Ultimul articol al academicianului Florin Constantiniu pentru revista Clipa si tristetea Profesorului: "Am devenit un fel de Burkina Faso a Europei"

„Am crezut – şi cred – că istoria are o funcţie social-educativă. Trecutul fiecărui neam este o componentă a conştiinţei identitare. Suntem români, pentru că i-am încorporat în conştiinţa colectivă a naţiunii pe Ştefan cel Mare şi pe Mihai Viteazul, aşa cum francezii – de exemplu – i-au încorporat pe Ludovic al XIV-lea şi pe Napoleon. Am convingerea că istoricul îşi poate sluji cel mai bine neamul aplicând principiul junimist «Patriotism, în limitele adevărului». Şi respectul pentru adevăr ne obligă să spunem şi ce calităţi au românii, dar şi ce defecte. Constat că, astăzi, românii nu mai sunt animaţi de o mare idee, un mare proiect sau un mare ideal şi că au devenit, în proporţii diferite, prizonierii unei degradante sete de câştig: clasa politică vrea vile şi maşini; omul de rând un pumn de dolari, pe care este dispus să-l câştige alergând pe meleaguri străine ca simbriaş sau mercenar. Nu văd, în aceste condiţii, un viitor de demnitate şi lumină pentru români. Am intrat într-un anonimat al istoriei şi vom rămâne acolo încă mult timp. Am devenit un fel de Burkina Faso a Europei (cer scuze cetăţenilor acestei ţări dacă, prin comparaţia de mai sus, se simt insultaţi).

Situaţia aceasta se răsfrânge şi în istoriografie.”

Acad. Florin Constantiniu, Apr 2009, Clasici Clipa

E adevarat ca tot Profesorul ne invata ca numai ortodoxia ne mai poate salva (n.n.)

Vedeti si Icoanele si Credinta Profesorului Florin Constantiniu

Prof Ioan Scurtu: “Florin Constantiniu a fost cel mai complet şi temeinic istoric român din ultima jumǎtate de veac” »

Ultimul articol din revista Clipa: Cazul Alexandru Sturdza

Autor: Acad. Florin Constantiniu • Rubrica: Repere Academice • Mar 2012

Participarea României la primul război mondial a generat, atât în istoriografie, cât şi în conştiinţa colectivă, o serie de mituri şi clişee, pe care vremuri şi oameni nu le-au putut clinti. Cartea lui Constantin Kiriţescu, Războiul pentru întregirea României, 1916-1919, a devenit o adevărată vulgată a războiului, atât de puternică în făurirea imaginilor despre personalităţi şi evenimente, încât nici istoriografia comunistă – în principiu, marxistă şi revoluţionară – nu le-a putut înlocui. România în anii primului război mondial, produs al Epocii Nicolae Ceauşescu, a înnoit informaţia, dar interpretarea a rămas în bazele ei, cea a lui Constantin Kiriţescu. După decembrie 1989, ne-am întors în perioada interbelică în privinţa discursului istoriografic despre primul război mondial. Ion I.C. Brătianu, asupra căruia comuniştii revărsaseră un con de umbră, a redevenit făuritorul României Mari, iar războiul României a fost redus la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz (confundat de unii cu „triunghiul morţii”, când, în realitate, „triunghiul morţii” este arealul Iaşi-Vaslui-Huşi, care ar fi trebuit să reprezinte ultima rezistenţă – de onoare! – a armatei române, înainte de a fi nimicită).

O istorie adevărată a Războiului de întregire rămâne încă a fi scrisă. Ea trebuie să dea la iveală acele Răspunderi despre care a vorbit Alexandru Averescu, în 1918, dar care au fost apoi uitate. De prisos a mai spune că liberalii, în cap cu Ion I.C. Brătianu, nu s-au preocupat niciodată de stabilirea lor şi, pentru a strânge capital politic, s-au autoprezentat drept ctitorii României Mari.

În realitate, politica lui Brătianu din 1914-1916 a avut drept consecinţă pierderea Olteniei, Munteniei şi Dobrogei, urmată de încheierea înrobitoarei păci de la Bucureşti (1918), iar România Mare s-a născut din căderea ţarismului în Rusia, care ne-a adus Basarabia, şi din destrămarea monarhiei austro-ungare, care ne-a adus Bucovina, Transilvania şi Banatul.

Cum toate marile sinteze – şi, repetăm, o istorie a participării României la primul război mondial este de aşteptat – sunt pregătite prin ceea ce francezii numesc travaux d’approche, un început s-a făcut printr-un şir de ediţii de izvoare (memorii ale personalităţilor din epocă) şi de contribuţii punctuale. Cea mai recentă este Radiografia unei trădări. Cazul colonelului Sturdza, autorii volumului fiind Petre Otu şi Maria Georgescu (Bucureşti, Ed. Militară, 2011, 379 p.). Numele autorilor reprezintă o garanţie de seriozitate: colonelul (r.) Petre Otu este cel mai bun istoric militar la ora actuală, iar Maria Georgescu a publicat contribuţii documentare şi interpretative privind anii primului război mondial, aşadar, doi cunoscători perfecţi ai epocii, în care se plasează cazul Alexandru Sturdza.

Astăzi, numai un cerc restrâns de specialişti mai ştie cine a fost „trădătorul” Sturdza, omul, care, în 1917, „a trecut la nemţi”. Pe vremea când eu însumi eram copil (anii ‘30-’40), încă se mai vorbea despre el, mai ales în mediul militar, dar, totdeauna în termeni critici, chiar duri.

Alexandru Sturdza (1869-1939) a fost fiul omului politic, Dimitrie A. Sturdza, şef al Partidului Naţional-Liberal şi, în mai multe rânduri, ministru şi prim-ministru. Făcuse, timp de 12 ani, studii militare în Germania, ţară de care se ataşase puternic. Gestul său – trădarea! – nu a fost determinat de considerente sentimentale, ci politice.

Experienţa dobândită de România, în timpul războiului din 1877-1878, când Rusia şi-a încălcat propria semnătură, de pe Convenţia româno-rusă din 4/16 aprilie 1877, reanexând sudul Basarabiei şi a tratat, la început, dispreţuitor, apoi, ameninţător, România, a generat o adevărată criză în relaţiile dintre Bucureşti şi Sankt Petersburg. Relaţiile dintre cele două ţări erau pătrunse de un climat de teamă: teama unui stat mic, precum România, faţă de un vecin puternic, animat de intenţii expansioniste. În căutarea unei garanţii de securitate, România s-a îndreptat spre Germania, care, după unificare şi după victoria din războiul cu Franţa (1870-1871) apărea ca marea putere militară a continentului. Bismarck era de acord să încheie o alianţă cu România, dar cu condiţia ca la ea să participe şi Austro-Ungaria (drumul spre Berlin trece prin Viena, spusese cancelarul de fier). Aşa s-a ajuns la tratatul din 18/30 octombrie 1883 (la care s-a alăturat Italia, în 1888), o alianţă secretă, destinată să ofere României un scut împotriva Rusiei, dar şi o „alianţă împotriva firii”, ţinând seama de politica de discriminare naţională şi deznaţionalizare, a cărei victime erau românii din Transilvania.

Când, în 1914, a izbucnit primul război mondial, în societatea românească, dar, îndeosebi, în lumea politică, existau două orientări: mai întâi, majoritari, cei care doreau desăvârşirea unităţii naţionale, prin alăturarea României la Puterile Antantei (Franţa, Anglia, Rusia) pentru a elibera pe românii din Transilvania, Banat şi Bucovina; apoi, cei preocupaţi de securitatea naţională, care considerau că orice întărire a Rusiei constituie o primejdie pentru România. Petre P. Carp era exponentul cel mai ferm al acestei orientări. I se alătura Constantin Stere, basarabean de obârşie, care avertiza asupra primejdiei rusificării românilor dintre Prut şi Nistru. Românii din Transilvania – spunea el – au stat o mie de ani sub unguri, dar au rămas români, în timp ce basarabenii, după o sută de ani de stăpânire rusească îşi pierd fiinţa etnică.

Curentul unionist, ai cărui exponenţi erau Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Nicolae Iorga, a cuprins cea mai mare parte a societăţii româneşti, încât intrarea în război a României alături de Puterile Centrale – aliaţii din 1883 – a devenit imposibilă. Carol I a vrut să abdice, dar a murit curând (a circulat zvonul că s-a sinucis!).

Petre Otu, Maria Georgescu
Radiografia unei trădări. Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza
Editura Militară, Bucureşti, 2011

Alexandru Sturdza aparţinea taberei care vedea în Rusia inamicul cel mare al României. Contribuția la această percepţie, desigur, şi atmosfera de familie. Tatăl său, Dimitre A. Sturdza, semnase, ca ministru al Afacerilor Străine, tratatul din 1883; Petre P. Carp era socrul lui. Trăind într-o atmosferă rusofobă, Alexandru Sturdza nu vedea cu simpatie pe aliaţii ruşi.

Se adăugau un şir de nemulţumiri, generate de proastele relaţii cu Ion I.C. Brătianu, insatisfacţii provocate de situaţia din armată, pe care el – şcolit în Germania – nu le putea tolera, greşelile incredibile şi haosul din primele luni de război. Jurnalul său personal din 1916, reprodus în anexa cărţii, este de interes capital pentru reconstituirea stării de spirit a colonelului Alexandru Sturdza, care a determinat trecerea sa la inamic, în seara zilei de 23 ianuarie / 5 februarie 1917.

Sugestive pentru geneza deciziei de a se alătura germanilor sunt însemnările sale din ziua de 14/27 octombrie 1916, adică la două luni de la intrarea României în război: „Două luni de la tragica Duminică. Care este rezultatul muncii cheltuite, a 10-15 % a armatei pierdute, a unui material numeros de tunuri (cam 150), de chesoane şi de alte lucruri grele de înlocuit, şi care este situaţiunea morală? Armata Română, în defensivă, de-a lungul Carpaţilor, Armata Rusă, gata a ocupa România ca bază de operaţiuni spre a merge spre Armata Bulgară şi Constantinopol, ofiţeri străini care ne tutelează, Turtucaia, Silistra, Constanţa pierdută; mândria naţională, redusă, fiindcă abdicăm de la ideea independenţei şi atârnăm mai mult decât oricând – chiar sub turci – de alţii. Aliaţii, în special ruşii, ne-au impus voinţa. «Idealul naţional» a dispărut…” (p. 231-232). Observaţii valabile, deopotrivă, pentru politicianul nostru de ieri, de azi şi – cu siguranţă – de mâine!

Alexandru Sturdza credea că trecerea lui la germani va crea un puternic curent favorabil Puterilor Centrale. Acest curent trebuia asociat cu o acţiune militară condusă de el, în fruntea unei armate alcătuită din prizonierii români, care i s-ar fi alăturat; el ar fi început, în aceste condiţii, lupta împotriva ruşilor, evident, alături de Puterile Centrale. Toate aceste planuri s-au dovedit simple închipuiri şi au eşuat. Clasa politică a României, care ar fi meritat a fi izgonită pentru neglijenţa cu care a pregătit intrarea în război, a beneficiat de forţa idealului naţional, devenit factorul de mobilizare şi coeziune a societăţii româneşti. Cadrul internaţional avea să aducă României, aşa cum am arătat, desăvârşirea unităţii naţionale. În aceste condiţii, ne putem întreba dacă Alexandru Sturdza a fost, cu adevărat, un trădător? A trecut, într-adevăr, la inamic în timpul războiului, dar gestul lui a fost un protest, o condamnare, o încercare de remediere a unei situaţii care, atunci, la începutul lui 1917, părea să compromită viitorul ţării sale.

Excelenta carte a lui Petre Otu şi Maria Georgescu ne invită la o regândire a acestui caz.

Vedeti aici articolele Profesorului Acad. Florin Constantiniu din Revista Clipa prezentate via Ziaristi Online: