Isabela Vasiliu-Scraba: Al. Dragomir nu este o “invenţie” a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mariMotto: “Cei mai mulţi văd ceea ce li se spune nu ceea ce văd” (M. Psellos, apud. St. Neniţescu, “SecolulXX”, 1-2-3/1979, p.198)
Un maestru al linguşelilor scria (la vreo cinci ani după ce-mi aparuse volumul Propedeutică de eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, 2004, în care semnalasem o serie de ciudăţenii legate de publicarea în 2004 a gândirii lui Alexandru Dragomir(1), si la vreo trei ani după ce scrisesem în “Argeş” aricolul intitulat Ultima revelaţie a lui Alexandru Dragomir (2) că “mecena filozofiei actuale de la Dunăre la Carpaţi”, editând Crasele banalităţi metafizice l-ar fi “inventat” pe acest “debutant postum”. În opinia scriitorului Ovidiu Pecican, directorul Editurii Humanitas, împreună cu S. Vieru şi A. Pleşu s-ar fi aflat în preajma lui Al. Dragomir cum s-au aflat odinioară discipolii în preajma lui Iisus (v. Ovidiu Pecican, Inventând filozofi).
Deşi postulează teza că românii şi-ar “inventa filozofii”, cu exemplul “octogenarului Al Dragomir” şi al lui Nae Ionescu, Pecican s-a abţinut să indice “inventatorul” întâiului creator de şcoală românească de filozofie. Probabil fiindcă citise însemnarea lui Vasile Băncilă după care “lipsa de operă” în cazul lui Nae Ionescu este o vorbă în vânt, sau pur şi simplu pentru că în cazul lui Nae Ionescu nici unul dintre faimoşii săi editori (D.C. Amzăr, C. Noica, M. Vulcănescu, C. Floru etc.) nu s-a gândit să se închipuiască autor de filozofie pe seama gândirii profesorului care odinioară făcea faima Universităţii bucureştene.
Din cauza intervenţiilor editorilor filozofiei lui Alexandru Dragomir care nu s-au limitat doar la stilistica frazelor ci au intervenit şi în înlănţuirea argumentelor lui Dragomir, permiţindu-şi a adăuga din buzunar şi a insera modestele lor gâduri fără a schimba corpul de literă (paginile 36-38 ale eseului despre Scrisoarea pierdută), despre volumul Crasele banalităţi metafizice s-a spus că este o “ediţie nord-coreană” (Dan Petrescu în “Ziua”).
Se pare însă că cei “ocupaţi cu extirparea bunului simţ” (Al. Husar, Anti-Gog, Ed. Agora, 1997) vor să impună ideea că G. Liiceanu l-ar fi “inventat” pe fostul discipol al lui Nae Ionescu (v. Jeni Acterian, Jurnal) trecut în clandestinitate după ce scrisese în 1945 pentru publicare un text despre oglindire şi după ce fusese publicat la Paris de către Virgil Ierunca, spre a fi din nou tipărit după 1990 de către Nicolae Florescu (v. I. Vasiliu-Scraba, Propedeutică de eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, 2004).
Pentru Alexandru Dragomir, fenomenologia era un fel de a vedea “pe îndelete” ce este în jurul său şi ce se poate gândi în marginea lui Thomas din Aquino, Platon, Kant, Hegel, Descartes, Aristotel, etc. Era modul său particular de a intra într-un contact “înţelegător” cu lumea filozofiei, cu lumea din jurul său si cu propria persoană. Noica îi reproşase lui Dragomir lipsa de finalitate culturală a unei asemenea echilibrări care, fiind perfect autentică, mergea cumva pe linia observaţiei lui Blaga din anii treizeci după care fenomenologia “nu este creatoare”.
Toată viaţa sa de filozof, Alexandru Dragomir şi-a petrecut-o în intimitatea câtorva persoane: la început în cercul din care făceau parte Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mihai Rădulescu, Petru Comarnescu şi Jeni Acterian. Apoi, în comunism se pare că a mai discutat filozofie şi cu doi foşti colegi de facultate: Octavian Nistor si Mihai Şora. Dar numai lui Noica îi dădea caietele sale în care-şi consemnase gândurile, sau chiar texte mai întinse, cum a fost cel despre Socrate, din 1981, nepublicat ca atare de editorul care i-a vampirizat de fapt gândirea, spre a trece în ochii naivilor drept “co-autor” fără ştirea autorului.
Din corespondenţa purtată între Alexandru Dragomir şi Constantin Noica se mai poate deduce că Noica i-a “regizat” filozofului Alexandru Dragomir ieşirea la lumină, fiindcă pe 5 februarie 1983 îi scria de la Sibiu că “nu e momentul să apari”(Al. Dragomir, Meditaţii despre epoca modernă, Ed. Humanitas, 2010, p.267).
În dezacord cu părerea mea postată pe internet despre mutilarea gândirii lui Alexandru Dragomir odată cu publicarea acesteia în 2004 la Editura Humanitas (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică de eternitate. Alexandru Dragomir în intimitatea gândului, Ed. Star Tipp, 2004), într-un comentariu la unul din articolele pe care mi le-a publicat o revistă on-line, un “Alexandru” nu s-a sfiit să afirme că volumul Crasele banalităţi metafizice cuprinzând prelegeri ţinute de Alexandru Dragomir “ar putea trece sub numele lui Liiceanu” (v. “Alexandru” comentând articolul Isabelei Vasiliu-Scraba, “Angelologul” Pleşu pe fundal de Mircea Vulcănescu într-un film de la TVR Cultural, în revista on-line “Noi, nu!”). Argumentul adus pe 29 nov. 2009 de acest “Alexandru” (probabil pseudonim al lui Sorin Vieru) după care editorul G. Liiceanu ar fi fost îndreptăţit să-şi însuşească cele gândite pe Alexandru Dragomir este cât se poate de surprinzător. În mod ciudat, un argument de factură similară a folosit şi O. Pecican pe la începutul anului 2009 în articolul său despre cum l-a inventat Liiceanu pe Dragomir. După aşa-zisul “Alexandru”, dacă G. Liiceanu a povestit cum a crezut el că a auzit de la Alexandru Dragomir, atunci el (în calitate de “mecena” sau de editor) se poate trece co-autor şi poate da la tradus cartea astfel realizată, căci nimeni din jurul său nu va face decât să-l aplaude. Dacă n-ar fi scris la începutul lui 2009 ce a scris zisul “Alexandru” pe la sfârşitul aceluiaşi an, s-ar crede că Ovidiu Pecican reiterează ideea din acest comentariu sub altă formă. Pentru că el scrie pe 2 febr. 2009 că volumul Crase banalităţi metafizice are nişte autori cerţi (probabil G. Liiceanu şi Sorin Vieru) şi un “autor incert”, pe Alexandru Dragomir (O. Pecican, Inventând filozofi).
În plină expansiune europeană a aşa-zisei modei hegeliene, Giovanni Papini ia peste picior în 1942 tirania intelectuală (din statele de “stânga” sau de “dreapta”), imaginându-l în Gog pe Caccavone, bine plasat în lumea academică a unui stat totalitar. Acesta ar preda la universitate un curs de istorie a greşelilor omeneşti, adică un curs de istoria filozofiei (v. Nae Ionescu, Moda în filozofie, prelegere din Cursul de istoria metafizicii. 1930-1931). Scriitorul italian (readus în actualitate de Alexandru Husar prin excelentul său volum Anti-Gog, 1997) scrie despre Caccavone că n-ar dispreţui nici banii şi nici arta culinară, fiind atât nutriţionist cât şi casier al serviciului de golire a latrinelor. Fiind imaginat de Papini ca “preşedinte al Consiliului de represiune a mişcărilor telurice”, Caccavone ar fi protector al sectelor eretice şi atent cenzor al culturii scrise, reprimând talentele autentice. “Om cu greutate”, Caccavone mai este şi director de conştiinţe dedicat extirpării bunului simţ. În plus, fiind magnat al presei, încurajează inflaţia de nonvalori şi descreierisirea prin propagarea cunoştinţelor inutile. Pe scurt, Caccavone ar fi un filosof devenit o adevărată instituţie prin îngâmfare şi cumul de funcţii de conducere şi de sinecuri.
După un articol bine scris de Cătălin Sturza despre monologurile lui G. Liiceanu la Atheneu în compania câte unui invitat, un cititor se lamenta pe 29 febr. 2012 ce trist este “când un mare om începe să devină tautologic” (http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7885 ). Un altul i-a replicat că “e tautologic fiindcă nu e mare, n-are nimic de spus serios…e un pitic”. Postând o legătură spre a se vedea ce-am scris despre G. Liiceanu în studiul meu intitulat Noica în cifru “humanist” (v. rev. “Acolada”, nr.4/2011, p.16 precum si http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=877 ), i-am dat dreptate celui care-l considerase pe G. Liiceanu “un pitic”. Mai ales din convingerea că “oamenii mici” nu-i pot inventa pe “oamenii mari”. Pot, cel mult, să-şi manifeste “creativitatea” cum şi-au manifestat-o decenii de-a rândul cenzorii ideologici care au orchestrat terorismul intelectual din comunism stricând gândul altuia şi adăugând din burtă. Fiindcă “din cap” oricine pune doar în cărţile proprii.
Note
1. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004; v. http://www.isabelavs.go.ro/Propedeutica/Cuprins.htm
2. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ultima revelaţie a filozofului Alexandru Dragomir: “A nu te vinde comportă nebănuite riscuri”, rev. “Argeş”, oct., 2006, p.19; v. http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=248&Itemid=112 Acest articol a fost scris după ce am parcurs interviul cenzurat la prima sa publicare în “Observatorul cultural” nr.275/2005 şi apoi am ascultat de pe casetă inregistrarea discuţiei dintre Alexandru Dragomir şi Fabian Anton. Tânărul venise pe 15 iunie 2000 să-i arate bătrânului filozof textul interpretării la o Scrisoare pierdută şi alte eseuri în care gândirea-i fusese vandalizată, texte pe care –fără ştirea lui – era trecut drept autor. Pe Wikipedia.ro, “MobyDick” trecuse pe 3 dec.2004 că “auditorii au notat cu grijă cele ascultate, astfel încât conţinutul acelor prelegeri s-a păstrat”. Apoi, după ce îmi apăruse Propedeutica la eternitate. Alexandru D ragomir în singurătatea gândului (volum care s-a putut citi din ian.2005 pe internet), povestea cu notiţele a fost completată destul de straniu, dacă ne gândim la materialele cu care venise Fabian Anton la Alexandru Dragomir pe 15 iunie 2000. Pe Wikipedia.ro s-a adăugat “coroborarea” (înaintea decesului din 2002?) cu alte însemnări din arhiva Dragomir (aflată abia după moartea filozofului !): “auditorii au notat conţinutul prelegerilor. Si a putut fi coroborat cu multimea de caiete de însemnări pentru reconstituire” (Wikipedia.ro). Tot din istoricul modificărilor s-a văzut şi înlăturarea legăturii către “Observatorul cultural” nr.275/2005 cu interviul luat de Fabian Anton şi publicat în formă cenzurată, interviu din 15 iunie 2000 la care m-am referit în textul Ultima revelaţie a lui Alexandru Dragomir : a nu te vinde comportă nebănuite riscuri (rev. “Argeş”, oct., 2006, p.19). Oricum, adevărul maltratării prelegerilor ţinute de Alexandru Dragomir îl aflăm chiar din volumul Crase banalităţi: G.Liiceanu a ciopârţit întregul prelegerilor ca să obţină bucăţi. Apoi le-a recombinat din “burtă”. Pe urmă a împărtit ce-a iesit în “secţiuni” din care “unele au fost omise”, altele “reformulate” altele “îmi aparţin” scrie cu mândrie co-autorul auto-impus după moda tiraniei intelectuale din comunism (Crase banalităţi metafizice, 2004, p.127). În volumul lansat de Humanitas în mai 2004 nici măcar conferinţele lui Alexandru Dragomir înregistrate pe casetă n-au fost publicate ca atare, deşi din interviul luat de Fabian Anton în 15 iunie 2000 oricine poate sesiza fluenţa vorbitorului care nu face paranteze, urmărindu-şi cu grijă succesiunea ideilor. Când am refăcut de pe casetă textul (şi l-am publicat apoi în revista “Asachi” în numerele apărute în 2008 şi 2009) am remarcat cu uimire cât de bine vorbea Alexandru Dragomir: N-a fost necesară nici o “stilizare” a frazelor inteligente şi perfect formulate. Ceea ce proba oarecum o spusă a filozofului: “adevărul nu este opus falsului, ci imposturii” (Alexandru Dragomir despre Socrate, în Crase banalităţi metafizice, 2004, p.157). Oare cât timp o să mai treacă până să fie xeroxate şi apoi publicate fără modificări acele notiţele după conferinţa despre Socrate ţinută de Alexandru Dragomir în ziua morţii lui Mircea Eliade ? Să nu uităm că din 2004 şi până în 2012 Editura Humanitas nu i-a publicat lui Dragomir nici măcar textul despre Socrate din 1981 pe care acesta i-l expediase lui Noica la Păltiniş.
Publicat in rev. Acolada 3/2012 p.19
