AM RĂMAS ORFAN: S-A STINS FLORIN CONSTANTINIU, ACADEMICIANUL ISTORIEI SINCERE

Florin Şinca, 16 aprilie 2012[1]

            În seara de vineri, 13 aprilie 2012, Vinerea Mare, s-a stins în Bucureşti cel care a fost dascăl şi povăţuitor al mai multor generaţii, academicianul Florin Constantiniu. Tocmai ce împlinise 79 de ani. A fost înmormântat cu salve si onoruri militare, luni, 16 aprilie, adică a doua zi de Paşti. Slujba a fost oficiată de preotul capelei ortodoxe a Cimitirului Militar Ghencea III. De asemenea, a slujit arhimandritul Timotei Aioanei, exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi mare exlesiarh al Catedralei Patriarhale, care a ţinut în nume personal să participe şi care, la sfârşit, a rostit un frumos cuvânt în care a explicat că în aceste zile de după Înviere, slujba este una specială, de triumf, de Înviere, de biruinţă, iar dl academician se va duce la Stăpânul nostru, al tuturor, inclusiv al istoricilor. A rostit un necrolog, în care a evocat personalitatea marelui istoric, acad. Ştefan Ştefănescu. Un cuvânt de regret a fost trimis şi de istoricii din Chişinău.

Au fost prezenţi membrii familiei (fiul, Laurenţiu, soţia sa, sora celui plecat…), academicienii Dan Berindei, Dinu Giurescu, Răzvan Theodorescu, istoricii Aurel Pentelescu, Valeriu Râpeanu, Adrian Pop, Ioan Scurtu, Vasile Buga, Ion Calafeteanu, George G. Potra, Corneliu Mihai Lungu, Tudor Teoteoi, Ion Bulei, Cezar Mâţă, ori mai tinerii Florin Şperlea, Florin Banu, Valentin Stan, Alexandru Murad-Mironov, precum şi alte personalităţi: generalul Vasile Cândea, Georgeta Dimisianu, ş.a.

Nefiind nimic de «can-can», profesorul nefiind o ,,vedetă’’, un ,,vip’’, în proasta accepţiune de acum, nefiind unul care să creeze audienţă tv – deşi dl acadedemician era un neasemuit orator şi un om cu o cultură vastă, o enciclopedie ambulantă! – mijloacele de informare în masă nu au fost prezente. Mă refer aici în special la TVR, care a încetat să mai fie un canal românesc, cultural, patriotic. Nici măcar fotoreporteri nu au fost aici, ori publicaţii culturale. În afara portalului ZiaristiOnline.Ro, mai nimeni nu a evocat personalitatea marelui istoric si roman, mai nimeni nu a relatat nimic.

Celui petrecut din astă lume îi puteţi aprinde o lumânare la căpătâi în Cimitirul Ghencea Militar III (se ajunge din Prelungirea Ghencea, pe stânga, după ce se trece de str. Braşov).

Am scris aceste necăjite de rânduri buimac şi singur, după ce am condus 350 de km de la Mânăstirea Râmeţi şi până în Bucureşti. Creaţie divină, fiecare om este unic în felul său. Însă, eu unul, de acum mă consider orfan. Un al doilea Florin Constantiniu nu o să mai cunosc.

Dumnezeu să-l odihnească în rând cu drepţii!

*

*         *

Academicianul istoriei sincere a avut, cred, ultima ieşire publică, luni, 26 martie, deci după Buna Vestire, la lansarea cărţii mele, ,,Istoria Poliţiei Capitalei’’ de la Academia Română. Atunci a avut şi un discurs aplaudat cu căldură de întreaga asistenţă. Cine să creadă că se va stinge aşa curând?! Pe 5 aprilie trebuia să ajungă la lansarea cărţii arhim. Timotei, ,,Pelerin în calea luminii’’. Nu a reuşit, fiind atât de suferind. I-a părut rău şi a trimis o scurtă recenzie revistei ,,Istorie şi Civilizaţie’’.

Fără să spun că şi-a prevăzut sfârşitul, mărturisesc că domnul academician a ţinut cu tot dinadinsul să participe la lansarea cărţii mele. Eu nu am îndrăznit să-i propun, dar a zis: ,,Domnule comisar, mă puteţi primi şi pe mine ?’’ Nu-mi venea să cred, pentru că îl vedeam uneori folosind un şprei, având dificultăţi de respiraţie. Îmi venea să ţopăi de bucurie! Vă păstrez un loc în prezidiu, am zis, buimac. ,,Ei, nu sunt eu de prezidiu, dar vreau să vorbesc despre carte’’, a spus. Si a vorbit superb: Aventurile unui comisar prins cu cercel in ureche de profesorul Florin Constantiniu: Florin Sinca la raport cu Istoria Politiei Capitalei in amfiteatrul Academiei Romane ( n.n.) Vineri, pe 23 martie, i-am dus un exemplar din carte şi am băut un păhărel de vodcă.

Am vorbit pentru ultima oară la telefon pe 8 aprilie, care, coincidenţă, era şi ziua sa de naştere, iar anul acesta au fost şi Floriile (Intrarea Domnului în Ierusalim), ziua noastră onomastică. La finalul convorbirii mi-a zis: ,,Noi ne vedem săptămâna viitoare…’’ Ne-am urat cu aceeaşi căldură ,,La mulţi ani !’’

Şi o scriere mai veche:

Într-una din frumoasele zile de septembrie 2002, pe când scotoceam şi eu prin arhive cotrocite, aveam să-l cunosc pe istoricul Florin Constantiniu, un om care avea să-mi schimbe viaţa.

Era după-amiaza, terminasem munca şi mă refugiasem în clădirea Arhivelor Naţionale, aşezată peste drum de Cişmigiu, pe care-o admirasem de multe ori şi care mă atrăgea ca un magnet. A venit şi ziua să ajung acolo. Îmi căutam obârşiile familiei şi ale satului meu natal aşezat la sprânceana munţilor. Îl ştiam pe domnul academician din scrieri şi dintr-o singură apariţie la TVR. Aveam să aflu după aceea că nu agrea apariţiile în mass-media şi ,,vedetele’’ de televizor. A fost îndeajuns ca acest om să exercite asupra mea un magnetism şi o influenţă pe care n-aş fi crezut-o. Biata mea înclinare spre cunoaşterea istorică mi-a aţâţat-o. Nu-i vorbă, ,,îl cunoscusem’’ până atunci din acea ,,O istorie sinceră a poporului român’’ şi dintr-o cărticică închinată reformatorului Constantin Mavrocordat. Eram la sala de studiu şi am îndrăznit să-l salut în şoaptă, cu spaimă să nu deranjez. În ciuda înfăţişării mele – eram îmbrăcat neglijent, cu plete şi cercel în ureche – m-a întrebat ce anume cercetez. ,,Probabil că aşa face cu toţi’’, mi-am zis atunci, neîncrezător că unul ca el mă bagă în seamă. I-am mărturisit că sunt ofiţer, ceea ce nădăjduiesc şi eu că l-a surprins plăcut, având în vedere că a fost fiu de ofiţer al Armatei Române.

Au trecut anii. Ajutorul dumnealui a venit întotdeauna. Dacă am împlinit şi eu câte ceva, pe acest tărâm adesea nebătătorit, acestui Om Mare îi datorez aproape totul. Dacă-am făcut şi eu ceva bun, pe ici, pe colo, pentru neamul meu, am împlinit şi datorită acestui om care m-a influenţat pentru tot restul vieţii, a rămas un reper greu de egalat şi mi-a fost ca un al doilea tată, ca un părinte bun.

Am avut prilejul să venim împreună de la diverse evenimente culturale, în special lansări de cărţi, ori de la Universitate. Călătoream cu troleibuzul 90 de la Piaţa Universităţii (ce imagine a modestei intruchipate, a smereniei ortodoxe, ce ne va ramane pe veci pe memoria retinei – n.n.). Doamne, iartă-mă! Am blestemat mereu acel troleibuz, că niciodată n-a rămas în pană. Aş fi vrut să prelungesc timpul cât îl ascultam pe ,,mentorul’’ meu şi nimeni nu ne întrerupea. Mergeam în picioare şi nu-mi venea a crede că un asemenea om merge cu gloata. Unii îşi dădeau coate – ce bine-i când un om de ştiinţă e recunoscut de plebe! – îl văzuseră pe undeva, îmi spuneam. M-am gândit adeseori cum poate o ţară şi-şi irosească elitele? De ce o asemenea personalitate nu este un om de stat sau măcar de ce nu consiliază un demnitar. Am găsit desigur răspunsul, mai spre zilele de acum, când totul e sminteală şi prostie.

Fiu de ofiţer al Armatei Române, născut la 8 aprilie 1933, şi-a purtat copilăria prin mai multe garnizoane, după cum au fost vremurile. E mândru de fiul său, Laurenţiu, care-i calcă pe urme. Ne spune că nu mai avem acea idee de forţă, călăuzitoare, care mută munţii şi mobilizează o naţiune în vremuri de restrişte. Au avut-o personalităţile de la răscruci de istorie şi uneori academicianul meu se ceartă într-un fel cu poporul român, dar noi nu trebuie să-l judecăm pentru asta, ci să-l ascultăm. Cunoscând istoria şi ducându-şi zilele prin mai multe regimuri politice, a văzut starea ţării de la înălţimea ştiinţei şi experienţei sale de netăgăduit. Ştie. Judecă. Trăieşte. Suferă. Simte. Se revoltă. Admiră curajul, sinceritatea, loialitatea, patriotismul luminat.

Altruist până-n măduva oaselor, la cei peste 70 de ani, domnul academician nu nădăjduia la o sănătate mai bună, ci la o însănătoşire a ţării. Crede că metehnele trecutului, adânc înrădăcinate, se pot pierde în noianul de bunătate românească.

Academicianul Constantiniu, pe care eu îl aşez la categoria ,,Mari Români’’ locuieşte într-un modest apartament, unde mai e şi deranjat. Telefon nu mai are demult. Îi deranjau bătrâneţile prea mulţi, care-i cereau să le certifice într-un fel munca, să le scrie o prefaţă. Nu mai avea timp. La câte a împlinit acest om, după calapodul meu socotesc negreşit că ar trebui să se lăfăie într-o vilă. În mica-i sufragerie cu pereţii tapetaţi de cărţi şi de chipuri cu oameni de onoare şi-a încropit şi-un loc de suflet: o Biblie, candele, cruci, icoane… Ceea ce ar trebui să-i fie dormitor, e ticsit de cărţi. Pat îi e o biată blană de lemn, în chip de canapea. Într-o cutiuţă strâmtă de la intersecţia Timişoarei cu Sibiul locuieşte un suflet mare, o mare conştiinţă românească.

Am scris aceste biete rânduri la 20 octombrie anul trecut.

Florin Şinca