinformării desfăşurate de sovietici şi de „partenerii apropiaţi”?
În primul rând teoria „calului troian”, conform căreia România ar fi fost – aşa după cum au susţinut adepţii occidentali care au preluat-o – un cal troian sovietic, un stat dependent de URSS, care dorea ca prin declaraţii zgomotoase de independenţă să se furişeze în interiorul blocului occidental. Era, chipurile, vorba despre o amplă conspiraţie sovietică, al cărei scop ar fi fost acela ca, o dată ajunsă în compania statelor vestice, România să faciliteze operaţiuni de spionaj împotriva NATO şi instituţiilor europene şi să câştige resurse occidentale şi tehnologii sofisticate pentru a le transfera în URSS. Adevăraţii opozanţi faţă de politica sovietică ar fi fost alţii, în primul rând Ungaria şi Polonia.
Cine au fost susţinătorii teoriei “calului troian”?
– Vlad(imir) Socor, de la Europa Liberă, al cărui mentor, Charles Gati, a fost anchetat de FBI, fiind suspect de „legături neadecvate” cu spionajul maghiar;
– „Dezertorul” KGB Anatoli Goliţân;
– David Funderburk, fost ambasador al SUA la Bucureşti;
– Ion Mihai Pacepa.
Descoperirile din arhivele secrete au scos la iveală o poveste diferită. Opoziţia României faţă de controlul sovietic era reală, iar disidenţa altor state membre ale Pactului a fost mult exagerată, dacă nu cumva întru totul fabricată. (…) „Partenerii apropiaţi” au acţionat deseori ca mandatari ai sovieticilor în atacarea României pentru disidenţă, în timp ce se concurau între ei pentru a stabili „cea mai specială relaţie” cu Moscova. Ca regulă generală, „disidenţa” raportată de alţi membri ai Tratatului (…) era prestabilită cu Moscova pentru a prezenta guvernele loiale sovieticilor drept parteneri mult mai de încredere pentru Occident şi pentru a diminua unicitatea opoziţiei româneşti şi atracţia pe care o reprezenta pentru Vest.
A doua teorie a fost aceea a „lipsei de importanţă strategică” pe care o prezenta România pentru Moscova. Că Moscova ar fi putut sau ar fi vrut să ignore o ţară cu care avea 1.330 km de frontieră şi încă 193 km de ţărm la Marea Neagră e greu de crezut, mai ales după ce regimurile succesive de la conducerea ţării se opuneau principalelor sale intenţii pe plan internaţional. În plus, România mai era foarte importantă prin atracţia pe care o exercita pentru etnicii români din RSS Moldovenească şi din Ucraina. De aceea, România era lucrată ca un stat inamic, o abordare care nu numai că a fost perpetuată, ci chiar accentuată după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. (…)
Cel mai puternic element al strategiei împotriva României, din anii 1980, a fost o campanie care a condus la asasinarea caracterului naţional care, în privinţa scopului şi a rezultatelor, poate fi cel mai bine comparată cu „Legenda Neagră” folosită pentru izolarea Spaniei de restul Europei medievale.
Operaţiunile contra ţintei România erau tratate ca extrem de sensibile şi îndeplinite cu un grad de secretizare extraordinar, fiind aprobate la cele mai înalte niveluri. Cât de secret au acţionat Kremlinul şi „partenerii apropiaţi” poate fi judecat după faptul că, deşi operaţiunile au durat peste 20 de ani şi au implicat servicii din cel puţin şase ţări, nimic nu a răsuflat până când nu au fost refăcute parţial bazele de date ale dosarelor serviciilor Germaniei de Est.
De ce a fost nevoie de atâta secretizare? Pentru că dacă s-ar fi descoperit existenţa unei operaţiuni coordonate împotriva României, atunci s-ar fi năruit legenda „calului troian” şi a „dependenţei ascunse”, ceea ce probabil ar fi împins şi mai mult România spre tabăra occidentală şi, posibil, ar fi încurajat un mai mare angajament al Vestului. (…)
Pe de altă parte, conducătorii României au insistat, în relaţiile speciale stabilite cu RFG, China şi SUA, ca acestor relaţii să nu li se facă publicitate. Drept urmare, mari acţiuni de politică internaţională ale României au rămas necunoscute publicului larg.
În 1978-1979 are loc o pierdere catastrofală a direcţiei strategice în campania de subminare a controlului şi influenţei sovietice în regiune. Drept rezultat, relaţia specială a Bucureştiului cu Occidentul a cedat progresiv ca urmare a campaniei de măsuri active pe care Moscova o exercita prin intermediul celorlalţi membri ai Blocului.
Combinaţia dintre secretul autoimpus şi măsurile active externe, alături de iraţionalitatea crescândă a regimului intern au condus la obscurizarea comportamentului României şi au făcut plauzibile chiar şi cele mai extravagante acuzaţii.(…)
După ce România îşi pierduse orientarea strategică, agenţii dubli sovietici din ţară au fost capabili să strângă capital din nepopularitatea lui Ceauşescu, să discrediteze toate iniţiativele independente de politică externă şi de securitate ale României şi să exercite controlul temporar asupra instituţiilor şi politicilor de securitate, în timpul şi imediat după Revoluţia din 1989.(…)
Conduşi de la Moscova, „partenerii apropiaţi” au lansat o campanie multilaterală de măsuri active pentru a distruge reputaţia de mediator internaţional pe care şi-o câştigase România după o activitate intensă şi adesea inspirată, reproiectând-o ca pe un stat agresiv, violent şi intolerant, care se angajase într-un genocid împotriva minorităţilor din interior, îşi ameninţa vecinii şi provoca tensiuni internaţionale.
Aliaţii „prieteni” şi „fraterni”din Pactul de la Varşovia au dezlănţuit o campanie de denigrare a caracterului naţional aşa cum fusese doar „Legenda Neagră” lansată în secolul al XVI-lea despre Spania ca „simbol al tuturor forţelor de represiune, brutalitate, intoleranţă politică şi religioasă, precum şi înapoiere intelectuală şi artistică.
Paul Carpen
Nota Ziaristi Online: Istoricul american Larry Watts urmeaza sa sustina o conferinta publica pe aceste teme joi, 10 mai, ora 12.00, la Casa Academiei din Bucuresti, str 13 Septembrie nr 13, unde va prezenta in premiera introducerea volumului al II-lea al lucrarii “Fereste-ma, Doamne, de prieteni“.
Post Scriptum Paul Carpen: Lucrarea „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…” se sprijină pe o bibliografie impresionantă. Ne-a făcut plăcere să constatăm că una dintre sursele citate de Larry Watts este revista noastră, Vitralii. Dovadă că ea este citită în ţară şi nu numai.
VITRALII – LUMINI ŞI UMBRE / Nr 9
Publicaţie editată de Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul Român de Informaţii
Consiliul editorial
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu
Acad. Dinu C. Giurescu
Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Dr. ist. Alex Mihai Stoenescu
Col. (r) Filip Teodorescu, preşedintele ACMRR – SRI
Prof. univ. dr. Cristian Troncotă
Colegiul de redacţie
Gl. mr. (r) Dumitru Bădescu
Gl. bg. (r) Adrian Bărbulescu
Paul Carpen
Col. (r) Aurel V. David
Col. (r) Hagop Hairabetian
Gl. bg. (r) Maria Ilie (secretar de redacţie)
Gl. mr. (r) Marin Ioniţă
Gl. bg. (r) Vasile Mălureanu
Gl. bg. (r). Cristian Troncotă (redactor şef)
©ACMRR-SRI