Grădina Maicii Domnului sau „un capitol final”?

O carte despre supravieţuirea României

de Corneliu Vlad

Am amânat lectura acestei cărţi. Presimţeam că trebuie să fiu pregătit pentru a o citi, autorul îmi vorbise despre ea când încă o scria. Ştiam la ce să mă aştept. Şi nu m-am înşelat. După “Schimbarea la faţă a României”, scriere de tinereţe a lui Emil Cioran, “Apocalipsa după Cioran”, cartea înţeleaptă a unui autorului septuagenar Claudiu Iordache reia, peste timp, discursul despre destinul tot mai precar al patriei celor doi autori. Avertismentul lui Cioran nu a fost luat în seamă. Va avea aceeaşi soartă şi cel al lui Claudiu Iordache? Judecând după indiferenţa ce învăluie această apariţie editorială, se pare că e tot un strigăt în pustiu.

Despre multe se vorbeşte în această carte. Despre Revoluţia după care în loc ca românilor să le fie mai bine le e mai rău, despre intelectualii care sunt poate mai vinovaţi decât alţii pentru că, mai în cunoştinţă de cauză, nu se opun răului, despre “optimismul” tâmp al gloatei, ori rânjetul cinic al profitorului, prin care se întreţine o euforie sinucigaşă, asemănătoare celei de pe puntea Titanicului în cele câteva ore de dinaintea catastrofei.

Cartea lui Claudiu Iordache este “o scrisoare către contemporani”. Care e rostul ei? “O carte nu poate schimba un regim infam, dar îi poate denunţa imposturile”. Adică Revoluţia – vestitoare a unui declin, moartea libertăţilor, falsa democraţie, suveranitatea abandonată, o ţară în care nici măcar existenţa elementară a cetăţenilor ei nu mai este sigură de drepturile ei: dreptul la subzistenţă, dreptul la educaţie, dreptul la sănătate.

O ţară pe care Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o Grădina Maicii Domnului, dar care se arată a fi “beată de a fi atât de aproape de Dumnezeu”. Este oare această ţară “un capitol final de dragoste epuizată”? “România moare în fiecare zi!”, (tot cu semnul exclamării), se cere doar “a refuza României, aşa cum continuă să fie”. Căci “România nu e numai un parcurs, este o destinaţie! Îi datorăm să ajungă acolo unde o aşteaptă neamurile fericite”. “Tara România este „o biografie pe care mi-aş dori-o încheiată o dată cu viaţa mea. Şi dacă omenirea este o grădină, România e o omenire ceva mai mică. Merită să salvăm grădina din România”.

“Apocalipsa după Cioran” pune un diagnostic necruţător, fără niciun fel de menajament, maladiei grave care a cuprins fiinţa neamului. O maladie datorată nu numai altora, cum atât de lesne încercăm să ne dezvinovăţim, ci nouă înşine, poate, ănaintea altora. Aflăm de aici însă doar simptome, posibile evoluţii îngrijorătoare, tot mai previzibil final. Rămâne de aplicat terapia. Despre ea nu se spune în cuprinsul acestei fişe clinice de ţară şi popor. Dar aflăm, în sfârşit, sau mai drept spus ne confirmăm un adevăr vital care începe să-şi facă drum: e vorba de supravieţuirea României. În 2010, academicianul Mircea Maliţa a scos cartea “Cuminţenia pământului. Strategii de supravieţuire în istoria poporului român”. Carte trecută aproape neobservată, ca şi aceasta. Şi prin câteva publicaţii a început să se scrie despre supravieţuirea României. Scrie Claudiu Iordache: “României nu-i va fi permisă doar schimbarea la faţă, ci numai schimbarea profundă! O singură politică pentru ea: supravieţuirea – un proces al muncilor grele, un soi de colonizare a Americii din lăuntrul teritoriului naţional. Supravieţuirea, pentru România, e proiectul fundamental”.

Ani de-a rândul, după 1989, m-am întrebat şi am întrebat, public sau confidenţial, demnitari, instituţii şi oameni obişnuiţi, care este, care ar trebui să fie interesul naţional al României. Nimeni n-a avut un răspuns care să convingă. Acest răspuns pare să se impună şi el este, din păcate, supravieţuirea României. („Cronica Română”)