Când am plecat din Constanţa în aventură la Roşia Montană, am luat inevitabil în rucsacuri o parte din balastul disputelor de idei dintre investitor şi opozanţi. Am luat însă şi buna dispoziţie şi răbdare pentru a înţelege la faţa locului despre ce este vorba în acest război. Ne-am dus să vedem şi să înţelegem, nu ne-am propus să dăm verdicte despre cine are dreptate.

Un articol de Mihai Răzvan ROTARU
Andreea PAVEL
Cristian Andrei LEONTE

Roşia Montană. Ziua 1, joi. Dimineaţa.
Strada principală suie printre case coşcovite, unele prăbuşite de-a dreptul, lasă pe mâna dreaptă primăria al cărei sediu stă să cadă şi şerpuieşte spre muntele cu acoperiş de piatră şi pântece de aur. Câţiva oameni aşezaţi pe o băncuţă ne fac cu mâna. Sunt prizonierii unui bloc trist, cu mai multe apartamente părăsite, construit aici în timpul regimului Ceauşescu, pentru bravii muncitori care intrau sub  munte ca să scoată aur.
Timpul stă. Ne oprim şi stăm şi noi, de vorbă cu oamenii. Au lucrat în mină, iar acum aşteaptă să se reînceapă activitatea. Nu cred în vreo altă şansă pentru ei.
Lăsăm în spate biserici (care au fost construite când Roşia era un mozaic de confesiuni), rămase acum fără enoriaşi, precum şi case de patrimoniu pustii, din care timpul ne priveşte prin orbitele goale ale ferestrelor fără tâmplărie, case mai vechi de două sute de ani, care au rămas doar cu acoperişul cerului.
Cum ne apropiem de zona de protecţie (centrul istoric al localităţii), atmosfera se animă. Suntem în plin şantier. Muncitori îmbrăcaţi în salopete inscripţionate cu RMGC (Roşia Montană Gold Corporation) lucrează de zor la refacerea caselor de patrimoniu. În buricul târgului e fosta piaţă a Roşiei Montane. Locul păstrează încă poezia pieţelor medievale din Ardeal, cu construcţii drepte, sobre şi decoraţiuni minimaliste, ce găzduiau odinioară prăvălii, ateliere şi cafenele.
Timpul însă a muşcat nemilos din colţurile acestor case, iar pe altele le-a surpat cu totul. Alte câteva clădiri aşteaptă să fie refăcute. Acum sunt îmbrăcate în straie de pânză, pe care arhitectul a desenat viitoarea lor faţă, cu ferestre, bolte, arcade şi chiar cu flori la geam. Într-una dintre casele de patrimoniu reabilitate deja, a fost amenajat un muzeu al mineritului.
Aflăm că întreaga zonă a pieţei centrale va fi transformată într-un muzeu în aer liber.

Puţinii turişti vin la Roşia Montană ca să afle cine are dreptate

Într-un colţ al pieţei găsim sediul Asociaţiei Culturale Maghiare din Abrud şi Roşia Montană. Nelu Oprişa acceptă imediat să stea de vorbă cu noi. A lucrat mulţi ani la mină, ba chiar a fost director până în 2000. Acum este managerul unui proiect de informare desfăşurat de Asociaţie.
„Statul a închis exploatarea în anul 2006, pentru că nu mai era rentabilă. A existat un plan de retehnologizare, care cuprindea şi construirea unei noi uzine de cianură, dar investiţia a fost considerată prea mare şi exploatarea s-o închis”. Oprişa vorbeşte molcom, ardeleneşte şi fără patimă. Ne spune că zona s-a depopulat în ultimii ani şi crede că doar redeschiderea exploatării de aur poate salva oamenii, mediul şi patrimoniul. Consideră că temerile legate de exploatarea cu cianuri sunt nişte prostii şi ne dă exemplul fostei exploatări de stat, în urma căreia au rămas bazinele de decantare, lacuri cu peşte acum. Zâmbim uşor neîncrezător şi ne promitem să vizităm unul dintre ele.
Oprişa a încercat şi cu turismul, dar spune că nu merge. „În Roşia Montană sunt două pensiuni, care stau însă goale mai tot timpul. În ultimii ani au început să mai vină autocare cu turişti, dar doar în trecere, nu stau aici. Ei vor să vadă cine are dreptate, în chestiunea redeschiderii minei de aur”.

„Pe mine nu mă interesează de comunitate şi nici de (…) România; ci de mine (…) Mă piş pe ea de criză”

Vrem să vedem ce spune opoziţia. Reuşim să îl găsim pe Eugen David, preşedintele asociaţiei Alburnus Maior. Ne conduce la el acasă un coleg de breaslă, fotoreporter al unui ziar din Cluj, care îşi face veacul pe la Roşia Montană. David stă într-o casă nouă, cu etaj, cocoţată pe un deal, la capătul unui drum de ţară, plin de noroi. Aflăm că a lucrat mai mulţi ani ca inginer la mină, iar acum se opune proiectului RMGC.
Ne aşezăm comod pe o sanie pentru copii, lângă o grămadă uriaşă de lemne, într-o curte mare, cu căpiţe de fân şi adăposturi pentru animale. Din clădire iese un bărbat uriaş, îmbrăcat în haine de casă, cu o atitudine care vrea să spună că nu se formalizează deloc. E stăpân pe el, stăpân pe situaţie şi, mai ales, stăpân la el în curte. Începem să vorbim şi, pe alocuri ne ceartă, dacă simte că nu suntem de acord cu el. Pare genul pe care dacă-l contrazici, pune mâna pe furcă, mai ales că eşti pe proprietatea lui.

DEZVĂLUIRI: Cum a devenit un fost miner luptător împotriva unei exploatări miniere?
Eugen David: Am lucrat în mină pe vremea lui Ceauşescu, pentru că aşa era situaţia atunci. Poate că m-au trimis părinţii, asta nu înseamnă că mi-a şi plăcut. Se spune că în zonă nu poţi să desfăşori activităţi economice. Nu e adevărat. Eu, de exemplu, mă piş pe ea de criză, am fermă, sunt independent. Eu vreau să trăiesc aici, în Roşia Montană. Legislaţia mă apără. Nici nu mai ajungem la acorduri de mediu, sau la alte discuţii. Pur şi simplu eu nu vreau să mă mut. Să vedem cum vor exploata ei fără acordul meu!?

DZV: Dar dacă toţi ceilalţi membri ai comunităţii vor fi de acord cu proiectul şi se vor muta… Veţi rămâne singur aici, împotriva tuturor?
E.D.: Pe mine nu mă interesează de comunitate şi nici de aşa-zisele beneficii pentru România, pe mine mă interesează de mine. Eu nu voi putea opri niciodată acest proiect, dacă este legal. Dacă el va respecta legile, eu nu îl voi putea opri.

DZV: Cine finanţează organizaţia dumneavostră? Luaţi în calcul posibilitatea de a fi manipulat de diverse grupuri de interese?
E.D.: Sunt mai multe asociaţii care contribuie financiar şi noi încercăm să le selectăm atent. Eu ştiu tot în Roşia asta. De exemplu Sorin Jurca (vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale Roşia Montană, care se opune proiectului minier-n.red.) este cu fundaţia Soros. Fundaţia Soros a înfiinţat ONG-ul lui Sorin Jurca. Ei au picat în plasa lui Soros. Au început o campanie, aşa, pe unde aveau chef. Soros a fost acţionar la Min Mont, iar Min Mont era acţionar la Gabriel. S-a retras din Min Mont de faţadă. Eu nu cred în niciun milionar magnat care fură tot şi apoi îmi dă un coş de pâine. Toţi care s-au îmbogăţit din aur şi petrol şi care mai apoi fac o fundaţie de binefacere, o fac numai pentru imaginea lor. Nu exclud, ca în spatele fundaţiei noastre să se afle alţi magnaţi, precum Soros, dar noi nu ne lăsăm manipulaţi şi ne vom lupta, cu toţi banii lor.

Mineri de ocazie. Spre inima de aur a muntelui

La sediul companiei RMGC ne întâmpină purtătorul de cuvânt, Cătălin Hosu, un fost jurnalist al trustului Pro. Un birou larg, mobilat cu strictul necesar, o atmosferă de lucru. Ne face o prezentare a proiectului, discutăm despre implicaţiile sociale, de patrimoniu şi de mediu. Consideră că publicul s-a inflamat artificial, discutând într-un mod diletant acest subiect.
Are toate răspunsurile la el, ne oferă statistici, studii, cifre, fotografii şi… argumente. Se oferă să ne ducă în fostele galerii, la viitoarele exploatări de suprafaţă, la fostele lacuri de decantare a sterilului.
Şi pentru că în mină nu poţi intra oricum, după ce bem o cafea cu mult zahăr, ne îmbrăcăm într-un echipament de protecţie, cu cizme, salopete, cască şi lanternă de mină şi o luam binişor la pas, pe străzile pline de soare şi noroi care ies din piaţă. La intrare în inima muntelui, câţiva mineri echipaţi exact ca noi deşartă un vagonet plin cu pământ. Ei desfundă fostele galerii, săpate de aproape 2000 de ani în trupul de aur al pământului. După ce schimbăm salutul tradiţional „Noroc bun!”, intrăm în galeria refăcută, cu grinzi de susţinere şi podea din lemn, traversăm intersecţii de tunele, urcăm şi coborâm scări, pe un traseu labirintic, cu trasee săpate unele deasupra altora, ca într-un şvaiţer. Blitzul decupează lacom bucăţi de lumină pe pereţii înroşiţi de apele pline de minerale. Intersectăm porţiuni de galerii romane, medievale şi moderne, unde arheologii au descoperit artefacte ale fostelor exploatări. De la nişe săpate în piatră, unde coloniştii aduşi aici de romani aşezau opaiţele de ceramică pentru a lumina bulgării de aur, până la fragmente de scări sigilate în saci de plastic, aşteptând să fie depuse în muzeu. Aproximativ doi kilometri din acest traseu subteran vor fi amenajaţi pentru vizitare turistică.

La cantină cu minerii: Doi lei ciorba

La prânz, minerii servesc masa la cantina RMGC. Ne conformăm şi noi şi am înghiţim cu poftă un prânz care costă doar câţiva lei. Pesemne că preţurile or fi subvenţionate de companie. După o ţigară savurată în piaţă, o pornim spre cariera care domină văile din jur. Aici se va deschide prima din cele trei exploatări de aur. Tot de aici a scos aur şi compania de stat, până în anul 2006. Localnicii povestesc că, în fiecare după amiază, la ora două, „se puşca”. O sirenă îi anunţa că e timpul să îşi părăsească casele şi să coboare spre vale, de teama muntelui ce se putea prăvăli peste ei. Reprezentanţii RMGC zâmbesc când îşi amintesc de acele vremuri şi promit că vor folosi tehnici noi, de implozie, inofensive pentru cetăţeni.
Sub Piatra Corbului, un pinten uriaş de piatră ce scoate capul din pădure,  se deschide o vale pe fundul căreia zărim o mână de case, răsfirate printre copacii rari. Ele vor dispărea, căci de sus, de pe culme, se va scurge sterilul, iar pe fundul văii va apărea un lac. Despre mutarea oamenilor din această zonă, dar şi din altele, Cătălin Hosu ne spune că RMGC a găsit două soluţii: a construit cartierul Recea, la marginea municipiului Alba Iulia, iar pentru cei care vor să rămână în Roşia, va construi un nou centru al localităţii.
Plecăm spre pensiunea unde suntem cazaţi, la Cotul Arieşului, tocmai la 30 de kilometri de Roşia. Pe drum, ne oprim la marginea satului, să mai vorbim cu oamenii. Se plâng de viaţa grea şi de lipsa de şanse. În ultimii ani au fost bulversaţi de tot scandalul pe tema redeschiderii minei de aur. Privesc cu jind spre centrul Roşiei şi regretă că nu sunt printre cei cărora compania le-a oferit despăgubiri şi o nouă locuinţă: „Ce să-i faci, dacă nu suntem în zona de protecţie!?”.

Primarul Eugen Furdui: „Oamenii din Roşia nu pot pune pe masă, copiilor, istorie!”

Roşia Montană, Ziua 2, vineri. Dimineaţa.
Începem cu o cafea la ibric, pe terasa barului dintr-o casă lipită de clădirea Muzeului mineritului. Inevitabil, suntem singurii clienţi, căci oamenii din Roşia Montană nu au bani de cafele. Pe construcţiile din piaţă sunt întinse banere cu mesaje mai hazlii sau mai serioase: „Guvern, aveţi ouă, daţi-ne de muncă nouă!”, „Fără minerit în ţară, ne pleacă copiii afară”, „Jos şomajul”, “Roşia Montană localitate minieră”.
Coborâm la Primărie şi discutăm cu primarul comunei Roşia Montană, Eugen Furdui, despre problemele comunităţii pe care o conduce şi despre proiectul minier al RMGC.

DEZVĂLUIRI: Care sunt principalele probleme cu care se confruntă comuna Roşia Montană?
Eugen Furdui: Mai ales problemele sociale. Acestea există în mai toate comunele, însă la noi, la Roşia, sunt mai accentuate din cauza opririi activităţii miniere, din 2006. Problemele grave au început la începutul anului 2009, când li s-au terminat cam toate veniturile şi nu au mai avut nimic. RMGC a rămas cam singura alternativă. Nu numai Roşia Montană, ci toate comunele din zonă, depind de acest proiect. Toată lumea aşteaptă să demareze acest proiect, pentru a-şi găsi un loc de muncă.

DZV: Ce procentaj al populaţiei nu are loc de muncă?
E.F.: Procentul de localnici fără loc de muncă este unul mare, aproape 80 la sută, anul trecut. Acum a mai scăzut puţin, tot graţie investitorului care, chiar dacă nu are autorizaţiile şi nu a început exploatarea, are cam 480 de angajaţi.

DZV: Ce ne puteţi spune despre cei care se opun proiectului minier?
E.F.: Nu sunt nici 5 la sută cei care nu vor proiectul şi aceia se opun din diverse motive, de altă natură. Cred că este adevărat ce se spune şi anume că aceştia sunt plătiţi ca să facă opoziţie şi este de ajuns să mă gândesc la faptul că până în urmă cu vreun an, Fundaţia Culturală Roşia Montană era de fapt fundaţia de binefacere a lui Soros. Culmea coincidenţei este că birourile RMGC au fost în clădirea lui Sorin Jurca, ani buni, până când compania a achiziţionat clădirea în care funcţionează acum. A câştigat patru ani de zile bani de la RMGC şi cât timp le-a luat chirie nu s-a opus proiectului. Apoi a apărut sigla fundaţiei Soros pe clădirea lui Jurca. Mulţi dintre opozanţi sunt din altă parte şi şi-au făcut domiciliul pe Roşia, doar ca să spună că sunt roşieni şi să se opună. Până în 2006 când a venit investitorul, iar statul exploata tot cu cianură, cu tehnologie veche, nu a venit nimeni să spună nimic. La puşcare, oamenilor le săreau geamurile, veneau pietre în case. Atunci nu mai era nici o problemă de mediu sau de patrimoniu.
Acest lucru dovedeşte că aceşti salvatori ai R.M., între ghilimele, sunt nişte activişti bine plătiţi de cineva. Nu pot să spun, că nu ştiu cine.
Vă pot spune că zilnic îmi calcă pragul oameni care mă întreabă: Domnule primar, când mai fac cei de la RMGC angajări? Când se mai creează nişte locuri de muncă. Majoritatea oamenilor trăieşte cu speranţa că se va deschide proiectul.
Este culmea. Acum când preţul aurului creşte de la an la an, preţul cuprului creşte de la an la an, noi ce facem? Închidem minele.
Am încrederea că această companie beneficiază de tehnologia necesară pentru a nu polua mediul şi a nu afecta oamenii, pentru că cel mai de preţ aur pentru mine sunt oamenii.
Acest proiect va fi un proiect pilot, care va dovedi că se poate face.
Oamenii din Roşia Montană sunt dependenţi de un loc de muncă. Să nu uităm că dacă această activitate de acum, aşa cum este ea în stand-by acum, va trimite 400 de oameni acasă, ce vor face ei?
Sunt 137 de km de galerii romane, dar nu se pot vizita. Sunt galerii care s-au format în urma explorării aurului timp de 2000 de ani. Oamenii din Roşia nu pot pune pe masă, copiilor, istorie!

Minerii de ieri, „Noii golani” de azi. Cum e implicat miliardarul Soros în campania
anti RMGC

Pe celălalt colţ al pieţei îşi are sediul Fundaţia Culturală Roşia Montană, un ONG care se opune proiectului minier. Acolo dăm de vicepreşedintele Sorin Jurca, îmbrăcat într-un tricou al asociaţiei „Noii golani”. Ne invită în biroul amenajat în casa lui, cu pereţii tapetaţi de fotografii şi picturi inspirate probabil din lupta împotriva exploatatorilor nemiloşi (sic!), cărţi de propagandă, bucăţi de cearceaf cu mesaje mobilizatoare şi semnături scrise cu pixul. Paradoxal, şi el a lucrat la mină. Încercăm să aflăm ce-l mână-n luptă.

DEZVĂLUIRI: Cum aţi început această luptă?
Sorin Jurca: Din 2000 sunt printre primii care s-au opus acestui proiect, fiindcă mi-am dat seama ce înseamnă această exploatare înseamnă, practic, dispariţia Roşiei Montane.

DZV: Păi cum să dispară Roşia Montană, dacă reprezentanţii RMGC au zis că vor să restaureze centrul istoric?!
S.J.: Ei au spus că vor restaura abia după ce va demara investiţia. Ne condiţionează. Este o constrângere pusă cuiva. Nu ştiu cui. Celor care decid asupra proiectului. Această companie va folosi timp de 17 ani aceeaşi metodă cu care se extrăgea aurul, din anii `70 până în 2006. Până acum, oamenii erau daţi afară din case la fiecare puşcare, pietrele ajungeau până în casele oamenilor. Toţi au plecat, mai sunt doar câteva case, de unde oamenii nu vor să plece. Eu am două proprietăţi în zona de exploatare. Toţi au vândut în jurul meu şi vreau să văd cum o să exploateze ei fără acordul meu. Cei care au vândut, sigur au făcut o afacere bună, dar eu nu vreau să vând.

DZV: Aveţi un loc de muncă?
S.J.: Eu sunt aici. Asta contează. Nu îmi trebuie banii nimănui. Din moment ce oamenii din Roşia au plecat, înseamnă că au vrut să facă pasul ăsta. În trecut, Roşia Montană era o localitate înfloritoare, pentru că oamenii lucrau în minerit şi agricultură.

DZV.: Se spune că asociaţia dumneavoastră primeşte bani pentru a se opune proiectului. Se vehiculează chiar numele cunoscutului om de afaceri George Soros. Nu v-aţi gândit niciodată că aţi putea fi manipulat?
S.J.: Îi felicit pe cei care m-ar manipula sau care mi-ar da bani ca să rămân în Roşia Montană. Dacă cineva mă manipulează, chiar şi dacă e vorba de Soros, mă manipulează bine, ca să rămân în Roşia Montană.

În loc de cianură, am găsit apă curată, păsări şi peşti

După amiază ne pornim spre Baia de Arieş, să vedem cum arată un iaz de decantare, al fostei exploatări de stat. Facem o primă încercare, dar maşina de teren se opinteşte din răsputeri şi derapează, pe drumul încă îngheţat. Ce să-i faci, la Roşia Montană, primăvara nu-i ca vara! Glumim puţin pe marginea ideii că este o conspiraţie a companiilor multinaţionale, care nu vor ca noi să vedem iazul. Încercăm la un alt iaz şi aici avem mai mult noroc. Ajungem în deal. În spatele unui baraj acum acoperit cu iarbă, luceşte un ochi de apă turcoaz, ca la iazurile de munte. În jur stuf, copaci şi păsări, doar un zid de beton ce se sprijină pe coasta digului ne duce cu gândul că locul nu a fost dintotdeauna aşa. Glumim şi aici pe seama peştilor cu două capete şi cu multe picioare, ce ar putea să trăiască sub oglinda apei.

Turism: Peşterile din Munţii Apuseni

Roşia Montană, Munţii Apuseni. Ziua 3, sâmbătă. Dimineaţă.
Dăm o tură dimineaţa prin locul devenit deja familiar: Piaţa centrală din Roşia Montană. Fiind sâmbătă, centrul pare mort. Muncitorii RMGC sunt liberi, restul localnicilor probabil pe la casele lor. Abia după ce sorbim cafeaua, apar câteva persoane din stafful companiei, cu care schimbăm impresii.
Înainte de a pleca spre mare, ne abatem un pic spre zona Scărişoara şi înţelegem, dacă mai era nevoie, de ce aici se poate face turism, iar la Roşia Montană nu. Relieful se înalţă, pe şosea apar defilee şi stânci spectaculoase. Ne apropiem de zona marilor peşteri, adevărata atracţie a Munţilor Apuseni. Urcăm doar până la peştera Poarta lui Ionele, un adevărat miracol: Sus, în munte, soarele topeşte lent gheţarul aflat pe fundul căldării Avenului (o peşteră dezvoltată pe verticală) Zgurăşti, apa se scurge prin piatră, iese în interiorul peşterii Poarta lui Ionele, unde formează un lac şi o cascadă şi apoi iese şi se varsă într-un pârâu, pe firul văii. O mulţime de pensiuni te îmbie în zonă cu tot felul de oferte, afişate pe bannere colorate. Aceştia sunt adevăraţii Munţi Apuseni, unde se face turism şi unde ne şi jurăm să venim într-o escapadă, la vară.

Sursa: DEZVALUIRI.RO