Academia Romana a gazduit in Amfiteatrul ,,Ion Heliade Rădulescu’’, la sfarsitul lunii trecute, lansarea cartii comisarului Florin Sinca ,,Istoria Poliţiei Capitalei’’ cu prilejul ZILEI  POLIŢIEI  ROMÂNE (25 martie). La eveniment au fost prezente peste 170 de persoane: academicieni, profesori universitari, conducerea Poliţiei Române, studenţi, poliţişti, public, rezervişti, jurnalişti. Domnul academician Dan Berindei, prefaţatorul volumului, vicepreşedinte al Academiei Române, preşedinte de onoare al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie din Academia Română şi domnul academician Florin Constantiniu, reputat istoric, au rostit şi discursuri cu privire la carte şi la autor, ţinând să elogieze Poliţia Română (foto sus: cei doi academicieni impreuna cu autorul). La randul nostru tinem sa reproducem mai jos alocutiunile de la evenimentul de marca, impreuna cu felicitarile noastre adresate autorului, comisarul Florin Sinca, istoricul-politist care va fi prezent astazi, pe parcursul serii, la doua dintre productiile tv dedicate muncii sale, respectiv emisiunea “Investigatorii” succedata de “Bucuresti, strict-secret”, ambele difuzate pe Realitatea Tv incepand cu ora 22.00. La solicitarea redactiei noastre, dl comisar Florin Sinca va prezenta pentru Ziaristi Online mai multe documente secrete din arhivele Sigurantei, in facsimil si cu explicatii pe larg, privind urmarirea lui Titu Maiorescu si a lui Ioan Slavici, cat si despre arestarea celui din urma si confiscarea mai multor manuscrise ale scriitorului. Relatarile ne vor face sa intelegem mai bine sistemul relationar din jurul lui Eminescu. La evenimentul de la Academie au mai rostit, de asemenea, scurte alocuţiuni, domnul chestor de poliţie dr. Liviu Popa, inspectorul general al Poliţiei Române şi chestorul principal Lucian Florin Guran, director general al D.G.P.M.B. cat si, evident, comisarul Florin Sinca. Le redam in continuare, cu ajutorul comisarului Florin Sinca:

Manifestarea a fost deschisă prin urarea ,,Bun venit!’’ adresată de domnul academician Dan Berindei, care a rostit următorul discurs:

,,Doamnelor şi domnilor,

Ne aflăm într-un moment plăcut şi de asemenea, aş spune, deosebit. În această sală au loc periodic lansări de cărţi. Este una din menirile Academiei Române, dar astăzi e o lansare cu totul specială, pentru că e vorba de o carte specială şi aş mai adăuga şi de un autor special. Eu mă bucur foarte mult că Poliţia este astăzi cu noi, în plenul ei putem să spunem, cu Academia Română şi în acelaşi timp cu reprezentantul ei, dacă vreţi cultural, domnul comisar Florin Şinca, care este aşa cum am spus-o şi altă dată, un poliţist atipic.

Cred că e un poliţist aşa cum suntem obişnuiţi cu ei încă din copilărie, care urmăresc bandiţii, care-i prind, urmărire ca-n filme şi aşa mai departe. Cred că este şi acest lucru, e sigur, pentru că îl simt aşa, devotat profesiunii sale. Dar, pe de altă parte, este şi un om preocupat de probleme de cultură şi care, în acelaşi timp, se străduie să aducă o lumină specială şi asupra profesiunii sale şi a instituţiei sale. Este ceea ce a făcut în acest volum masiv pe care avem plăcerea de a-l lansa astăzi, ,,Istoria Poliţiei Capitalei’’, 600 de pagini de strădanie, care ne înfăţişează, pe de o parte munca unui om, iar pe de altă parte aceste pagini sunt un prilej de a ne dezvălui că este vorba de un intelectual cu vederi largi, cu o cuprindere şi cu un orizont foarte întins.

Cred că domnul Şinca aduce prin această carte în primul rând un mare serviciu Poliţiei, pentru că o pune în lumina activităţii ei, a trecutului ei, a istoriei ei şi a problemelor ei.  Ca în viaţa fiecăruia şi Poliţia a avut probleme şi rele şi bune, dar, în ansamblu, este o instituţie a noastră, a fiecărui cetăţean şi evident, a fiecărui bucureştean, pentru că e vorba de Poliţia Capitalei. Trebuie să spun că, rugat de domnul Şinca să-i scriu câteva cuvinte, am citit cartea cu plăcere deosebită, pentru că am avut impresia realizării unei misiuni de către el, pentru că misiunea istoricului este, înainte de toate, de a reînvia, de a reda viaţă unui trecut care astăzi nu mai există, de a-l descrie contemporanilor noştri de astăzi în aşa fel încât să-l retrăiască şi să-l simtă chiar. Ei, acest lucru îl ai când citeşti cartea lui Florin Şinca. Treci prin trecutul – nu numai al Poliţiei – treci prin trecutul acestui oraş, în ultimele două secole, secolul XIX şi XX. Nenumărate amănunte, detalii şi cu foarte multe evocări ale unor personalităţi. Trebuie să spun că, între altele, mi-a făcut plăcere evocarea generalului Eracle Nicoleanu, pe care copil fiind l-am cunoscut şi care, în mintea noastră de atunci, era un fel de întruchipare a funcţiei sale, părea că este veşnic în funcţia sa de prefect al Poliţiei Capitalei.

Cartea este plină de detalii şi lucruri neaşteptate, suntem plimbaţi dintr-o parte în alta, dintr-un mediu în alt mediu social şi, din acest punct de vedere, cred că trebuie să mulţumim autorului pentru eforturile sale şi pentru realizarea sa finală, pentru că această carte îl readuce pe cititor într-o lume în bună parte dispărută, îl face să înţeleagă un lucru de care a auzit aşa, prin copilărie, de la unii, de la alţii. De data aceasta ele apar pe hârtie, clar expuse, pe un temei documentar cert şi prin aceasta valoarea lor este nepreţuită. În zilele noastre, mai ales, unde istoria este cam izgonită, care a ajuns un fel de dexteritate şi în şcoală, din păcate, iată că o astfel de carte aduce un mare serviciu însăşi naţiunii pe care-o reprezentăm, ne menţine o conştiinţă identitară, ne arată de unde venim, ce-am fost şi, poate, prin aceasta, ne arată şi un drum către viitor. Aşa că, vreau să vă spun, că este o lectură plăcută, instructivă şi aş adăuga chiar necesară.

Îl felicit din toată inima pe poliţistul Florin Şinca, pentru că pe lângă profesiunea sa şi-a găsit timp, răgaz, şi pentru a realiza o lucrare de acest fel care este utilă pentru noi toţi. Îl felicit din toată inima’’. (discurs liber, durata 8 min. 36 sec.).

Discursul acad. Florin Constantiniu

,,Domnule vicepreşedinte al Academiei Române,

Stimaţi oaspeţi,

Onorat auditoriu,

De Ziua Poliţiei – 25 martie – domnul Florin Şinca a făcut cadou instituţiei cu care se identifică, dar nu numai Poliţiei, ci şi istoriografiei române, un dar extrem de preţios şi anume această ,,Istorie a Poliţiei Capitalei’’.

Domnul vicepreşedinte al Academiei Române a arătat care sunt meritele acestei cărţi. Eu aş vrea să adaug un aspect care m-a atras în mod deosebit la citirea acestui volum. Există – după părerea mea – mai ales când este vorba de momente din acestea festive, două modalităţi de a trata istoria: sau ocultăm aspectele negative, pentru a pune în lumină tot ceea ce este înălţător, frumos, eroic în activitatea unei instituţii, sau adoptăm o atitudine critică şi atunci prezentăm ceea ce numesc eu o istorie sinceră, adică arătăm şi ceea ce este bun şi ceea ce este rău, pentru că întotdeauna am avut această convingere că unui bolnav nu-i facem un serviciu dacă vizitându-l în camera lui de spital, pe patul de suferinţă, spunându-i că arată excelent, ci trebuie să-i spunem exact aşa cum este; nu eşti bine şi trebuie să te încredinţez medicului, pentru a putea fi tratat.

Prin urmare, eu pe istoric îl văd în primul rând ca pe un medic, adică să arate ce e supărător în activitatea unei instituţii sau a unei persoane, pentru ca în viitor noi să ne corectăm. Domnul Florin Şinca a adoptat această a doua manieră de a trata istoria Poliţiei, pentru că, oricine urmăreşte istoria acestei instituţii, află aspecte interesante. Întotdeauna am regretat că, înainte de 1989, nu s-a tradus cartea istoricului francez Jaques de Launay – ,,Poliţia secretă – secretele Poliţiei’’.

Să-l luăm pe Gabriel Marinescu. Este devotat nu statului, nu poporului român, ci lui Carol al II-lea. Ajunge la situaţii care sunt de neimaginat. Discută cu primul ministru – şi aceasta arată starea societăţii  româneşti – discută cu primul ministru posibilitatea de a organiza o bandă de 200 de răufăcători, cu care să anihileze pe conducătorii legionari, pe adversarii politici ai regelui. Urmaşul lui, Ştefan Zăvoianu, prefectul legionar, nu este devotat statului, nu este devotat poporului român, este devotat Mişcării Legionare. Se implică în asasinatele de la Jilava din 26/27 noiembrie 1940. Ba mai mult. E în localul Poliţiei Capitalei când în localul Poliţiei sunt asasinaţi poliţişti. Mircea Elefterescu. Este devotat mareşalului Antonescu ş.a.m.d. Deci fidelităţile, loialităţile sunt faţă de putere, nu faţă de stat.

Ei bine, domnul comisar Şinca face din acest punct de vedere o excepţie – şi domnul academician Berindei a avut perfectă dreptate, un poliţist atipic – este devotat unor principii. Este ataşat de instituţia căreia îi aparţine, dar crede în nişte principii foarte ferme. Este un om de o onestitate perfectă, de un patriotism desăvârşit şi care are convingerea că istoria trebuie să fie un mijloc de educaţie profesională. Şi cartea aceasta este născută din această convingere a rolului pe care-l are istoria de îndrumare a vieţii, iar pe de altă parte, este expresia unei iubiri faţă de această meserie de poliţie, care impresionează pe cititor.

Aş spune că, din textul cărţii ţâşneşte această împătimire a domnului Florin Şinca faţă de meseria de poliţist. Şi dacă istoricul trebuie să fie aşa mai detaşat, mai senin, mai olimpic, domnul Florin Şinca dă curs câte unei erupţii de indignare. Când vorbeşte de profanarea cavoului lui Gabriel Marinescu, are această formulă: ,,încă o măgărie’’. La istorici n-o să întâlniţi asemenea formulă. Dar domnul comisar a considerat că trebuie să spună lucrurile aşa cum au fost, pentru că, într-adevăr, în istoria Poliţiei Române, sunt momente care arată că ceva nu este în ordine în mijlocul acestei instituţii şi chiar acum în această excelentă revistă pe care o scoate doamna Georgeta Dimisianu, ,,Istorie şi civilizaţie’’, a apărut un mare articol despre ,,autopsia’’ unui asasinat politic . Se reia discuţia despre asasinarea primului ministru Barbu Catargiu. El a fost asasinat în trăsura prefectului Poliţiei Capitalei, Nicolae Bibescu, în 1862 şi ceea ce este şi mai tulburător, este că toate indiciile arată că prefectul Poliţiei l-a omorât pe primul ministru.

Ei, lucrurile acestea nu prea se întâmplă în alte poliţii. Deci, domnul Florin Şinca nu s-a sfiit să spună lucrurilor pe nume şi să atragă atenţia acolo unde sunt aspecte care au o conotaţie negativă, că ele trebuie înlăturate.

Sigur, nu toată lumea gustă această sinceritate în tratarea problemelor de istorie, dar eu o consider salutară – fiindcă acum e la modă, toată lumea vrea să ştie ce înseamnă ,,salutar’’, salvator sau se cuvine salutat, în cazul de faţă e şi, şi – deci domnul Florin Şinca a făcut o treabă excelentă, dar a stăruit nu numai asupra acestor aspecte, ci a pus în lumină, cu acea iubire de care spuneam că dă dovadă faţă de instituţia căruia-i aparţine, a pus în lumină şi exemple de poliţişti care trebuie să mobilizeze pe aceşti oameni ai legii. Unul din ei – despre care eu nu ştiam aproape nimic, spre ruşinea mea, este Wily Georgescu. Ştiţi că există acest procedeu mnemotehnic: Georgescu e născut în 1859 (Unirea Principatelor) şi a ieşit la pensie în 1918 (Marea Unire).

Ei bine, Wily Georgescu e un poliţist plecat de la treapta cea mai de jos, fără protecţie politică, fără promovări din acestea peste rând, a ridicat activitatea poliţienească la un înalt nivel. Am citit că era şi într-o zonă a Bucureştilor cu un înalt nivel de infracţionalitate, în zona Griviţei, Gara de Nord, Grant, a făcut fişiere, pe străzi, pe structura etnică a populaţiei, ceea ce a cerut un efort considerabil, pe care el l-a realizat prin mijloace proprii.

Ei, când citeşti despre această carieră, despre această schiţă biografică a lui Wily Georgescu, îţi dai seama că în poliţie au existat oameni cu totul remarcabili şi că aspectele negative sunt compensate într-o măsură covârşitoare de cele pozitive. Şi ajung acum, trecând de carte, ajung la om.

Eu l-am cunoscut pe Florin Şinca la Arhivele Statului, venea după o misiune, şi am fost foarte contrariat, când l-am văzut cu un cercel în ureche şi – deşi am o mare admiraţie pentru domnul Petru Cercel (1583-1585) – când văd bărbaţi cu cercel în ureche am o reţinere. Când l-am văzut cu cercel în ureche, am fost destul de contrariat când mi-a pus întrebări legate de ceea ce avea să fie debutul istoriografic – ,,Monografia satului Pietriceaua’’. Deci l-am văzut ieşind din ipostaza de poliţist, ca după aceea să văd poliţistul cercetător, adică toată tehnica aceea pe care bănuiesc că o desfăşoară pentru a-i descoperi pe răufăcători, l-am văzut aplicând-o pentru a reconstitui trecutul istoric. Şi-a dat o asemenea pregătire de istoric, încât eu consider că domnia sa aparţine comunităţii de istorici din România, adică a devenit un profesionist al istoriografiei chiar dacă nu s-a pregătit pentru istorie.

Dar lucrul care m-a impresionat cel mai mult în activitatea domnului Florin Şinca a fost faptul că, acolo-n satul Pietriceaua – unde, ca să zic aşa, e un fel de ctitor, de nou întemeietor de viaţă culturală – acolo în Pietriceaua a făcut un lucru care m-a uluit! Astăzi când trăim într-o lume cu economie de piaţă, care are un principiu pe care noi nu-l prea spunem – profitul înaintea omului, întâi să câştigi şi-apoi să vezi ce se-ntâmplă – ei bine, domnul Florin Şinca a tipărit o carte aşa pe formatul ,,Bibliotecii pentru toţi’’ (B.P.T.), destinată copiilor din Pietriceaua şi-a rezumat monografia satului, pentru copiii din Pietriceaua şi-a introdus textul ,,Imnului naţional’’ (pentru educaţia patriotică), ,,Tatăl nostru’’ (pentru educaţia religioasă), istoria satului (pentru tradiţia de istorie locală) şi-a distribuit-o gratuit. Lucrul acesta mi s-a părut extraordinar! Adică într-o vreme în care toată lumea nu ştie decât cum să adune bani, cum să câştige, cum să construiască o vilă, să cumpere o maşină, domnul comisar Şinca s-a dus acolo în sat şi-a distribuit gratuit copiilor de acolo aceste mărturii ale trecutului comunei Brebu şi ale trecutului poporului român. Lucrul acesta mi se pare vrednic de tot elogiul şi sunt bucuros să spun aici de faţă cu toată lumea că îi port un respect extraordinar pentru că îmi dau seama că este un model din acest punct de vedere nu numai pentru Poliţie, fiindcă repet, este şi un membru al comunităţii istorice, dar chiar pentru noi, ceilalţi istorici. Încât încheind, vreau să vă spun că trebuie să abordăm sincer problema Poliţiei – în momentul de faţă Poliţia străbate o perioadă destul de dificilă, pentru că ea este controversată, e atacată în mass-media, orice neregulă care se întâmplă în Poliţie este imediat mediatizată şi imaginea ei evident că are foarte mult de suferit. Dar, dacă în Poliţie există un om aşa cum este comisarul Florin Şinca, devotat instituţiei, devotat meseriei, convins că Poliţia e şi în slujba cetăţeanului şi în slujba naţiunii şi în slujba statului român, dacă există un asemenea om – şi sunt convins că  nu-i numai dumnealui acolo, aşa – dar numai unul singur dacă-ar fi în această instituţie, ea este vrednică de respectul nostru şi de dragostea noastră. Mulţumesc’’. (12.20).

Comisar Florin Şinca

,,Mulţumesc dlui acad. Florin Constantiniu, unul din reperele mele în viaţă. În acest moment absolut fericit pentru mine, am deosebita onoare să îi am alături de mine, să mă susţină, pe colegii de serviciu din Direcţia Operaţiuni Speciale, pe şeful Poliţiei, dl chestor de poliţie dr. Liviu Popa şi pe directorul general al D.G.P.M.B., dl chestor principal de poliţie Lucian Florin Guran.

Primul, adică şeful Poliţiei, este singurul şef de poliţie care mi-a răspuns la un e-mail. Pentru mine a fost mare lucru şi va rămâne mare lucru. În ceea ce priveşte pe dl chestor Guran, cartea este scrisă la sugestia dumnealui, pentru că aveam nişte scrieri – istoria Agiei şi a Poliţiei Capitalei nu începe de la mine şi nu am făcut eu mare lucru, eu doar am adăugat, însă nu era o carte în care să se reunească toate aspectele legate de istoria Poliţiei Capitalei.

Aş dori să-l invităm pe dl chestor Popa să spună câteva cuvinte’’.

Chestor dr. Liviu Popa

,,Mulţumesc tare mult. O surpriză şi pentru mine şi cartea prezentată astăzi şi faptul că trebuie să vorbesc despre ea, în primul rând pentru că n-am citit-o, trebuie să recunosc.

Însă aş vrea să-i mulţumesc colegului nostru Şinca. Aceste preocupări extraprofesionale pot să aducă un plus de valoare în ceea ce înseamnă o instituţie ca aceea a Poliţiei, plecând de la aprecierea pe care o făcea mai devreme şi domnul academician, că parcurgem o perioadă extrem de grea. Sigur că aş putea să fiu acuzat de subiectivism. Aş vrea să vă spun că dacă Poliţia nu este altceva decât o piesă în puzzle-ul mare care este societatea românească şi istoria Poliţiei nu este decât aceeaşi piesă neagră în imaginea neagră a istoriei României, pentru că ne place sau nu ne place, istoria pe care am învăţat-o la şcoală nu este realitatea în istorie.

Dacă Şinca a avut curajul să scrie o istorie aşa cum este, una reală, nu pot decât să-l felicit şi să apreciez încă o dată efortul pe care dlui l-a făcut. Sper ca într-o zi să apară şi la şcoală istoria reală a României cu tot ce s-a întâmplat, cu bune şi cu rele. I-am dus la apogeu pe toţi cei care au condus România, în realitate lucrurile n-au stat tocmai aşa.

Aş vrea să revin la Poliţie. Sigur că este o instituţie controversată, pentru că de cele mai multe ori vreau să vă spun că în societate nu se doreşte o Poliţie puternică, în ciuda faptului că este instituţie fundamentală a statului, este instituţia în care, până la urma urmei, este importantă din mai multe perspective. În primul rând, valorile fundamentale într-o poliţie sunt valori fundamentale într-o societate normală, plecând de la viaţa, integritatea omului, până la tot ceea ce înseamnă protecţia bunurilor, a averii pe care o are. Dintr-o altă perspectivă, importanţa Poliţiei este dată şi de principiile pe care le promovează, acela al disponibilităţii – eu vă asigur că sunt puţine instituţii în societate cu o disponibilitate ca a Poliţiei, a preocupărilor pentru mai binele semenilor şi până urma urmei a unui serviciu care se doreşte a asigura liniştea ca valoare fundamentală într-o societate.

Sigur, vorbind despre toate aceste lucruri, vreau să le raportez la cartea lui Florin Şinca, pe care îl asigur că o voi citi, cred că este important, plecând de la istorie, să învăţăm ce nu trebuie să facem, în aşa fel încât, dincolo de o instituţie fundamentală, să devenim o instituţie chiar dacă controversată, din prisma unor interese pe care nu mă feresc să le numesc meschine şi interese de grup şi interese de o anumită zonă, să devenim o instituţie care să ne facem treaba, să ne izolăm în valori în care, vă asigur, poliţiştii cred şi vă asigur că sunt oameni de mare valoare în ciuda faptului că se popularizează şi se mediatizează mult mai adesea excepţiile din Poliţie, secţiile de poliţie, respectiv colegii care nu sunt compatibili cu această activitate.

Adesea am spus-o că imaginea Poliţiei este comparativă cu un pahar în care avem 1000 de picători de apă lacrimă – şi sunt poliţişti care chiar muncesc şi-şi fac treaba cu multă pasiune şi vă asigur, de cele mai multe ori cu sacrificii – peste care punem 10 picături de tuş, sunt poliţiştii negrii, care, asta-i societatea românească, ce să faci, cea mai mare problemă a noastră este că trebuie să luăm oameni dintre civili, şi-atunci sigur că imaginea cu cele 10 picături negre de tuş este o imagine gri, este imaginea pe care o avem noi.

De cele mai multe ori e o imagine atât de uşor promovată şi cu atâta nonşalanţă de nişte oameni care n-au absolut de-a face cu tot ceea ce înseamnă munca de poliţie, sacrificiile, preocupările pe care le avem şi sigur, până la urma urmei, sacrificiile faţă de cei apropiaţi nouă. Dacă vreţi să înţelegeţi munca de poliţie, vă rog să întrebaţi familiile poliţiştilor.

Îi mulţumesc încă o dată dlui comisar Şinca. Îl asigur de tot sprijinul nostru şi sunt convins că plămădeala acestei cărţi este una care poate aduce un plus de valoare pentru tot ceea ce înseamnă Poliţia Română.

Mulţumesc şi succes în continuare, convins că nu te opreşti aici’’. (6.20).

F.Ş. ,,Îi mulţumesc dlui chestor Popa. Aş dori să-i adresez invitaţia şefului Poliţiei Capitalei, dl chestor Guran’’.

Chestor Lucian Florin Guran

,,Mulţumesc. O să încerc să fiu foarte scurt. Dl vicepreşedinte al Academiei Române a menţionat despre Şinca că este un poliţist atipic. Cred că, având în vedere faptul că dl Şinca şi-a dat un doctorat în istorie, putem să spunem că este şi un istoric atipic, dar am avut convingerea că personal va reuşi să scrie această carte.

De ce era necesară o istorie a Poliţiei Capitalei? Pentru că, până acum aveam o istorie a Poliţiei Române, scrisă tot de dl Florin Şinca, de care nu s-a menţionat, trei volume. Avem acum şi o istorie a Poliţiei Capitalei. Se simţea nevoia să existe această carte pentru că cei care lucrează în Poliţia Capitalei au nevoie de exemple. Ştiţi foarte bine că în această clădire există fotografiile unor persoane care au condus poliţia. Dar  ce ştim în afară de nume? Nimic. Şi s-a menţionat foarte exact în aceste speechuri că, de multe ori, ne amintim doar lucruri negative despre aceste persoane, şi de puţine ori lucrurile pozitive. Poliţişti care şi-au sacrificat viaţa, care s-au dăruit muncii de poliţie, pentru a ajunge unde trebuie să ajungă, alături de cetăţeni, pentru cetăţeni. Încet-încet ne descoperim aceste valori. Şi cred că este lucrul cel mai important care se poate întâmpla, ca cei care vin în spatele nostru să cunoască istoria poliţiei, să cunoască istoria Poliţiei Capitalei.

Alături de noi sunt studenţii Academiei de Poliţie. Este bine ca ei să cunoască de ce au intrat în poliţie şi să nu uite care este rostul lor în această activitate.

Daţi-mi voie să citez doar câteva cuvinte rostite de fostul prefect al Capitalei, aspecte care sunt menţionate chiar în carte şi care sunt relevante pentru această carte. ,,În organizarea generală a poliţiei unui stat, o importanţă excepţională o prezintă întotdeauna organizarea Poliţiei Capitalei, pentru bunul motiv că oraşul-capitală fiind sediul şefului statului, al guvernului şi parlamentului şi în acelaşi timp şi oraşul cel mai mare ca număr de locuitori, este cel mai expus atât în ceea ce priveşte siguranţa de stat, cât  şi în ce priveşte criminalitatea de drept comun’’.

Să ştiţi că lucrurile nu s-au schimbat prea mult, dacă vorbim de starea infracţională, pentru că în continuare Bucureştiul dă 15% din starea infracţională a întregii ţări. De aceea contează enorm de mult modul în care Poliţia Capitalei este condusă, modul în care Poliţia Capitalei reuşeşte să se achite de atribuţiile pe care le are.

Încă o dată mulţumesc şi vreau să spun că mulţumesc din suflet dlui Şinca, pentru această carte, este o carte pe care personal am aşteptat-o 27 de ani de când am intrat în Poliţia Capitalei’’. (4.10).

Comisar Florin Şinca

,,Aş putea – fireşte cu greşeli – să rostesc şi un discurs liber, cum am făcut-o la celelalte lansări, însă mi-e teamă că m-aş întinde prea mult şi n-aş mai avea limită, iar dl acad. Berindei m-a învăţat să fiu neamţ în privinţa punctualităţii.

Domnilor academicieni,

Domnilor chestori,

Domnilor profesori,

Domnule primar,

Preacuvioşi şi preacucernici părinţi,

Dragi colegi,

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor,

În urmă cu peste un deceniu, am păşit şi eu aici, la Biblioteca Academiei Române, unde trebuia să obţin permisul de acces. În cerere trebuia să menţionez şi profesia. Atunci am scris ţanţoş ca un cocoş ,,angajat al M.I.’’, fără să ştiu că era gata-gata să nu mai văd permisul. După ce a citit cererea, dl. director Gavril Ştrempel a ridicat o privire absolut mirată şi zis poruncitor: ,,Ahaaaa, v-am prins, dvs. mi-aţi luat manuscrisele de la Academie!’’ Eram gata  s-o rup la fugă, când bătrânul profesor m-a liniştit: ,,Stai, copile, nu e vorba de dumneata, ci de cei din M.I.’’

Păstrând registrul comic, vă voi  înfăţişa şi replica dată de un ministru, la cererea unor poliţişti de mărire a lefii, prin 1920: ,,Ce, tocmai d-voastră vă plângeţi de miiicimea salariului? Ehe, las că ştiu eu: salarul e mic, dar în schimb circumscripţia e mare, e mare!’’

Sunt onorat să mă aflu în faţa unor personalităţi pe care le respect enorm şi care sunt pentru mine ca nişte icoane. Prezenţa Domniilor Voastre aici, la ceas aniversar, este o dovadă a ataşamentului faţă de Poliţia Naţională. Este un moment important al istoriei poliţiei noastre, anul acesta împlinindu-se 190 de ani de la înmânarea steagului Agiei Bucureştilor. Totodată, se împlineşte un deceniu de la instituirea Zilei Poliţiei la 25 martie, de Buna-Vestire.

Ne aflăm într-o aulă care poartă numele celui care a fost Ion Heliade Rădulescu (1802-1872), scriitor, revoluţionar, fondator al Societăţii Literare, al Societăţii Filarmonice, director al Arhivelor Statului, paşoptist, preşedinte al Societăţii Academice Române, al Academiei Române de azi. Însă poate puţini dintre Domniile Voastre au cunoştinţă despre faptul că, tatăl său, Ilie, chiabur din Târgovişte, a fost căpitan de poteră şi, mai apoi, polcovnic de dorobanţi, ceea ce se cheamă că era un slujbaş poliţienesc din trecut. Iată ce educaţie a dat un ,,gabor’’ fiului său! Prin această introducere am dorit să reliefez că, din vechime, activitatea poliţienească a avut legătură cu diversele componente ale vieţii sociale, iar situaţia nu s-a schimbat nici azi.

Cartea de faţă, bietele mele rânduri, sunt scrise la sugestia domnului chestor principal de poliţie Lucian Florin Guran, fost şi actual director general al Poliţiei Capitalei, căruia-i mulţumesc pentru sprijin. Volumul este dedicat colegilor mei de serviciu şi bătrânului comisar Traian Tandin, un reper pentru mine şi nu numai.

S-a spus aici că sunt un poliţist atipic. Nu mă consider. Eu sunt un biet prostuţ. Am colegi foarte capabili, dar care nu sunt cunoscuţi, pentru că nu au scris, aşa cum am făcut eu.

Se pune fireasca întrebare : de ce am scris această cărticică? Este momentul să-l citez pe dl. acad. Dan Berindei: ,,Istoria conferă fiecărui om o identitate, îl leagă de o evoluţie, căreia şi el îi aparţine; altfel, el riscând să nu mai fie decât un scaiete bătut de vânturi’’. Este o carte de istorie a Poliţiei, dar eu consider că cititorul va descoperi aspecte legate şi de istoria Bucureştilor. Iată de pildă, dacă luăm doar gradul actual de comisar de poliţie, aflăm că el provine de la şeful unei comisii, o culoare din împărţirea de acum un veac şi jumătate a Capitalei.

Se vorbeşte şi la noi în minister, pe culoarele Poliţiei şi în seminarii, de  ,,cultură organizaţională’’. Însă acest concept de factură mai nouă presupune şi trecutul, eroii, marile personalităţi, experienţa celor ce ne-au precedat, şi, de ce nu, istoria instituţiei în general. În anevoioasa muncă de poliţie, o activitate cu totul specială, generaţiile se sudează şi e musai să se completeze. Ele nu se află în conflict. Lumea – şi, mai cu deosebire, ,,lumea poliţiei’’ – nu începe de la noi, cei tineri, oricâte am face şi oricât de deştepţi şi de reformatori am fi.

Iată ce frumos spunea, în cadrul dezbaterilor privind Legea poliţiei din 1929, Ion Perieţeanu, şi noi trebuie să-i dăm crezare, pentru că a fost comisar de poliţie în Bucureşti şi mai apoi, prin trudă susţinută, nu peste noapte, a ajuns în forul legislativ al ţării. ,,Istoricul poliţiei este foarte necesar, fiindcă numai atunci când cunoşti evoluţiunea unei instituţiuni poţi să-ţi dai mai bine seama de lacunele şi imperfecţiunile organizării ei, faţă de nevoile actuale. Trecutul e întotdeauna plin de învăţăminte, din ele se desprind orientările sănătoase ce scutesc legiferarea de noi şi grave erori’’.

Historia magister vitae est – ,,Istoria este învăţătoarea vieţii’’ este un dicton al filozofului antic Cicero (106-43 î.Hr.), de care, din păcate, nu se mai ţine seama. Cum ascultă copilul de bunici şi de părinţi, aşa trebuie să plece urechea şi conducătorii de azi la învăţămintele istoriei. Numai în ultimii ani, seniori ai istoriografiei precum Dan Berindei, Dinu Giurescu şi Florin Constantiniu au tras un semnal de alarmă cu privire la scrierea istoriei şi la studiul istoriei la toate nivelele.

Întocmai cum nu concep o istorie a românilor fără ,,icoanele’’ marilor voievozi, tot aşa socotesc a fi de datoria noastră să cinstim memoria celor mânaţi de idei reformatoare în această instituţie poliţienească, cei care-au muncit cinstit, au dovedit onoare şi curaj, au luptat neîntrerupt, iar unii chiar s-au jertfit, fie în lupta cu pungaşii, fie pentru ridicarea acestei atât de importante instituţii a ţării la adevărata ei menire. Pentru ei, Poliţia Capitalei (azi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti) a fost nu un banal loc de muncă, ci aproape mamă şi tată, familie şi casă. Bunul Dumnezeu m-a ajutat să cunosc asemenea oameni, iar unii dintre ei se află azi în mijlocul nostru. Îi salut. Ei sunt iluştrii anonimi. Nu sunt vedete, nu apar la televizor.

Fără temelie, mai devreme sau mai târziu, o construcţie se va prăbuşi. Este de domeniul evidenţei. Prin cartea de faţă demonstrez că Poliţia Capitalei are un trecut demn de luat în seamă. Am scris şi pentru a fi pildă poliţiştilor de acum şi, mai ales, poliţiştilor care vor veni. Unii dintre ei se află azi în mijlocul nostru. Pe umerii lor apasă o mare greutate.

România are nevoie, mai mult decât oricând, de modele, iar Poliţia nu duce lipsă de asemenea modele. Am scris şi pentru politicienii care vor conduce destinele Ministerului Administraţiei şi Internelor în general şi ale Poliţiei, în special. Uneori, să se mai oprească din această goană de secol XXI, din sminteala de care vorbeşte Grigore Leşe, şi să privească înapoi. Să reconsidere instituţia la adevărata ei menire şi importanţă în statul de drept. Amintesc aici cuvintele marelui diplomat Nicolae Titulescu: ,,Nu trebuie să fii trădător ca să pierzi un neam; e suficient să fii nepriceput’’. Repet… În loc de neam, putem lesne să punem minister şi poliţie.

Poliţia a fost şi rămâne instituţia cea mai ancorată în realităţile societăţii româneşti, pe care le cunoaşte şi le ,,simte’’ mai bine decât oricare altă instituţie fundamentală a statului şi aceasta o pot demonstra oricând. O dovedesc dosarele de la Arhivele Naţionale. Prin personalul ei, în îndeplinirea sarcinilor conferite de lege, Poliţia ia cel mai bine pulsul societăţii româneşti.

Între Poliţie şi societatea românească de acum este o relaţie de interdependenţă. Felul cum ,,arată’’ şi cum acţionează Poliţia la un moment dat este rezultanta mai multor factori, între care esenţial rămâne cel politic. Iar politicienii sunt din rândul nostru, nu al nemţilor. La rândul său, prin îndeplinirea sau nu a atribuţiilor pe care legea i le conferă, Poliţia îşi aduce aportul la ,,modelarea’’ societăţii, nu cu bastonul, ci cu aplicarea legii şi cu întronarea ordinii.

Aruncând o privire înapoi, constatăm că, oricum s-ar fi numit de-a lungul epocilor, Poliţia Capitalei a fost şi ea cum au fost vremurile, modelată de cei ce i-au stat în frunte şi, desigur, de aceia care au condus ţara. Biata noastră Poliţie! A străbătut atâtea regimuri, încât mă mir că a mai scăpat oarecum teafără, decimată, stigmatizată, politizată, epurată, deprofesionalizată. Şi totuşi, noile generaţii s-au altoit pe bătrânul trunchi. Chiar şi obedientă partidului aflat la putere, să nu se uite că Agia, Poliţia, Prefectura Poliţiei Capitalei, D.G.P.M.B., fiecare în epoca sa, a asigurat liniştea cetăţenilor, a avut oameni sacrificaţi în lupta cu bandiţii, a fost musai în slujba cetăţeanului. A fost şi este sistemul imunitar al oraşului. Eu aşa îl socotesc. Mai puternic ori mai slăbit, dar întotdeauna îndeplinindu-şi menirea, uneori în condiţii dintre cele mai vitrege. V-aţi gândit ce-ar fi o Capitală, ce-ar fi o Românie numai o zi fără poliţişti, fără aceşti anticorpi ai cetăţii? Nu trebuie uitat nici rolul esenţial creştinesc al poliţiei. Şi acesta va face obiectul unei alte cărţi.

Mă socotesc printre cârcotaşii sistemului, însă prea adesea observ cum, în reflectarea a ceea ce face Poliţia, binele se scrie pe nisip, iar răul se dăltuieşte în piatră. E păcat.

Poliţia Capitalei este instituţia pe alocuri ironizată, adesea blamată, nu întotdeauna iubită, uneori nesocotită de conducători la adevărata ei menire, dar care, în chip cât se poate de firesc, a dat tonul în materie poliţienească. De aceea este importantă cunoaşterea trecutului ei. Acum o sută de ani, când rosteai ,,Poliţia’’, ziceai de fapt ,,Poliţia Capitalei’’. Chiar şi după Legea Vasile Lascăr (1903) şi după momentul crucial 1908, când ia fiinţă Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale (corespunzătoare azi I.G.P.R.), toţi scriitorii epocii când spuneau ,,Poliţia’’, spuneau de fapt Prefectura Poliţiei Capitalei. În vremea de acum, dintre directorii Poliţiei Capitalei, cea mai importantă instituţie poliţienească a ţării, unii ajung să şadă în pufoasele jilţuri aurite şi să aibă în mână înşelătorul sceptru al puterii, adică să conducă destinele Poliţiei Naţionale, ori ale Ministerului de Interne, ceea ce mi se pare a fi în firescul lucrurilor.

În scrierea ,,Istoriei Poliţiei Capitalei’’ am socotit că trebuie să scot în evidenţă prestigiul breslei, dar am avut mereu în faţă cuvintele academicianului Constantiniu şi povaţa academicianului Berindei, care mi-au spus să fiu patriot în limitele adevărului şi să dau istoriei sinceritatea şi corectitudinea fără de care o carte nu face doi bani. În cercetare am încercat să respect dictonul istoricului roman Tacit ,,Sine ira et studio’’/ Fără ură şi fără părtinire. Fiind din interiorul instituţiei, poate n-am fost tocmai potrivit, pentru că eu am ,,trăit’’ prefacerile istorice ale poliţiei cu altă intensitate şi am suferit la fiecare nedreptate, la orice ilegalitate şi faptă nedemnă pe care-am întâlnit-o în trecutul instituţiei noastre şi-am aşternut-o pe hârtie prin bietele mele rânduri.

În final, vreau să vă fac o mărturisire: mă consider produsul să-i spunem 100% al Poliţiei. Tot ceea ce este bine în ceea ce fac eu datorez acestui sistem. Tot ceea ce-i rău, vă rog să-l puneţi doar pe seama mea.

Mă consider în continuare dator Poliţiei Române şi de aceea că am aproape gata cartea despre generalul Gabriel Marinescu, Homo Regius, prefect de poliţie, subsecretar de stat şi ministru de Interne, preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal, singurul prefect care a ridicat sediile existente şi azi. De asemenea, pregătesc ,,Enciclopedia ilustrată a M.A.I.’’, unde voi include aproape totul, până în ziua de azi.

Mulţumesc conducerii Sindicatului din care fac parte, ,,PRO LEX’’.

Mulţumesc Asociaţiei Internaţionale a Poliţiştilor – Secţia Română şi Corpului Naţional al Poliţiştilor, care şi-au întors faţa şi către un necăjit ca mine.

Mulţumesc conducerii Academiei Române, personal dlui vicepreşedinte Berindei şi dlui Constantiniu, precum şi celei a Bibliotecii Academiei Române pentru această admirabilă găzduire de Ziua Poliţiei, care a fost ieri.

Mulţumesc familiei mele şi colegilor de serviciu din Direcţia Operaţiuni Speciale.

Vă rămân dator dumneavoastră, tuturor celor care m-aţi onorat, în număr atât de mare, cu prezenţa în această zi specială – Ziua Poliţiei Române.

La final, a urmat o luare de cuvânt a generalului (rez.) Ioan Suciu (care a propus construirea unui monument al eroilor poliţişti), o prezentare de fotografii istorice (power point) şi un cocteil. Manifestarea s-a încheiat la ora 15.00 şi o putem considera o reuşită, chiar dacă nu deplină.