HRISTOS A ÎNVIAT !

„Cu dor am dorit să mănânc aceste Paşte cu voi
mai înainte de patima Mea”. (Iisus Hristos în Luca, 22, 15).

„Mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în Crucea Domnului „
(Sf. Ap. Pavel, Galateni, 6, 14).

„Crucea e punctul de sprijin al veşniciei noastre”.
(Părintele Daniil de la Rarău).

„Iisus ne aduce Învierea-firul transcendenţei noastre, pe care ni-l leagă de inimă”.
(Părintele Arsenie Boca).

de Gheorghe Constantin Nistoroiu

Lumea în firescul ei creat se face remarcată şi devine strălucitoare prin originalitatea şi forţa gândirii sale spirituale reflectată în ipostasurile naţiunilor, care rămân în comuniune cu Dumnezeu. Întreaga viaţă a Istoriei se desfăşoară şi trăieşte plenar doar prin veşmântul şi podoaba filosofică şi filocalică, ce argumentează şi determină sensul vieţii religioase a omului. Punctul de plecare îl constituie fie instinctul divin al conştiinţei filosofice, al lumii hristice, fie impulsul deliberat al inconştientului, respectiv lumea autonomă a raţiunii iraţionale.
Calea filosofiei hristice este experienţa religioasă vie, tumultoasă, aprigă, cu suişuri şi coborâşuri, dar nemuritoare şi mântuitoare prin Taina Sofiei şi a Învierii, pe când cealaltă se desfăşoară rectiliniu şi zbuciumat într-o permanentă zvârcolire a exteticului necesar sau abundent.
Prima Cale, Filosofia hristică a Dumnezeului-Om, Iisus Hristos este Stâlpul şi Temelia Adevărului, cum genial ne-a îndrumat marele savant creştin Pavel A. Florenski: „Sarcina vieţii nu e aceea de aţi petrece viaţa în linişte, ci de a trăi demn şi de a nu fi inutil şi un balast pentru ţara ta. Când intri într-o fază tumultoasă a vieţii istorice a ţării tale sau chiar a lumii întregi, când se decid probleme mondiale, fireşte că e greu, e nevoie de eforturi şi suferinţe, dar tocmai aici trebuie să te arăţi om şi să-ţi dovedeşti demnitatea”.(Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori. Trad. E. Iordache, pr. I. Friptu şi pr. D. Popescu. Studiu introductiv: diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. XXVI.)
Cealaltă cale este un drum neted al gândirii umane, „abstractă a dezbinării şi fragmentării, individualismului, solipsismului şi egoismului metafizic şi moral, filosofie demonică a urii, a pesimismului ucigaş, şi sinucigaş, şi a iadului, care duce la pierderea sensului şi raţiunii existenţei” (Sf. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filosofiei. Studiu introductiv şi traducere: Pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Sofia, Bucureşti, 2010, p. 17)
În omul creat ca fiinţă şi persoană se întrepătrund şi se găsesc concentrate toate problemele zbuciumate ale istoriei omenirii, cu scopurile, realizările şi nerealizările lor. Dar singurul sens şi singura izbăvire a omului şi a naţiunilor, le aduce Dumnezeu-Omul, prin Întruparea, prin Învierea şi Înălţarea Sa. De aceea în Drumul lor prin istorie, Naţiunile trebuie să urmeze Calea Bisericii şi nu invers. Omul este cetăţean al Naţiunii, dar în acelaşi timp este şi persoană sobornicească a Bisericii. Cele două entităţi sunt sau trebuie să fie în comuniune.
Dar, când Naţiunea nu se mai sprijină pe un Stat de drept (nu mai are autoritatea Elitei creştine călăuzitoare şi conducătoare), ci pe un Stat al forţei, cetăţeanul se adaptează Statului, dar urmează Bisericii, practicând filosofia divino-umană prin toate virtuţiile moralei creştine împlinite în jertfa sfântă a suferinţei şi a iubirii creştine. Devierea de la filosofia hristică uzurpă chipul religios al persoanei printr-un cult umanist „cumsecade” dealtfel, dar cu binecunoscutele sale emoţii (faţete). Soluţia de principiu fundamental a omenirii este doar ajustarea spiritului ei la veşnicia spiritului divino-uman al Dumnezeului-Om. Urmarea tuturor pe Calea iubirii. Caracterul riguros al acestei perspective hristocentrice reclamă o rezistenţa religioasă prin denunţarea în termeni severi şi categorici a aservirii Ierarhiei eclesiastice, fie politic-conjunctural, diplomatic sau economic faţă de statul nedemn instaurat prin forţă.
Postulatul evanghelic al poruncii Mântuitorului: „Daţi cezarului ce e al cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu”, nu se referă la duplicitatea, obedienţa sau compromisul omului.

Statului îi revin respectarea legii şi a îndatoririlor cetăţeneşti, iar Bisericii, respectiv lui Dumnezeu, îi dăruim trupul şi sufletul. De aceea creştinul trebuie să lupte pentru drepturile fundamentale ale credinţei sale.
Accepţiunea „colaborării” Bisericii cu un Stat totalitar sau ateu se poate face doar în limitele acestui principiu evanghelic. Abaterea sau devierea de la acest principiu hristic prin „umanism” sau „renaştere”poate conduce în mod inevitabil la anarhism, la nihilism, la erezie, la schismă, la revoltă, la dramă, la tragedie, la holocaust sau la genocid.
Lumina şi chipul curat al vieţii religioase se regăsesc permanent în filosofia ortodoxă a Adevărului hristic, care ne descoperă sensul duhovnicesc, filocalic şi continuu al înnoirii.
Nu „Renaşterea”ca precept, ca sistem al gândirii autonome conduce la înfăptuirea „omului nou”, ci Evanghelia Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, ca sens al înnoirii veşnice.
Acesta este recursul extraordinar obligatoriu la Tradiţia vie a Naţiunilor, sau altfel spus aşezarea comunicării istorice existenţiale pe coordonatele axiologice ale Crucii, ale Revelaţiei, centrate şi receptate prin Sfânta Tradiţie.
Meritul esenţial şi vital al filosofiei hristice îl constitue dogma limpezirii spirituale şi duhovniceşti prin mărturisirea totală a Adevărului revelat în credinţă, în nădejde şi-n dragostea atotcuprizătoare. Această claritate hristică a fost trăită plenar de „Sfântul închisorilor” Valeriu Gafencu: „Alta este viaţa decât aceea pe care obişnuit şi-o închipuie oamenii. Altul este omul însuşi decât acela ce se închipuie el. Altul este adevărul decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească” (Ieromonahul Teognost, Părintele Iustin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos. vol.1 Ed. „Credinţa strămoşească, p. 181.)
Infinitatea iubirii este atinsă numai atunci cînd doi sau trei devin unul sau când toţi devin una. Aici, omul sau seminţiile capătă libertatea transcedentală, care trece peste timp şi spaţiu întru nemărginita Taină a izbăvirii, unde conştiinţa se întrupează în bunăvestire.
Evaluarea „umanismului”cu ideologia sa agresivă primeşte calificativul resemnării afişat pe finitudinea unei apoteoze în agonie. Aici, insul sau diferitele generaţii înhămate la jugul timpului şi spaţiului rivalizează cu absurdul aflat sub misterul înfricoşător al lumii, dând întotdeauna câştig de cauză tragicului şi nebuniei.
Astăzi ca şi ieri omul sau naţiunea oscilează între aceste două filosofii, între umanismul raţional (chiar şi religios) al lumii, coborând sub regnul animal şi plenitudinea divino-umană a lui Iisus Hristos, unde creştinul mărturisitor urcă pe sferele ancestrale ale Eroului, Martirului, Mărturisitorului şi Sfântului.
Aşadar, toate problemele lumii se rezumă în gândirea omului şi toate înfăptuirile omului se rezumă la conlucrarea cu Dumnezeu-Omul. Separat de Hristos, omul şi lumea se întorc pe dos zvârcolindu-se neputincios într-un chin al disperării. Cel mai insuportabil chin spunea Sfântul Iustin Popovici este să te gândeşti la absurditatea gândirii: „Găsiţi-mi sfârşitul gândirii, moartea ei, şi veţi deveni cei mai mari binefăcători ai omenirii”.( 4. Sf. Iustin Popovici, op. cit., p.51.)
Restaurarea omului întru divino-umanitatea lui Hristos îi restabileşte fiinţa sa macrocosmică simţind unitatea organică a tuturor creaturilor, care în chip tainic îşi află soarta în el, simţind şi cunoscând că toate cele din cer şi cele de pe pământ subzistă întru Hristos: „Toate prin El şi întru El s-au zidit…”(Coloseni 1,16).
Omul creştin se simte mistuit de focul împărtîşirii tuturor, alcătuindu-se astfel trupul divino-uman al Bisericii, unde Hristos este Capul, Catapeteasma trupului Bisericii. (Coloseni 1,18).
Cele patru cuvinte dumnezeieşti care definesc deplinătatea Evangheliei cerului şi a pământului compun aura expresiei: „Logosul S-a făcut trup”.(Ioan 1,14).
Acest lucru înseamnă că Logosul S-a făcut om deplin, adică Dumnezeu-Om, ca să-l readucă pe om la asemănare prin har Sfântului Duh cu Atotcreatorul.

În raţiunea lor oamenii, creaturile Sale, l-au condamnat pe Dumnezeu la moarte. În înţelepciunea dumnezeirii Sale, Logosul întrupat, Iisus Hristos le-a dăruit oamenilor nemurirea. Astfel, Învierea lui Hristos a devenit Mama tuturor creştinilor nemuritori. Învierea lui Hristos este ţelul suprem al omenirii, cum spunea şi purtătorul de Hristos, Valeriu Gafencu: „Eu consider că ţelul de căpetenie al vieţii noastre trebuie să fie Învierea. Tot ce facem noi în această viaţă trecătoare trebuie să fie o permanentă pregătire pentru ziua Învierii creştine, când oamenii şi neamurile se vor înfăţişa înaintea judecăţii supreme, cu faptele lor bune şi cu păcatele lor, urmând să-şi ocupe locul cuvenit în stratificările spirituale ale cerului” ( Ierom. Teognost, op. cit., p. 174.)
Întregul sens al cerului şi al pământului se află în cele patru Evanghelii, care se recapitulează în cele patru cuvinte divine:

Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!

Stâlpul şi Temelia istoriei creştinismului şi-au consolidat osatura pe Adevărul Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Dacă am aduna toate faptele creştinilor rezumându-le la o singură faptă deplină, aceasta ar fi Învierea lui Hristos.
Dacă am însuma toate adevărurile evanghelice într-unul singur şi absolut, acesta este Învierea lui Hristos.
Dacă am împlini toate realităţile nou-testamentare într-una supremă, aceasta ar fi Învierea lui Hristos.
Şi dacă am întrupa toate minunile creştine într-una totală, dumnezeiască aceasta este Învierea lui Hristos.
Pentru că numai în Slava Învierii Domnului nostru Iisus Hristos se arată totul în toate în chip deplin, minunat, desăvârşit, veşnic, sfânt, nemuritor şi dumnezeiesc.
„Fără Învierea Dumnezeului-Om nu se poate explica nici apostolia Sfinţilor Apostoli, nici mucenicia mucenicilor, nici mărturisirea mărturisitorilor, nici sfinţenia sfinţilor, nici asceza asceţilor, nici minunile făcătorilor de minuni, nici credinţa credincioşilor, nici iubirea celor ce iubesc, nici nădejdea celor ce nădăjduiesc, nici rugăciunea celor ce se roagă, nici blândeţea celor blânzi, nici pocăinţa celor ce se pocăiesc, nici milostivirea celor milostivi, nici orice altă virtute şi asceză creştină”.
( Sf. Iustin Popovici, op. cit., p.86)
Hristos este plenitudinea a tot ce există, a tuturor însuşirilor moral-spirituale, iar mai presus decât acestea toate El este dumnezeiasca Dragoste pentru Dumnezeu şi pentru toată creatura. „Către El tinde tot mersul evenimentelor; ca periferia spre centru, spre El converg toate razele crugului timpurilor” (7. Sf. Teofan Zăvorâtul, cit de Pavel Florenski, op. cit., p.14.)

Din El se revarsă veşnic harul nepotolit de apă vie al cuvintelor dumnezeieşti: „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, şi nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere.” (Matei 11,27).
Numai în lumina Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Ucenicii creştini din toate timpurile au acceptat cu răbdare şi curaj toate prigonirile şi persecuţiile, iar în vremurile mai de pe urmă (din sec. XX) pătimitorii au dat sens suferinţelor, mergând cu bucurie la moarte pentru Cel Care le-a dăruit Viaţa Sa. Devenind pentru om, respectiv pentru lume singura posibilitate de trecere de la timp la veşnicie, personalitatea vie a lui Iisus Hristos a născut Biserica, care la rândul ei este o personalitate divino-umană a cărei viaţă, scop, sens şi spirit sunt prin Hristos întru Hristos. Menirea Bisericii este aceea de a conştientiza creştinul că este un pelerin spre nemurire şi veşnicie. Viaţa noastră nu se încheie pe pământ, căci ea a fost rânduită spre alt rod, spre rodul nemuririi. Eul nostru trebuie permanent asaltat de dăruire pentru a putea sfărâma carapacea egoismului şi a ignoranţei, care încătuşează spiritul şi iubirea. Viaţa fiecărui om pe pământ trebuie să fie o pildă atât pentru sine, cât şi pentru aproapele său.

În acest înveliş de lumină al pildei, veşmântul faptelor devine înfrumuseţare. Cu cât este însă mai presus viaţa Mântuitorului ?
„Viaţa Domului Iisus Hristos a fost pe pământ în întregime o pildă. Toate pildele Lui de smerenie, de iubire, de blândeţe, de jertfă, de iertare, de curăţie, de bunătate, au întregit viaţa Lui trăită dumnezeieşte”( Lacrimă şi Har Preotul Martir Constantin Sârbu, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2010, p. 149.)
De la naşterea Ei, misiunea şi minunea Bisericii confirmă unitatea şi comuniunea credincioşilor mărturisitori cu Mântuitorul: „Să facă din simţirea lor de sine simţire de Hristos şi din conştiinţa de sine a lor, conştiinţă de Hristos; viaţa lor să devină viaţă în Hristos şi prin Hristos; sufletul lor să devină suflet în Hristos şi prin Hristos; personalitatea lor să devină personalitate în Hristos şi prin Hristos; în ei să trăiască nu ei înşişi, ci Hristos să trăiască în ei” ( Sf. Iustin Popovici, op. cit., p.93.)
Caracterul Bisericii nu este doar naţional, ci şi ecumenic universal, dar şi cosmic. Sensul Ei este jertfa şi mântuirea tuturor oamenilor, iar scopul este acela de a-i uni pe toţi în Hristos fără deosebire de clasă socială, de naţie sau seminţie: „Nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este sclav, nici liber, nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască; căci voi toţi sunteţi una în Hristos Iisus” (Galateni 3,28), „pentru că Hristos este toate în toţi” (Coloseni 3,11).
Sarcina, vocaţia şi misiunea Bisericii lui Iisus Hristos este aceea de a ţese în viaţa şi sufletul oricărui popor şi oricărui neam, broderia binecuvântatelor virtuţi divino-umane. Numai personalităţile purtătoare de Hristos, Elita spirituală a neamului creştinesc (a fiecărei naţii în parte) poate lupta şi stârpi toate organizaţiile şi mişcările atee, ucigătoare de spirit.
Moartea ateismului este asceza, „arta artelor”, cum o numeau Sfinţii Părinţi.
Trăirea Bisericii, eclesialitatea ei, înseamnă trăirea noii vieţi în Duh, în deplină frumuseţe; adică a trăi frumos asceza în spiritul ortodox. Viaţa ascetică are ca stâlp şi temelie două mari virtuţi-nevoinţe: rugăciunea şi postul împletite în munca nevoinţei şi-a luminii liturgice, premize ale desăvârşirii, ale sfinţeniei, din care radiază luminarea şi cultura adevărată. „În realitate, cultura înseamnă luminare, luminare prin sfinţenia în Duhul Sfânt, Care este purtătorul şi creatorul sfinţeniei şi al luminii şi al cunoştinţei. Şi, întrucât sunt sfinţiţi şi luminaţi de Duhul Sfânt, sfinţii sunt şi adevăraţii învăţători şi pedagogi. Sfinţenia este unire după har cu Dumnezeu, adică unire cu Logosul cel veşnic, cu sensul vieţii şi al existenţei; tocmai în aceasta constă plinătatea şi desăvârşirea personalităţii şi existenţei omeneşti. O astfel de sfinţenie harismatică este sufletul cultului.( Sf. Iustin Popovici, op. cit., p.103;rii”)
Prin urmare, Mântuitorul nostru Iisus Hristos-Viaţa sfinţeniei şi Sufletul înţelepciunii a pus unitate între cele două noţiuni, sfinţenia şi cultura, iar Neamul nostru ortodox le-a făcut identice. De la preoţii, învăţătorii şi conducătorii săi, Neamul nostru a cerut două lucruri: educaţia şi sfinţenia. De aceea toate noţiunile de „părinte”, „pedagog”, „sfânt”, cu semnificaţia de „luminător”, le-a personificat în persoana sfinţilor.
Aşadar, adevărata luminare şi cultură a creştinului o constituie mântuirea omului de rău, de păcat şi de moarte prin trăirea în Hristos. Având chipul lui Dumnezeu întipărit în noi, lumina sufletului nu poate fi decât sfinţenia: „Căci aceasta este voia lui Dumnezeu: sfinţirea noastră” (1 Tesaloniceni 4,3). Dacă am fi nevoiţi să alegem din Tezaurul Noului Testament doar un singur giuvaer, o singură poruncă, aceasta ar fi: „Fiţi sfinţi, cum sfânt sunt şi Eu” (1 Petru 1,16), căci „Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc dintr-unul sunt toţi” (Evrei 2,11), iar singura cale a creştinilor este „calea sfinţilor”(Evrei 8,8).
Rezultă deci, că Evanghelia Mântuitorului Hristos este un îndem, o chemare şi o alegere. Toţi oamenii sunt chemaţi la credinţă, la alegerea Crucii şi a dragostei . De aceea sunt mult mai mulţi cei chemaţi, decât cei aleşi.

Această „viaţă veşnică am văzut-o cu ochii noştri şi mâinile noastre au pipăit-o”; pe aceasta noi creştinii, „o mărturisim şi o vestim” tuturor (1 Ioan 1,1-2).
Hristos-Învăţătorul lumii, sfinţeşte totul prin Lumina Adevărului Său: „Toată făptura lui Dumnezeu…se sfinţeşte prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (1Timotei 4,5).
Nobilul scop al vieţii omului pe pământ este primirea harului Sfântului Duh, credinţa, iar sensul creştin al ascezei din care radiază dreptatea, adevărul, frumuseţea şi sfinţenia este urcarea la cer, mântuirea. Omul creşte deodată cu dăruirea sa şi scade împreună cu egoismul său. Iată cum ne luminează marele învăţător şi sfânt al Bisericii, Sfântul Grigorie Teologul:
„Să te curăţeşti mai întâi pe tine însuţi şi apoi să curăţeşti pe alţii;/Să devii tu însuţi mai înţelept şi apoi să înţelepţeşti pe alţii;/Să devii tu însuţi mai întâi lumină şi apoi să luminezi pe alţii;/Să te sfinţeşti tu însuţi mai întâi şi apoi să sfinţeşti pe alţii” ( Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 2,71; P G 35, 480 B.)
Până la Întruparea Fiului lui Dumnezeu în istorie, omenirea avea ca finalitate a vieţii, moartea. Prin Naşterea Mântuitorului pe pământ viaţa lumii a văzut Lumina veşniciei.
Creştinii primind noua viaţă de la Hristos se mai numesc şi purtători de Hristos, şi deci viaţa cu tot ce are ea mai bun şi mai de preţ este mai întâi a lui Hristos, Care
S-a făcut părtaş naturii noastre şi abia apoi suntem şi noi posesori ai vieţii noastre.

Fiecare creştin să repete dumnezeiescul adevăr rostit de Apostolul Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20). Prin creştinii mărturisitori curge viaţa divino-umană a lui Iisus Hristos de-a lungul istoriei: „Creştinii sunt Evanghelia lui Hristos continuată de-a lungul veacurilor istoriei neamului omenesc”
( Sf. Iustin Popovici, op. cit., p.129.)
Omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (restaurat după cădere prin Dumnezeu-Omul Hristos), a devenit prin sufletul său spiritualizat, fiinţa-persoană cu o valoare supremă mai presus de cosmos: „Ce folos este omului de va câştiga lumea toată şi-şi va pierde sufletul său, sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16,26). După natura spiritului se călăuzeşte omul. În acest „chip al Său”, Dumnezeu a pus în om dorul după Dumnezeu, adică setea şi foamea după tot ce este desăvârşit. Mai târziu omul „crescând”, s-a emancipat de sub ocrotirea lui Dumnezeu, a uzurpat constituţia „chipului”şi devenind mai uman, L-a alungat pe Dumnezeu. Deşi amprenta divină a rămas, omul s-a îmbolnăvit spiritual sfârşind în moarte.
Aşadar, Întruparea Fiului lui Dumnezeu în lume era deopotrivă necesară, raţională şi naturală. Prin Iisus Hristos lumea l-a văzut pe Dumnezeu în esenţa Lui şi pe om în esenţa sa. El a dezlegat definitiv, singur şi Cel dintâi în chip real taina vieţii şi misterul morţii, prin Învierea şi Înălţarea Lui la dumnezeirea Vieţii. Mântuitorul Iisus Hristos este viaţa, inima, sufletul, fiinţa, scopul, sensul şi cinstea absolută a Bisericii Sale, care la rândul ei, Biserica devine o prelungire în veşnicie a vieţii Mântuitorului. Iisus Hristos Dumnezeul-Om este aşadar esenţa Ortodoxiei: „Deci tot ceea ce e ortodox are caracter divino-uman: şi cunoaşterea şi simţirea, şi voinţa, şi gândirea, şi morala, şi dogmatica, şi filosofia, şi viaţa” ( ibid., p.162.).
Neamul, Ţara şi Biserica noastră au trăit, s-au bucurat şi au suferit împreună împlinind consecvent apărarea Ortodoxiei. De aceea spune Părintele Iustin Pârvu: „Geniul Orotdoxiei stă în capacitatea de a fi în acelaşi timp sobornicească şi naţională, adică putând să-i cuprindă pe toţi ortodocşii într-o unitate superioară, întru Hristos Iisus şi în Biserica Tradiţiei fără a ştirbi identitatea naţională, ci transfigurându-le însuşirile şi zestrea” ( Ierom. Teognost, op. cit., p.65. )
Viaţa Bisericii este o permanentă comuniune a creştinilor mărturisitori cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii. În Biserică trecutul este întotdeauna prezent. De aceea cu toţi membrii Bisericii vii şi adormiţi de la Adam cel dintâi până la ultimul care va adormi, cu întreaga comunitate creştină prezentă suntem contemporani.
Fiecare membru, fiu al Bisericii aparţine deopotrivă tuturor sfinţilor şi Dumnezeului-Sfânta Treime. Comuniunea lor se realizează prin energia harismatică a Duhului Sfânt.
Numai în comuniune creştinul mărturisitor este liber, purtător de Adevăr şi Iubire. Omul, creştinul nu poate renunţa niciodată la Creatorul său, fiindcă în gena sa se află imprimat de-a pururi chipul lui Dumnezeu. Omul a primit de la Ziditorul său măreţia, demnitatea, slava şi sfinţenia dumnezeiască, tocmai pentru că este de obârşie divină.
Înzestrat de Dumnezeu cu un simţ al orientării omul a devenit un pelerin al bucuriei, al înţelepciunii, călătorind sub razele Duhului de la nefiinţă la atotfiinţă. Cufundându-se în botezul atotfiinţei, omul a biruit moartea mai întâi în sine însuşi şi apoi în jurul său. Aceasta este filosofia ortodoxă, Filosofia Sfântului Duh, care instituie în om forţa moralei creatoare înmulţindu-i înţelepciunea dumnezeiască. Ca Mlădiţă a Viţei-Duhului Sfânt, filosofia de-viaţă-făcătoare este singura artă care plăsmuieşte omul după chipul lui Dumnezeu şi singura ştiinţă care-l învaţă cum să ajungă de la moarte la nemurire.
Dumnezeiescul Sfânt Ioan Damaschin sublinia caracterul moral al filosofiei ortodoxe spunând că: „filosofia este asemănătoare cu Dumnezeu” şi că ea este, deci: „arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor” (Sf. Ioan Damaschin, Trilogia Izvorul cunoştinţei. 3; PG 94, 533 BC.)
Creştinismul divino-uman, ortodoxia, nu poate fi echivalată cu nici o mişcare a unei epoci istorice, cu spiritul vreunui veac, sau şi mai mult cu vreo ideologie politică. Dogma creştinismului constă în infailibilitatea lui Dumnezeu-Adevărul absolut.
O mare parte a omenirii după răscumpărarea lumii de către Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos, prin Jertfa Sa Sfântă de pe Crucea Golgotei, n-a ţinut cont de avertismentul profetic grăit de Apostolul Pavel: „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos”(Coloseni 2,8). Înţeleptul cunoscător al omului şi al lui Dumnezeu, Apostolul Pavel a corectat sintagma gândirii lumeşti că: „omul este măsura tuturor lucrurilor”, cu sofianismul său: „Dumnezeul- om măsura tuturor lucrurilor”, rezumând filosofiile lumii la două: filosofia după Dumnezeul- om şi filosofia după om”, adică filosofia Vieţii şi filosofia morţii.
În afara comuniunii, omul devine „infailibil”, îl micşorează pe Dumnezeu şi se măreşte pe sine, se „umanizează”. Doctrina umanismului se află în „infailibilitatea” omului răsfrânt în absurdul dilemei. Imperiul umanismului şi-a fondat hegemonia pe o răsturnare a tuturor valorilor, făcând din dinastia sa o ereditate a panereziilor care au declaşat pustiirea neamurilor.
Acest fapt s-a petrecut în Apus, când creştinismul divino-uman al Bisericii Occidentale a divorţat de divinitate, omul a luat locul lui Dumnezeu, iar creştinismul a devenit umanist. Abia acum se realizează marea schismă, marea ruptură: dez-întruparea Fiului lui Dumnezeu întrupat şi dez-divino-umanizarea Dumnezeului-Om; consecinţe care au condus iremediabil la orice substituire, orice selectare, orice adaos care să satisfacă gustul omului autonom îmbuibat de sine.
Pentru omul autonom mirajul răului este din abundenţă ispititor şi atrăgător primindu-l cu entuziasm ca pe o ardere de tot. În aluatul raţiunii autonome s-au plămădit toate silogismele logice ale cunoaşterii umaniste: , platonismul, aristotelismul, arianismul, scolastica, papismul, protestantismul, relativismul, sionismul, marxismul, iluminismul, anarhismul, nihilismul, comunismul, ecumenismul cu toate derivatele lor în multe sfere ale gândirii.
Ajungând „măsură a tuturor”, omul s-a întrupat în sine, uzurpând viaţa şi întronizând moartea. „Rodul întregii activităţi a omului (autonom) a fost de a fi alcătuit din tot neamul omenesc un trup: trupul morţii” ( Sf. Iustin Popovici, op. cit., p. 199.)

Considerându-se pe sine mai presus de toate omul autonom, încremenit în propiul său egoism s-a întors în lumea politeistă.

„Toate umanismele europene, de la cele dinainte de Renaştere la cele ale Renaşterii şi aşa mai departe-cele protestante, filosofice, religioase, ştiinţifice, civilizatorice şi politice-au urmărit şi urmăresc neîncetat, cu bună ştiinţă sau în neştiinţă, un singur lucru: acela de a opune credinţei în Dumnezeul-om credinţa în om, de a opune Evangheliei Dumnezeului-om evanghelia după om, filosofiei după Dumnezeul-om filosofia după om, culturii după Dumnezeul-om cultura după om; într-un cuvânt, de a opune vieţii după Dumnezeul-om viaţa după om” ( ibid., p.203.)
Nimeni de pe pământ nu mai putea reface viaţa, căci viaţa nu se naşte decât din iubire, iar Iubirea îşi are sălaşul în cer. Când omul a conştientizat acest lucru, s-a „împlinit vremea” şi Dumnezeu a coborât pe pământ, S-a întrupat şi S-a jertfit biruind moartea prin slăvita Sa Înviere. Omenirea a fost dezlegată de trupul morţii. Moartea, care nu are început, nu mai are nici sfârşit, ci devine o prelungire a vieţii, cum spunea Eugen Ionescu: „Triumful vieţii este atât de categoric în mesajul lui Christos, încât şi moartea este mântuită, şi ea este transfigurată prin speranţa celei de-a doua veniri. Moartea nu mai e acum definitivă. Ea nu mai e nimicire, evanescenţă, neant- ci un popas de odihnă înaintea Nemuririi…” ( Adrian Alui Gheorghe, Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire. Ed. Conta, Piatra Neamţ, 2006, p. 49.)
Primind credinţa şi dragostea lui Hristos, creştinul a devenit concorporal cu Trupul Dumnezeului-Om, cu Biserica Sa. De aici, menirea creştinului mărturisitor este de a sădi în suflet cununa Bisericii şi de a purta pe umeri soarta Neamului său spre ţelul final, întru mântuire, cum ziditor grăieşte Părintele Iustin: „Ţelul final al oricărei naţii însă nu este viaţa, ci Învierea, şi asta chiar cu preţul vieţii trupeşti” ( 19. Ieromonahul Teognost, Părintele Iustin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos, vol.2, Ed. „Credinţa strămoşească”, p. 138.)
În fiecare creştin când rânduieşte Domnul, vine harul luminii de sus, înmugurind clipa mărturisirii, răspândind în jurul lui lumina. Rostului vieţii nu trebuie să-i irosim viaţa, ci trebuie s-o înflorim dăruind-o, aşa cum ne-a dăruit-o Domnul pe a Sa, iubindu-ne pe toţi: „A iubi cu iubirea Lui spune părintele Constantin Sârbu înseamnă a acoperi căderea fratelui tău, a suferi împreună cu el, a câştiga inima lui prin dragoste şi îngăduinţă, înseamnă a dărui ceva din sufletul tău aproapelui”
( Lacrimă şi Har…,op. cit., p.185.)
Ca să aibă iubire, lumea are nevoie mai întâi de adevăr. Şi adevărul şi iubirea sălăşluiesc în Biserică. Nimic nu e mai sfânt ca dragostea şi nimic nu e mai strălucitor ca adevărul. Biserica este un mesaj evanghelic prin care mărturisitorii slujesc veşnicia.
Prin personalitatea ei, Biserica se deosebeşte de tot ce-i pământesc sau omenesc. Sufletul Ei este viaţa tuturor virtuţiilor divino-umane, virtuţi prin care creştinii mărturisitori sunt înfiaţi în Hristos. „A fi al lui Hristos înseamnă să te simţi necontenit răstignit în lume, prigonit de lume, ocărât, scuipat şi luat în bătaie de joc. Lumea nu suferă pe oamenii purtători de Hristos, aşa cum nu L-a suferit nici pe Hristos. Mediul în care creştinul aduce multă roadă este martiriul” (Sf. Iustin Popovici, op. cit., p. 98.)
Prin Cruce, pomul vieţii înfloreşte veşnic în fiecare martir sau sfânt. Crucea ca armă a biruinţei trebuie înrădăcinată adânc în conştiinţă, ca să înflorească în minte şi să se întărească în voinţă. În Cruce a înflorit şi a dat rod toate vieţile mărturisitorilor, martirilor, mucenicilor şi sfinţilor. În vieţile lor izvorăsc Sfintele Taine în care se cuprind legile morale, dogmatica practică şi pedagogia ortodoxiei. În vieţile lor se oglindesc deplin Dumnezeu şi omul. Prin Dumnezeul-Om Hristos ei au devenit dumnezei ai harului, ai duhovniciei. De aceea, Sfinţii Părinţi numesc viaţa duhovnicească adevărata filosofie, aşa cum Sfântul Macarie cel Mare îi numeşte pe Sfinţi „filosofi ai Duhului Sfânt” ( ibid, p. 139 ).

Mărturisitorul trăieşte viaţa ca şi cum s-ar afla permanent în faţa lui Dumnezeu. Graţie acestor iluminări el îşi vede propria sa măsură.
„Misiunea omului spunea Ioan Ianolide e de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2009, p. 17.)
Din iubirea Sa, pentru om, Bunul Dumnezeu a plămădit pe veşnicie înomenirea Sa dumnezeiască. Ca să rodească menirea sa divină omul trebuie să rămână permanent om. Să gândim la cele spuse de Arhiepiscopul Calinic Argeşeanul: „Există o vreme din an când omul este chemat să mediteze: că trebuie să fie mai OM! În ziua naşterii lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu ca OM, orice zidire de pe pământ, fără să ştie poate, dinăuntru simte că este mai OM!” ( Calinic Episcopul, Veşnicia de zi cu zi, Curtea Veche, Bucureşti, 2006, p. 18.)

Nu de antropologie avem nevoie ca să ştim ce şi cine este omul, ci de Iisus Hristos. Structura lui divino-umană, unicitatea fiecăruia fiind o excepţie, omul este mai presus de lege, cum afirmă Părintele Rafail Noica: „Fiecare suflet care va fi existat în istoria aceasta este o călătorie dintru nefiinţă până întru vecinica dumnezeire” (Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p.140.)

Menirea, misiunea creştinului este de a trăi ortodoxia şi a o mărturisi, cum spune atât de limpede şi de categoric Mântuitorul Hristos: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32). Dincolo de această mărturisire, nouă ne rămâne chipul lor drag şi strălucitor ca pildă de urmat, după îndemnul dumnezeiescului Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7). Creştinul mărturisitor spunea Ioan Ianolide trebuie să fie „drept în adâncul sufletului său şi în viaţa sa, faţă de toată lumea şi faţă de sine însuşi” ( Ioan Ianolide, op. cit., p. 20.)
Mărturisitorul trăieşte continuu sub temeiul evanghelic, apostolic şi patristic. Ancorat în Hristos, mărturisitorul poate cuprinde lumea în sinteza ei, în simbolurile ei şi chiar căzând subt o umilitoare înfrângere, se ridică triumfător sub pavăza hristică, fiindcă el cugetă filocalic, mistic, ascetic, jertfitor. În toate împrejurările mărturisitorul creştin trebuie să împlinească voia lui Dumnezeu şi să se desăvârşească dăruind, căci: „Dragostea spunea Valeriu Gafencu este însăşi desăvârşirea” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Cristiana, Bucureşti, 2006, p. 240.) , care pentru a ne împlini, desăvârşi, trebuie să o dăm Domnului şi prin Domnul, aproapelui. Tot ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu, trebuie la rându-ne să-I le dăruim. „El ne-a dăruit viaţa, deci pentru El trebuie să trăim. El ne-a dăruit iubirea, Lui să I-o dăruim” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Cristiana, Bucureşti, 2006, p. 240).
Mărturisitorul trăieşte potrivit intenţiei lui Dumnezeu prin valoarea jertfei de pe Cruce. Aceasta îi dă o valoare absolută, după cum mărturiseşte Părintele Arsenie Boca: „Faptul că din partea sa Dumnezeu a făcut totul pentru om, până şi jertfa Sa de pe Cruce, dovedeşte că omul are preţ imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intenţiei divine; centrul şi sinteza creaţiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevăzută” (Părintele Arsenie Boca, Mare Îndrumător de Suflete din Secolul XX. Ed. Teognost Cluj-Napoca, 2002, p. 122 ).
Savantul creştin Simion Mehedinţi confirmă şi el valoarea omului, sau a naţiei în funcţie de trăirea hristică: „Un om ca şi un popor, atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţăturii lui Iisus” ( Monahul Moise, Sfântul închisorilor, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 11.)
Omul există doar prin co-existenţa cu Dumnezeu şi cu întreaga creaţie. Omul care nu stă pe scaunul hulitorilor, nu se asociază cu necredincioşii şi nu calcă pe calea păcătoşilor este fericit : „Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori” (Psalmul 1). Observăm că în faţa lumii obiective nu orice mod de comportare este valabil. Urmând permanent glasul conştiinţei morale,legătura sa cu Creatorul şi creaţia Lui poate co-exista în deplină armonie: „Trăirea noastră în lume, pătrunderea noastră în tot ceea ce cuprinde acest univers, dragostea şi vibrarea pentru tot ceea ce există în armonia divină a cosmosului, ne fac mai vii, mai mari, mai puternici şi mai bucuroşi de viaţă” ( Ernest Bernea, Trilogie Filosofică, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2002, p.65.)
Omul, creaţie a lui Dumnezeu este înrădăcinat în Cosmos, lumea Creatorului, care pulsează de viaţă, frumuseţe şi armonie. Omul trăieşte nu în sine, pentru sine, ci în mod plenar, prin participare la comunicarea cu Fiinţa absolută şi cu semenul său. Prin urmare omul se intensifică, trăieşte viaţa prin frumuseţea divină, capătând aşadar o dimensiune cosmică: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele, pe care Tu le-ai întemeiat îmi zic: Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau Fiul omului, că-L cercetezi pe el?Micşoratu- l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el” (Psalmul 8, 3-5). Ca să gândim cosmosul şi să putem vorbi despre el sunt necesare afirma filosoful Ernest Bernea „căile filosofiei, poeziei şi religiei” ( Ernest Bernea, Trilogie…op. cit., p.67), iar înţeleptul Petre Ţuţea adăuga că: „Dumnezeu n-a creat materie, substanţă şi natură, ci lucruri ale căror legităţi raţionale le reprezintă El, ca şi unitatea lor” ( Petre Ţuţea, op. cit., p. 37)
Întru zidirea Creaţiei puterea Duhului Sfânt s-a arătat dintru început şi omul o percepe prin harul primit cum ne desluşeşte Sfântul Nichita: „Când va simţi mintea sa umplându-se de o lumină de negrăit şi de înţelesurile unei înţelepciuni mai înalte, să se ştie că se petrece pogorârea Mângâietorului în sufletul său, pentru descoperirea visteriilor Împărăţiei cerurilor ascunse în El şi să se păzească pe sine ca pe un palat al lui Dumnezeu şi locaş al Duhului” ( Filocalia VI, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 277.)
.
Cu fiecare suflet Dumnezeu are o conversaţie, personală, intimă. Prin darul cuvântării primit, omul trebuie să-şi restabilească identitatea, rostind adevărul. Sensul cuvântului nu este de a da informaţie, ci acela de comuniune, de împărtăşire.
Numai prin Duhul Sfânt omul devine persoană, înfiind întru sine întreaga umanitate. Aici, omul atinge dimensiunea morală. Prezenţa celuilalt lângă tine duce la descoperirea de sine. Aceste existenţe trebuie să se regăsească reciproc întru asemănare, neanulându-se nici sensul propriu, nici diferenţele specifice fiecăruia. Fiecare dintre noi trebuie să-i respecte aproapelui atât lupta cât şi împlinirea. În căutarea celuilalt devenim complementari şi re-creatori realizând comuniunea. În dragostea creştină pentru celălalt singularitatea persoanei dispare, eu şi tu devin comunitatea noi. Lumea noastră devine deci, o comunitate de har, o lume duhovnicească. Iată cum ne îndeamnă Valeriu Gafencu, unul din mulţii şi marii realizatori ai lumii duhovniceşti: „Vreau să nu mai trăiesc pentru mine, ci să trăiesc pentru iubire, să contribui la fericirea tuturor, cu darul lui Dumnezeu. Prin mântuirea semenilor mei, să-mi mântuiesc propriul suflet…Vom trăi toată viaţa unul pentru altul, Împărate Ceresc!” ( Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, op. cit., p. 229.)

Atributul persoanei îl conferă harul Duhului, care reclamă de la om simplitatea. Îndemnul la simplitate al filosofului creştin Ernest Bernea „a exista în viaţă şi a exista în viaţă înseamnă a-i trăi şi cuceri sensul” (Ernest Bernea, Preludii Îndemn la Simplitate. Cel ce urcă Muntele. Treptele Bucuriei. Ed. Predania, Bucureşti, p. 15).
se pogoară din Fericirile Predicii Mântuitorului de pe Muntele Măslinilor: „Fericiţi cei săraci cu duhul (smeriţi), că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3).
Rădăcina simplităţii creşte tulpina şi coroana celorlalte virtuţi-nevoinţe ale Fericirilor: „cei în suferinţă”, „cei blânzi”, „cei flămânzi şi însetaţi de dreptate”, „cei milostivi”, „cei cu inima curată”, „făcătorii de pace”, „cei ocărâţi şi prigoniţi pentru dreptate”. Soarta şi mântuirea oamenilor este comunitatea cum remarcă acelaşi mare gânditor Ernest Bernea: „Oamenii sunt sortiţi să trăiască , să sufere şi să se mântuiască împreună” (ibid. p. 72)

Orice existenţă şi esenţă proprie în comunitatea de har, creşte şi se împlineşte, ba mai mult, totul se unifică şi se înfrumuseţează, atingându-se dimensiunea fundamentală de om-Dumnezeu. Transfigurarea omului are loc numai prin conlucrarea cu harul Sfântului Duh. Reflectarea luminii Duhului ne arată imperfecţiunea, dar şi aspiraţia către perfecţiune. Cât timp tronează eul, omului îi va fi greu să-şi recunoască micimea, păcatul, imperfecţiunea. Imperfecţiunea nu anulează însă gradul de rudenie cu Dumnezeu, ceea ce-i îndreptăţeşte astfel aspiraţia. Venirea purtătoare de Dumnezeu a sfântului Duh, ne arată Zorile Sfintei Învieri prin care Îl vedem înviind pe El Însuşi, cum spune Psalmistul:
„Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă”(Psalmul 117, 27). Pe Crucea răstignirii pe care a sfinţit-o cu scump Sângele Său, Mântuitorul a pironit pe ea păcatele lumii, plătind cu Viaţa Sa Sfântă. Această dăruire dumnezeiască jertfitoare ne-a adus prin Învierea Sa, învierea noastră, după cum arată Sfântul Simeon Noul Teolog: „Învierea şi slava lui Hristos este însă slava noastră, care are loc, se face arătată şi văzută nouă prin Învierea Lui întru noi; căci însuşindu-Şi o dată prin Întrupare cele ale noastre, cele pe care le face întru noi Şi le atribuie Lui Însuşi” ( Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze Scrieri II, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p.172.)

Prin lumina Adevărului evanghelic şi harul Iubirii jertfelnice Domnul nostru Iisus Hristos ne înfiiază harului Său, ne naşte din nou, ne zămisleşte fără de păcat. „El ia asupra Sa trăsătura pătimitoare a firii omeneşti (spune Părintele Ilarion Felea), ca şi noi să luăm trăsătura firii Lui dumnezeieşti, cea fără de păcat. El înfrânge puterile satanei: înfrânge ispita şi patima plăcerii în pustie (Matei, 4, 1-10) şi ispita şi patima durerii pe Cruce, prin răstignire. El a supus patima, durerea, plăcerea şi moartea sub voinţa Sa”( Preot Ilarion V. Felea, Spre Tabor, vol.I Pregătirea, Ed. Mănăstirii Petru Vodă, p. 335.)
Patimile noastre, ale lumii întregi au umplut Paharul Suferinţei Mântuitorului, care în sufletul Său a devenit pentru noi Paharul mântuirii. Pentru aceasta toate făgăduinţele noastre trebuie să le împlinim în Domnul: „Paharul mântuiri voi lua şi numele Domnului voi chema” (Ps. 115, 4). Paharul mântuitor al lui Hristos este darul primit de noi de la Dumnezeu, pe care bându-l cu smerenie, devine tămăduitor: „Prin amărăciunea acestui Pahar este nimicită în inimă nelegiuita, ucigaşa dulceaţă a păcatului; prin smerenia ce se revarsă din el cu îmbelşugare este ucisă trufaşa cugetare trupească; cel ce bea cu credinţă şi cu răbdare primeşte înapoi viaţa veşnică…Credinţa vie în Hristos îndeamnă pe om să primească Paharul lui Hristos-iar Paharul lui Hristos varsă în inimile părtaşilor săi nădejdea în Hristos; nădejdea în Hristos dă inimii tărie şi mângâiere”(Sf. Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască. Vol II, Ed. Sofia, Bucureşti, 2000, p. 273, 276.)

Crucea este Calea de la suferinţă la bucurie (mângâiere), este timpul de la răstignire la Înviere. „Prin Cruce (glăsuia Părintele Ilarion Felea) înţelegem însăşi creştinătatea, religia şi Biserica creştină în întregimea ei. Prin Cruce înţelegem Jertfa Mântuitorului adusă pe Golgota, pentru mântuirea şi împăcarea neamului românesc. Prin Cruce înţelegem „arma păcii”, floarea mântuirii, lemnul Domnului, „uşa Tainelor” prin care se deschid şi se revarsă în sufletele noastre izvoarele harului. Prin Cruce înţelegem suferinţa ispăşitoare, sfinţitoare şi mântuitoare. Prin Cruce înelegem steagul de luptă, altarul de jertfă şi semnul de biruinţă al creştinilor” (Preot Ilarion V Felea, Spre Tabor, vol. II, p. 238).

Taina mistică a cunoaşterii absolute este deci Sfînta Cruce, cum afirmă şi Părintele Daniil: „Metafizica ultimă e o metafizică a Crucii; ea nu duce numai la cunoaşterea adevărului ci şi la supremul adevăr al cunoaşterii…Firul Sfintei Cruci care ţese sfânta urzeală a fiinţei noastre celei noi, naşterea cea adevărată, naşterea cea de-a doua”( Părintele Daniil de la Rarău, Taina Sfintei Cruci, Ed. Christiana, Bucureşti, 2001, p. 75, 98.

Dacă Mântuitorul nostru a dorit să prăznuiască Paştile împreună cu noi este evident faptul că tot împreună cu noi a dorit să prăznuiască şi Învierea. A prăznui împreună cu Domnul înseamnă a fi în ascultarea, ruga, cugetarea şi binecuvântarea Sa, cu pace, bucurie şi armonie întru toţi. „Să prăznuim deci(spune Sf. Ioan Gură de Aur) acest mare şi luminat praznic, în care a Înviat Domnul, să-l prăznuim luminat şi în acelaşi timp cu sfinţenie. Domnul a înviat şi împreună cu Sine a înviat şi lumea; El a înviat, sfărâmând legăturile morţii”( Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la Duminici şi Sărbători, Ed. Bunavestire Bacău, 1997, p. 18.)

La această Zi mare, la acest Praznic Sfânt – Ziua marii bucurii, trebuie să ne gătim cu haina curată a Sfîntului Botez. „Să mulţumim deci Domnului, Celui ce ne-a trecut marea postului şi ne-a adus cu veselie la limanul Învierii Lui” Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit., p.171).
*
* * *
*
*
Praznicul Primăverii dumnezeieşti a înflorit în Nuntă curată toate bucuriile cereşti şi pământeşti, ca o încântarea a Cântării divine, cum melodios sună imnul Sfântului Eferm Sirul: „Revarsă peste noi, binecuvântate Doamne, din bogăţia Ta în luna ce pe toate bogate le face!
În luna lui Aprilie darul Tău s-a întins peste toate. În ea s-au înbogăţit şi s-au împodobit munţii cu verdeaţă, ogoarele cu sămânţă, marea cu câştig, pământul cu turme, cerul cu stele vesele şi văile cu flori.
Aprilie e podoaba pământului şi praznicul lunii Aprilie e podoaba Bisericii sfinte…Iată luna lui Aprilie ţese şi îmbracă pământul. Făptura se acoperă cu un veşmânt multicolor. E haina florilor şi mantia bobocilor…În luna florilor ies afară pline de hărnicie şi albinele înaripate…Dulceaţa e risipită şi gura acestei preacurate făpturi o adună. Ea e oglinda Bisericii care adună din Scripturi dulceaţa Duhului Sfânt…
Înmiresmatul Aprilie s-a făcut căţuie de tămâie binemirositoare revărsându-şi toate miresmele sale…În luna lui Aprilie (de Bună-vestire) S-a pogorât Domnul nostru din cer şi L-a primit Maria. Tot în Aprilie a înviat şi a urcat la cer. Şi iarăşi Maria L-a văzut. Ea a simţit când cobora. Şi tot ea cea dintâi L-a văzut la învierea Sa”(Sfântul Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 202-204.)

Maica Domnului a adus cerului şi pământului dumnezeiasca bucurie a Învierii lui Fiului său. Fecioara Maria, Fiică şi Maică a lui Dumnezeu, Slujitoare şi Împărărteasă a unit veriga Edenului, aducându-ne din nou bucuria Raiului, prin împărtăşirea cu Paştile Domnului. Fiecare dintre noi creştinii Îl primim şi-L mărturisim pe Domnul după măsura credinţei, a nevoinţei şi a dragostei noastre.

În Învierea Domnulu, reculegem, însetarea noastră după lumina Cuvântul Său.
În Învierea Domnului, reculegem, flămânzirea noastră după Harul lui Dumnezeu.
În Învierea Domnului, reculegem, răbdarea noastră în credinţa lui Dumnezeu.
În Învierea Domnului, reculegem, nădejdea noastră întru Smerenia cea Sfântă.
În Învierea Domnului, reculegem, blândeţea noastră din dulceaţa Duhului Sfânt.
În Învierea Domnului, reculegem, suferinţa noastră pentru cei prigoniţi întru Hristos.
În Învierea Domnului, reculegem, primul suspin al sufletului de a se întoarce la Iisus.
În Învierea Domnului,reculegem, primul fior al inimii pentru dragostea lui Dumnezeu.
În Învierea Domnului, reculegem, primul surâs al sfintei minuni a Naşterii Domnului.
În Învierea Domnului, reculegem, dorul întru mărturia prea-dăruirii dumnezeieşti.
În Învierea Domnului, reculegem, Crucea noastră întru îmbrăţişarea Sfintei Cruci.
În Învierea Domnului, culegem frumuseţea, slava şi cinstea Fecioarei-Maici Maria.
În Învierea Domnului, culegem bucuria deplină a mult râvnitei noastre învieri.

ADEVĂRAT A ÎNVIAT !

Gheorghe Constantin Nistoroiu

( Brusturi-Neamţ, Joia Mare a Cinei celei de Taină, 2012)

Foto: Cristina Nichitus Roncea