Se apreciază în presa centrală că gigantul francez al retail-ului, Carrefour, e pe cale să ne facă din mână a rămas bun. Şi asta după ce s-a apucat de-a construit nu mai puţin de 52 de supermarketuri şi 25 de hypermarketuri în România. Dar asta nu e nimic: se aude că francezii vor să plece şi din ţări ca Belgia, Grecia, Polonia sau Argentina, unde au sute de magazine, ba chiar şi din Italia şi Turcia, cu peste 1000 de unităţi fiecare.
Din partea mea, un sincer adio şi n-am cuvinte, succese frenetice pe calea vieţii, să fiţi cei mai tari de pe cracă. În opinia mea, lanţul Carrefour a profitat în modurile cele mai josnice de naivitatea românilor, care au fost uşor de prostit cu variatele şi inventivele tehnici de manipulare comercială pe care, de altfel, toate marile firme de retail le-au perfecţionat pe est europeni şi nu numai. Numai le-au perfecţionat, căci de experimentat primar, aceasta s-a făcut începând încă din primii ani de după al doilea război mondial, peste ocean, în Statele Unite, unde au apărut aşa numitele institutele de cercetare motivaţională.
Buyology – iată un termen care defineşte acuta preocupare a lumii capitalului pentru expandarea factorului de câştig, motorul economiei de piaţă: vânzările. “Ştiinţa” determinării clientului să cumpere cât mai mult şi în cât mai puţin timp, cheltuind în mod evident dincolo de necesităţile reale ale lui şi familiei, a apărut ca o necesitate logică după atingerea potenţialului maxim al pieţelor, în modul de operare tradiţional şi onest al comerţului.
Multe degete acuzatoare se îndreaptă spre imaginea părintelui marketingului modern, Edward Bernays, nepotul lui Sigmund Freud. Bernays s-a preocupat în principal de propagandă şi relaţii publice, dar a definit şi concepte cheie în marketing, precum dirijarea motivaţională şi influenţarea insesizabilă a maselor.
Ei bine, cred că puţini se mai îndoiesc de faptul că toată suflarea supermarketurilor occidentale din această ţară, toată “floarea cea vestită a întregului apus”, şi-a dat în petic fără complexe în practicile comerciale pe care le-a manifestat în România.
Atât în relaţia cu marea masă a clienţilor, cât şi în raporturile întreţinute cu producătorii autohtoni.
Pe aceştia din urmă, lanţurile de supermarketuri i-au tratat ca pe nişte sclavi, de pe poziţii de forţă, practici pe care le continuă şi în ziua de azi.
Supermarketurile au sugrumat ceea ce mai rămăsese de sugrumat din micii producători, care au avut parte între altele şi de “bunăvoinţa” guvernului Boc, cu a sa taxă forfetară.
După dispariţia sutei de mii de firme nimicite de tăvălugul prostiei sau actului de trădare a intereselor economice naţionale (că nu-s hotărât încă unde s-o încadrez) a lui Boc, ce a mai rămas a fost “rezolvat” de supermarketuri, cu plăţi întârziate peste termenii înţelegerilor ori condiţionate de fel de fel de favoruri economice, cu tot felul de taxe impuse pentru desfacerea mărfurilor la rafturile supermarketurilor şi altele…
Imaginea pe care mi-au sugerat-o marile lanţuri de magazine în relaţia cu producătorii autohtoni a fost cea a unui Hitler încruntat, şfichiuindu-şi bombeurile cu cravaşa în timp ce dictează nevos unei Cehoslovacii timide cedarea Sudetenland-ului.
Cât despre cumpărători… să ne reamintim:
– marketing senzorial: gâdilarea simţurilor olfactiv, auditiv şi vizual cu arome, sunete respectiv iluminări care au efectul îndelung documentat că determină o oarecare dependenţă de a petrece un timp în magazinele ce utilizează astfel de tehnici şi uneori de a deschide apetitul pentru a cumpăra;
– reduceri de preţuri false, lucru greu observabil sub efectul pleiadei de preţuri de pe bonul de la casa de marcat, având în vedere că omul nu cumpără un singur produs, ci e stimulat să se mai aprovizioneze cu ceva, potrivit logicii “dacă tot am intrat”;
– calitatea slabă a mărfurilor de lungă întrebuinţare, îndeosebi a celor din segmentul “low cost”, adică ieftine;
– marketingul experienţial – teatralizarea cumpărăturilor; deşi e o practică estimată a fi aplicată în mod curent doar în viitor, s-a făcut deja prezentă şi în supermarketurile din România, însă doar la zile speciale precum sărbătorile americane atât de îndesate pe gâtul românilor, precum Haloween sau St.Valentine’s Day;
– manipularea artistică a celor mici, având drept ţintă portofelul părinţilor;
– reclama deşănţată la TV, îndeobşte mincinoasă dar privită cu maximă indulgenţă de autorităţi.
Sunt practici incorecte dar nesancţionate de legi, deşi unele procese pot fi câştigate cu mare uşurinţă, cel puţin în domeniul comerţului alimentar sau al alimentaţiei publice, acolo unde aditivarea a devenit o morbidă industrie de ruinat bunăstarea materială şi sănătatea consumatorilor. Să ajungi să adaugi otrăvuri în mâncare sau alimente de bază, doar pentru a-ţi creşte vânzările frizează nebunia criminală.
Din nou, statul român cel nepăsător dovedeşte că e bucuros să facă pantofii comercianţilor şi că nu-i pasă de populaţie. Ba încă legalizează chimizarea şi chiar introduce el însuşi reguli în acest sens. Să ne amintim numai de obligativitatea tratării sării alimentare cu iod sau de cea a introducerii de fier şi acid folic în pâine.
Am fi nedrepţi totuşi dacă am manifesta numai critici la adresa marilor magazine. E drept, supermarketurile ne-au tratat în primul rând ca pe nişte surse de venit, dar nu putem spune că nu au şi părţile lor bune.
În primul rând, ne-au arătat ce înseamnă un comerţ civilizat, o organizare judicioasă, ştiinţifică a expunerii mărfurilor, o varietate cu adevărat uriaşă de produse oferite spre vânzare, spaţii adecvate, solicitudine faţă de clienţi (excludem excepţiile… româneşti), prezentările promoţionale atrăgătoare ş.a.m.d.
Totuşi, n-aş putea spune că nu mi-ar trezi interesul un lanţ de magazine cu acţionariat sută la sută românesc, atent atât faţă de cumpărători, cât şi faţă de producătorii autohtoni şi chiar cei locali. Cu preţuri decente, fireşte. Căci e în interesul naţiunii noastre atât patronajul românesc, cât şi angrenarea producătorilor români, dar şi lipsa necesătăţii transportului masiv, acum desfăşurat preponderent pe căi rutiere, deci cu un consum uriaş de combustibili pentru care plătim altora, căci noi n-am fost în stare să exploatăm propriul subsol.
Aşadar, Carrefour, îmi flutur batista înlăcrimată spre tine şi te petrec cu speranţa că au învăţat poate şi românii să facă în sfârşit mass retail. Poate mai prodigios, mai civilizat, mai în slujba semenilor.
Ion SCUTARU
