Prestigioasa Revista Romano-Americana, editata de asociatia “Amicii Statelor Unite” sub conducerea unui comitet de redactie, publica in numerele XXII – XXIII exceptionalul studiu al profesorului univ dr Gheorghe Buzatu, dedicat poate “celui mai trist moment din istoria neamului românesc”, anul 1812, dar si celui mai fericit: Unirea. Prin amabilitatea marelui istoric si patriot roman, portalul Ziaristi Online il reproduce integral, la aniversarea Unirii Basarabiei cu Tara.

  1812 – 2012

BASARABIA ŞI IAR BASARABIA!

 Gh. Buzatu

Oameni de stat şi militari de elită, scriitori şi diplomaţi, istorici şi geopoliticieni, ziarişti de imens prestigiu şi autoritate morală, dintre care-i reţinem în prima ordine pe M. Eminescu sau N. Iorga, pe M. Kogălniceanu, I. I. C. Brătianu sau N. Titulescu, pe S. Mehedinţi, Pamfil Şeicaru sau Emil Cioran, s-au exprimat adeseori şi în mod categoric în sensul că, pentru ultimele trei veacuri ale istoriei naţionale, a funcţionat cu putere de lege acest blestem neiertător în privinţa poziţiei noastre geopolitice: Românii şi România s-au aflat “prea aproape de Rusia si prea departe de Dumnezeu“. Sub acest aspect, câteva date s-au impus ca puncte de referinţă, nu numaidecât pentru evoluţia/involuţia raporturilor româno-ruse ori sovietice, ci şi pe planul istoriei Europei de Sus-Est sau continentale, chiar universale.

Să reţinem, în context, anul 1711, când ruşii şi Petru cel Mare, au depăşit graniţa de apus despărţind Imperiul de Moldova pe Nistru, angajând, avându-l alături pe Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, bătălia cu turcii de la Stănileşti (iulie 1711), pierdută în câteva zile. În consecinţă, Cantemir fu silit să se retragă în Rusia, dar nu putem neglija că, anterior confruntării de la Stănileşti, domnul Moldovei a fost acela care a redactat integral textul Tratatului de alianţă cu Petru cel Mare, ce avea să fie semnat la Luţk în 13/24 aprilie 1711. Fapt cardinal în desfăşurările istorice, Cantemir, în spiritul “străvechilor legi” ale Ţării Moldovei dar prevăzător la maximum, a inclus în Tratat respectul integrităţii teritoriului Moldovei, ale cărei fruntarii au fost stabilite cu precizie  în toate direcţiile, inclusiv, dacă nu cumva în rândul întâi, spre Est, pe Nistru. Drept care, articolul 11 prevedea fără rezerve că: “Pământurile Principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească, asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire, sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele Ţării Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după delimitările făcute cu acele ţări”. Este lipsit de orice îndoială că, având în seamă evoluţiile ulterioare, linia româno-rusă pe Nistru impusă de Cantemir la 1711 prezintă din toate punctele de vedere o relevanţă cu adevărat istorică.

Cu atât mai mult cu cât, după exact un secol, mai precis în anul 1812, Rusia Imperială reuşeşte, în urma unui război epuizant de şase ani cu Turcia, să-i impună acesteia în ultimul moment, atunci când se afla chiar în preajma campaniei lui Napoleon până la Moscova, Tratatul de Pace de la Bucureşti (16/28 mai). Şi în raport cu care graniţa apuseană a Imperiului de la Răsărit a fost împinsă mai departe spre Vest, în detrimentul Moldovei, din trupul căreia a rupt teritoriul dintre Nistru şi Prut, denumit integral, în cursul dar mai ales în urma faptelor survenite, Basarabia.

Imperiul Otoman, ca putere suzerană, nu era nicicum îndreptăţit să cedeze ceva din teritoriile Moldovei şi Ţării Româneşti, care, nefiind provincii turceşti, nu puteau fi – integral sau parţial – transmise şi pe care, totuşi, le negociase anterior anului 1812 cu Rusia, care le pretinsese pe ambele provincii. Numai iminenta campanie a lui Napoleon a determinat Petersburgul să-şi modereze cererile, astfel că Imperiul Rus, prin mijlocirea Marii Britanii la Poartă, prin trădarea diplomatului turc care a condus tratativele, ulterior executat, prin cumpărarea boierilor localnici şi a domnului Moldovei, deja deposedată la 1774 de Bucovina, a ocupat întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru. Basarabia a devenit gubernie, fiind supusă unui intens proces de rusificare, înfăptuit metodic în răstimp de mai mult de un secol. În acest sens, articolele IV şi V ale Tratatului ruso-turc din 16/28 mai 1812 delimitau cu precizie concesiile admise pe seama Moldovei: „Art. IV: Prutul, de unde acest râu pătrunde în Moldova, până la vărsarea lui în Dunăre, apoi din acest loc malul stâng al acestui fluviu până la Chilia şi la vărsarea sa în Marea Neagră, vor forma hotarul celor două Imperii: Rusia si Turcia. Art. V: Partea din Moldova aşezată pe malul drept al Prutului este părăsită şi dată Sublimei Porţi, iar Înalta Poartă lasă Curţii Imperiale a Rusiei pământurile din stânga Prutului, împreună cu toate fortăreţele, oraşele şi localităţile care se găsesc acolo, precum şi jumătate din râul Prut, care formează frontiera dintre cele două Imperii”. Pentru Rusia, Tratatul de la Bucureşti a marcat un mare succes, în vreme ce pentru Moldova – un dezastru, soldat cu pierderea unui teritoriu de peste 45 600 km² şi a 482 630 de locator, 5 cetăţi, 17 oraşe şi aproximativ 700 de sate. După o sută de ani de la consumarea tragicului eveniment, care a divizat şi o naţiune în plin proces de constituire, incomparabilul nostru istoric care a fost Nicolae Iorga a consemnat: “ Am ştiut noi toţi, cel de sus ca şi cel de jos – afară de câteva uscături trândave, care se laudă cu stearpa lor mărire, – cel bogat ca şi cel sărac, cel cu învăţătură din carte şi cel cu înţelepciune din viaţă, am ştiut să ni arătăm, cuviincios şi liniştit, dar hotărât şi puternic, jalea pentru că, acuma o sută de ani, rusul, biruitor asupra turcului, a rupt şi a tras la dânsul jumătate din vechea noastră Moldovă”.  Şi, tot atunci, acelaşi Nicolae Iorga, într-un alt studiu remarcabil, înregistra cu tristeţe dar şi cu încredere în viitorul ce avea să survină la 27 martie/9 aprilie 1918 atunci când Sfatul Ţării de la Chişinău avea să voteze Unirea Basarabiei cu Ţara-Mamă: “ …La Pacea din Bucureşti, deci, Rusia, care nu purta război cu noi, Rusia ai cării ostaşi fuseseră primiţi totdeauna bine la noi, în ţară ospitalieră, primiţi cu crucea şi Evanghelia de clerici, poate şi pentru a se aminti astfel acestor vânători de pământ străin dreptatea şi cruţarea creştinească, ni-a luat Basarabia pentru că avuse o socoteală cu Turcia. Crezuse că poate opri amândouă ţările româneşti întregi, cu binecuvântarea lui Napoleon I, care numai Dumnezeu ştie de câte ori ne-a dat şi unora şi altora: au fost câţiva ani când numele Împăratului Alexandru Pavlovici, şi nu al unor voievozi români, a fost pomenit la liturghie şi scris deasupra uşii bisericilor ce se ridicau. Francezii pătrunseră însă în Rusia, şi atunci vecinii se mulţămiră şi cu o pradă mai mică. Trădarea fanariotului Moruzi din neam de domn român i-a ajutat la aceasta. Ruşii vor serba ca o zi de bucurie centenarul anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de durere şi ca o zi de trezire a speranţelor pe care le dă totdeauna dreptul veşnic, care nu poate fi învins, nici cucerit”. Pentru ca, în cuvântarea ţinută la Bucureşti în 16 mai 1912, cel care avea să fie proclamat Apostolul Unirii tuturor Românilor se socotea îndreptăţit să dea asigurări în privinţa “secolului pierdut” în urma raptului Basarabiei:

“Ne-am simţit un popor, un singur popor. Şi furia urgiei din urmă ne mână pe toţi iute către limanul dreptului îndeplinit, al dreptăţii săvârşite”.

***

Marea Unire din 1918 a reprezentat incontestabil cel mai seamă act din întreaga existenţă a poporului român. S-au pronunţat în această privinţă Nicolae Iorga, Gh. I. Brătianu, David Prodan, Ştefan Pascu sau Constantin C. Giurescu.

Din nefericire, România Mare, datorită unor condiţii interne şi internaţionale adverse, n-a depăşit condiţiile unei existenţe de 22 de ani. S-a prăbuşit, mai ales, în urma acţiunilor imperialismelor mari şi mici, vecine ori nevecine. Nefiind defel straniu ca faptele să se fi declanşat, în situaţia în care locul Rusiei Ţarilor a fost preluat de URSS, tot pentru chestiunea Basarabiei,marcată de câteva momente decisive intervenite în istoria celui de-al doilea război mondial, aşa precum: 23 august 1939, 26-28 iunie 1940, 22 iunie 1940 şi 23 august 1944.

Dintr-un atare complex de procese şi fapte istorice, reţinem în mod deosebit:

1. Fără îndoială că, într-un moment de vârf al mariajului sovieto-german inaugurat de Pactul din 23 august 1939 şi într-un punct de cotitură al primului an al conflagraţiei mondiale din 1939-1945 (prăbuşirea Franţei), agresiunea „paşnică” a U.R.S.S. la 26-28 iunie 1940 împotriva statului român, soldată cu ocuparea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, a detonat procesul prăbuşirii României Mari, după numai 22 de ani de existenţă. Provinciilor istorice menţionate le-au succedat curând Nord-Vestul Transilvaniei şi Cadrilaterul, subjugate de Ungaria şi, respectiv, Bulgaria, iar, dacă pierderile s-au limitat la „atâta”, reprezentând însă câte 1/3 din teritoriul şi populaţia României, faptul s-a datorat esenţialmente lui Adolf Hitler, care, atunci şi ulterior, mai ales în noiembrie 1940, la Berlin, a reuşit să stăvilească zelul expansionist spre Sud-Estul Europei al lui V. M. Molotov, şeful Consiliului Comisarilor Poporului şi al diplomaţiei sovietice, emisarul preferat al liderului roşu de la Kremlin, I. V. Stalin. Pe atunci, Adolf Hitler, se ştie, a beneficiat consistent de suportul desăvârşit şi eficace al generalului Ion Antonescu, Conducătorul României şi şeful cabinetului de la Bucureşti care s-a angajat din primul moment al guvernării, în septembrie 1940, să repare nedreptăţile de la Răsărit. În atare condiţii, în funcţie de amploarea pierderilor teritoriale şi materiale intervenite, de grozăvia dramei a milioane de cetăţeni, în marea lor majoritate – români, precum şi în dependenţă de derularea însăşi a evenimentelor sau de consecinţele lor vaste şi profunde, departe străbătătoare în timp, unele nefiind nici până astăzi stinse ori corectate, 1940 a ajuns să se confunde dintru bun început cu anii fatidici ai trecutului nostru, netăgăduit unul dintre cei mai sumbri ai întregii istorii naţionale.

Este bine să reţinem, în context, că Pamfil Şeicaru, renumitul ziarist, dublat de istoricul ce s-a afirmat, adeseori a comentat şi a respins categoric, în ţară ori după 1944 în exil, pierderea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, cedarea lor fără luptă de către regimul regelui Carol al II-lea, ceea ce a constituit ulterior un „model”, din care aveau să rezulte capitularea = trădarea de la 23 august 1944, când „statul român s-a prăbuşit”. Pentru a conchide că „tot ce s-a abătut, după 23 august [1944], asupra nenorocitei noastre patrii era virtual cuprins în actul loviturii de stat”.

2. Momentul ales de Kremlin pentru a prezenta oficial României cererile ultimative privind cedarea neîntârziată şi integrală a Basarabiei şi Bucovinei a fost extrem de atent ales. Mai precis, era chiar a doua zi după capitularea la 22 iunie 1940 a Franţei, aliatul Nr. 1 al României în Europa, la 22 iunie 1940, când V. M. Molotov a socotit necesar să-l convoace pe ambasadorul german la Moscova, contele Friedrich von der Schulenburg, pentru a-i aduce la cunoştinţă că U.R.S.S. se decisese ca, potrivit paragrafului 3 din Protocolul auxiliar secret al Pactului de neagresiune din 23 august 1939, să se adreseze Bucureştilor pentru a impune „soluţionarea” problemelor Basarabiei şi Bucovinei. Dând asigurări că guvernul sovietic va face tot posibilul pentru a „proteja interesele germane în România”, Molotov şi-a exprimat convingerea că Reichul „nu se va opune desfăşurării acţiunii sovietice, ci o va susţine”. Iniţiativa sovietică a provocat iritare la Berlin. Nu era vorba numai de condiţiile în care Kremlinul provocase criza, ci şi de faptul că pretenţiile sovietice excedau înţelegerii Molotov – von Ribbentrop din noaptea de 23/24 august 1939. Ministrul de Externe al Reichului a întocmit un memorandum special pentru A. Hitler, precizând limitele negocierilor cu Molotov la semnarea pactului de neagresiune, mai precis: acord în privinţa includerii Basarabiei în „sfera de interese” a U.R.S.S., dar nimic despre Bucovina. În consecinţă, Hitler, bine informat, „a tunat şi a fulgerat” contra lui Stalin, care-şi încălca propriile angajamente asumate. Ceea ce l-a determinat pe Führer ca, de îndată după încheierea campaniei din Vest şi, deşi Marea Britanie nu fusese subjugată, să se gândească la o expediţie punitivă contra U.R.S.S. Soluţia preconizată reprezenta, oricum, o chestiune de timp, astfel că planificarea operaţiunii în Est a debutat practic la confluenţa lunilor iunie-iulie 1940, planul operaţiunii „Barbarossa” (atacul prin surpriză a U.R.S.S.) fiind apoi întocmit şi avizat de A. Hitler personal la 18 decembrie 1940. În consecinţă, la 25 iunie 1940, Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe al Germaniei, l-a împuternicit pe contele von der Schulenburg să-i afirme lui Molotov „consecvenţa” Reichului în îndeplinirea angajamentelor asumate prin protocolul adiţional secret din 23 august 1939 în privinţa Basarabiei; cât privea revendicarea Bucovinei de către U.R.S.S., aceasta constituia „o noutate”. Condiţiile erau întrunite pentru o nouă întrevedere Molotov – von der Schulenburg, tot la 25 iunie 1940, un prilej de reverificare a punctelor de vedere, inclusiv despre Bucovina. U.R.S.S. a reafirmat recunoaşterea „intereselor Germaniei faţă de chestiunile economice ale României”, dar nu putea admite „tărăgănarea” de către Bucureşti a diferendului teritorial legat de Basarabia şi Bucovina. Prin Molotov, guvernul sovietic s-a angajat să ţină la curent Berlinul cu formularea pretenţiilor teritoriale faţă de România, după cum, tot astfel, a promis să nu încurajeze pretenţiile Ungariei şi Bulgariei. Este neîndoielnic că, urmare a celor dezbătute la 25 iunie 1940 de contele von der Schulenburg cu Molotov, U.R.S.S. şi-a „moderat” pretenţiile la adresa României, limitându-şi cererile la Basarabia şi Nordul Bucovinei (cu oraşul Cernăuţi). Ceea ce Molotov i-a comunicat deschis Molotov lui von der Schulenburg, în după-amiaza zilei de 26 iunie 1940. Ambasadorul german a primit tot sprijinul guvernului său pentru a „convinge” de urgenţă România să cedeze, altfel un război în zona est-central europeană – după cum rezultă din cele mai recente cercetări – ar fi devenit „inevitabil”. Molotov, la rândul său, s-a angajat ca, pe tema pretenţiilor agresive ale Kremlinului împotriva Bucureştilor, să nu menţină Reichul în ignoranţă în acţiunea proiectată pentru „zilele imediat următoare”.

3. Nici acest calendar al propriilor acţiuni, asumat de Kremlin faţă de Berlin, n-avea să fie respectat … De vreme ce, doar peste câteva ceasuri, mai precis chiar în seara zilei de 26 iunie 1940, la ora 22,00, V. M. Molotov l-a convocat pe ministrul român la Moscova, Gheorghe Davidescu, pentru a-i înmâna cea dintâi notă ultimativă privind cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord către U.R.S.S. Cercetările istoricilor români au surprins desfăşurarea generală şi în detaliu a evenimentelor intervenite. Se cunoaşte că, în cursul nopţii de 26/27 iunie 1940, Gheorghe Davidescu a reuşit să trimită la Bucureşti textul notei ultimative şi, concomitent, cu mari dificultăţi legate de transmitere, raportul pe marginea întâlnirii sale cu V. M. Molotov. Din acest ultim document deducem, în chip necondiţionat, că diplomatul român a adoptat, în asemenea împrejurări hotărâtoare, o atitudine demnă şi curajoasă, că a apărat cu vehemenţă drepturile şi interesele ţării sale şi că a combătut deschis, fără menajamente, tentativele lui Molotov de a justifica raptul teritorial. În acest sens, reţinem din finalul telegramei cuprinzând raportul: „… În argumentarea mea m-am mărginit a expune drepturile imprescriptibile şi mai tari decât orice acord internaţional ale României asupra Basarabiei, drepturi care, dacă pot fi confirmate de un tratat, nu pot suferi nici o ştirbire prin faptul că unul dintre semnatari [referire la Japonia, care n-a ratificat tratatul internaţional privind Basarabia din octombrie 1920] n-a efectuat ratificarea. Am combătut, apoi, observaţiile sale [ale lui Molotov] în ceea ce priveşte condiţiile interne din Basarabia. Am arătat, în fine, că termenul de 24 de ore mi se pare insuficient pentru guvernul român să poată lua o hotărâre într-o problemă atât de importantă pentru viitorul neamului nostru”.

Poziţia demnă a lui Gh. Davidescu o desprindem nu numai din propria-i relatare, dar şi din documentele sovietice. Potrivit stenogramelor întocmite la M.A.E. din Moscova, s-a redactat aşa-zisul jurnal de cabinet al lui V. M. Molotov de către un anume Boris F. Podţerob. Potrivit consemnării acestuia, Gh. Davidescu, după ce a ascultat şi a primit textul notei ultimative sovietice, a dezvoltat în faţa lui V. M. Molotov o temeinică demonstraţie pe tema drepturilor româneşti în Basarabia şi Bucovina de Nord, un prilej de a sublinia cu energie: „Basarabia a fost de cinci secole românească […]. Bucovina niciodată n-a aparţinut Rusiei…” Era – a continuat diplomatul român – în interesul U.R.S.S. ca, la graniţa de Vest, să existe „o Românie puternică, unită în frontierele ei etnice şi istorice”. V. M. Molotov a exprimat dezacordul guvernului sovietic, ceea ce n-a fost suficient pentru Gheorghe Davidescu, care a lansat acest îndemn: „Să lăsăm istoria să judece”. De asemenea, el a refuzat să preia harta pregătită de Molotov, pe care fusese trasată „noua graniţă” pe Prut dintre U.R.S.S. şi România. Documentul respectiv, ataşat textului nostru, l-am descoperit în copie fotostatică în arhivele britanice în 1984 şi l-am publicat în premieră în 1991, cu prilejul Conferinţei internaţionale de la Chişinău consacrată Pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939 şi consecinţelor sale.

Revenind la întrevederea Molotov-Davidescu din noaptea de 26 iunie 1940, reţinem că liderul diplomaţiei sovietice i-a precizat la un moment dat plenipotenţiarului român cum că, pentru ziua de 27 iunie 1940, care tocmai avea să înceapă, U.R.S.S. aştepta răspunsul guvernului de la Bucureşti la nota ultimativă predată. În viziunea guvernului sovietic, care pregătise în amănunt acţiunea declanşată, România n-ar fi trebuit să dea decât un răspuns favorabil pretenţiilor sale, sec formulate, în aceşti termeni:

„Guvernul sovietic – citim în nota din 26 iunie 1940 – propune Guvernului Regal de la Bucureşti:

1. Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic îşi exprimă speranţa că Guvernul Român va primi propunerile U.R.S.S.…”

Bucovina de Nord nu reprezenta, în viziunea agresorului care mima că era bănuit de intenţii … paşnice, decât o reparaţie parţială, un „mijloc de despăgubire” a pierderii suferite, chipurile, de U.R.S.S., prin „ocuparea” Basarabiei de către România vreme de 22 de ani!

În spiritul tradiţional al politicii externe staliniste, prezentarea notei ultimative s-a făcut sub ameninţarea cu recurgerea la forţă în cazul neacceptării ei. Formula consacrată era cuprinsă în prevederea ce trimitea la situaţia existentă, marcată de faptul că „slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului”.

4. Nu este greu de închipuit care a fost efectul notei Molotov din 26 iunie 1940 la Bucureşti. Au urmat intense consultări între reprezentanţii forţelor politice şi regele Carol al II-lea. În mod concret, la 27 iunie 1940, s-au întrunit două Consilii de Coroană, iar, în baza deciziilor de cedare adoptate, guvernul Gheorghe Tătărescu a transmis Moscovei – ca răspuns la nota ultimativă sovietică din ajun – un prim mesaj care vorbea de „discuţii amicale”.

Or, în condiţiile date, Moscova exact de aşa ceva nu avea nevoie. De aceea, în seara zilei de 27 iunie 1940, cu începere de la orele 23,00, Molotov l-a convocat din nou pe Davidescu. Cu câteva ceasuri înainte de-a se întâlni cu Molotov, Davidescu aflase că omologul său german la Moscova, contele von der Schulenburg, intervenise la Kremlin pentru a obţine prelungirea termenului stabilit în nota ultimativă sovietică, ceea ce Molotov n-a admis, dimpotrivă, a adăugat că, în lipsa unui răspuns pozitiv, „trupele sovietice îşi vor începe operaţiunile la miezul nopţii”.

În atare situaţie, primindu-l pe Davidescu, care aducea nota de răspuns a Bucureştilor la primul ultimatum, Molotov respinse tentativele de tergiversare, precizând că, pe moment, nimic altceva nu era de negociat decât „numai asupra evacuării trupelor româneşti din Basarabia şi nordul Bucovinei”. Retragerea trupelor române trebuia să înceapă chiar a doua zi, trebuind să fie simultană cu intrarea trupelor sovietice între Prut şi Nistru. Pentru aceasta, Molotov urma să se consulte cu liderii Armatei Roşii, iar, după aceea, avea să se revadă cu Davidescu, pentru a-i comunica în scris răspunsul Moscovei – în mod practic, un al doilea ultimatum! – la nota tocmai adusă de diplomatul român şi cuprinzând replica Bucureştilor la cel dintâi ultimatum, din ajun.

În adevăr, la 28 iunie 1940, la ora 1,25, Gh. Davidescu avea să revină la sediul Ministerului Afacerilor Externe al U.R.S.S. pentru a primi din mâinile lui Molotov personal textul celui de-al doilea ultimatum sovietic. Predându-i documentul, liderul sovietic a încheiat, pe un ton ameninţător, că guvernul său nu admitea „nici o amânare. Toate termenele deja au expirat”!

5. Revenit la Legaţie, Davidescu s-a îngrijit de transmiterea notei ultimative la Bucureşti, la care guvernul român i-a cerut, prin telegramă, să înştiinţeze în cursul zilei, la ora 11,00, partea sovietică în privinţa acceptului României de-a evacua teritoriul dintre Prut şi Nistru. Decizia se explica prin voinţa guvernului român de a evita „gravele urmări pe care le-ar fi avut recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei”, acţiuni care, evident, cădeau în responsabilitatea U.R.S.S., ceea ce putea constitui un blam al comunităţii internaţionale ori pentru judecata istoriei, ceea ce, totuşi, era prea puţin în raport cu răul deja admis de către autorităţile de la Bucureşti – sfârtecarea parţială a teritoriului naţional. Iar evacuarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei a reprezentat, într-o perspectivă de numai 60-70 de zile în raport cu Dictatul de la Viena şi Tratatul de la Craiova, începutul prăbuşirii României Mari. Şi a cărei responsabilitate, întreagă, cădea în seama imperialismelor vecine mari şi mici şi, nu mai puţin, în aceea a minoritarilor revizionişti (unguri, ruşi, bulgari, evrei etc.) şi a Bucureştilor, care decisese abandonarea fără luptă a Basarabiei şi Nordului Bucovinei.

6. A constituit şi rămâne o problemă cardinală atitudinea liderilor politici şi militari care, în 1940, au optat pentru/împotriva cedărilor teritoriale. În privinţa Consiliilor de Coroană din 27 iunie 1940, detaliile au fost comunicate şi examinate mai demult, stabilindu-se că, la prima reuniune (imediat după ora 12,00), voturile au fost astfel repartizate: pentru – 10, rezervat – 1, pentru discuţii – 5, împotrivă – 11, în vreme ce la şedinţa următoare (după ora 21,00) opţiunile au reprezentat: pentru – 19, expectativ – 1, neexprimate – 2 voturi, împotriva – 6. Despre aceştia din urmă, regele Carol al II-lea a exprimat, în Jurnalul său, cele mai măgulitoare aprecieri: „… Numai şase voturi din cei 28 prezenţi au fost pentru rezistenţă. Numele lor [N. Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu şi Ernest Urdăreanu] merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti …” Numai atât, de vreme ce suveranul însuşi şi colaboratorii săi apropiaţi (inclusiv Ernest Urdăreanu, în primul rând) au acţionat pentru a forţa acceptarea ultimatumului şi cedarea provinciilor istorice! Trebuie reţinut că, în zilele şi săptămânile ulterioare (chiar peste ani!), au survenit clarificări, mai cu seamă din partea politicienilor care, prin forţa lucrurilor, la 27 iunie 1940 nu erau ori n-au ajuns la Bucureşti. Astfel, în prima ordine, reţinem din însemnările premierului în exerciţiu Gheorghe Tătărescu: „Consiliul de Coroană [din 27 iunie 1940, ora 12,20] se deschide sub preşedinţia Regelui într-o atmosferă copleşitoare. Consilierii Regelui, membrii Guvernului şi şefii armatei sunt prezenţi. Suveranul expune scopul convocării Consiliului şi îmi dă cuvântul. Expun pe larg istoricul raporturilor noastre cu Sovietele, precum şi toate negocierile duse de Guvern pentru a înlătura agresiunea rusă. Într-o linişte grea citesc textul ultimatumului primit în cursul nopţii şi sfârşesc prin a enumera primele măsuri militare şi administrative luate, cerând apoi voie Guvernului să-mi spun părerea după ce vor fi vorbit toţi membrii Consiliului…” După 23 august 1944, acelaşi Gheorghe Tătărescu, dispus să coopereze cu comuniştii, se va destăinui, într-un interviu acordat ziarului „Drapelul” din 17-18 ianuarie 1945, asupra faptelor din iunie 1940, denaturându-le grosolan, căci interpreta cedarea ca o dovadă … de prietenie faţă de U.R.S.S. şi, totodată, lansa atacuri contra lui Iuliu Maniu, atacuri convenabile cercurilor comuniste şi comunizante cu care avea să pactizeze curând la formarea guvernului dr. Petru Groza: „Declar că voi putea dovedi cu acte şi cu relatări de fapte, răzimate pe documentări purtând garanţiile oficialităţii, că un guvern Iuliu Maniu nu ar fi putut întru nimic împiedica desfăşurarea implacabilă a evenimentelor istorice din 1940. În schimb, însă, este sigur că dl. Maniu ar fi adoptat nu soluţia guvernului meu, adică soluţia păcii (sic!), ci, aşa cum rezultă din toate declaraţiile şi manifestările sale, soluţia rezistenţei armate, adică soluţia războiului, care ar fi atras nimicirea vremelnică a Statului român […]. Drama României din 1940 – se disculpa politicianul traseist – a fost nu consecinţa politicii noastre, ci rezultatul inevitabil al războiului european, provocat de Germania hitleristă”.

De partea cealaltă, adică a adversarilor evacuării Basarabiei şi Nordului Bucovinei, vocile ce s-au făcut auzite au fost redutabile, mai relevante şi mai vehemente. Au fost angrenate personalităţi de excepţie, care au dat – se înţelege – greutate poziţiilor prezentate. Câteva exemple le considerăm memorabile, fapt pentru care şi insistăm asupra lor: În şedinţa Consiliului de Coroană din zorii zilei de 30 august 1940 şi care a luat în dezbatere problema Transilvaniei în legătură cu „arbitrajul” la care îndemnau Hitler şi Mussolini prin delegaţii lor la Viena, Victor Iamandi a revenit la un moment dat la întâmplările survenite anterior à propos de pretenţiile Kremlinului asupra Basarabiei şi Nordului Bucovinei. El s-a adresat Regelui: „Sire, consecvent cu cele ce am susţinut în Consiliul de Coroană de la 27 iunie, consecvent cu ce am susţinut în al doilea Consiliu de Coroană [din aceeaşi zi], când mi-am exprimat nedumerirea că suntem pe drumul concesiunilor permanente şi nu se poate prevedea un sfârşit favorabil pentru ţara noastră, pentru toate aceste argumente şi motive, care fac parte integrantă din conştiinţa mea de român, şi astăzi sunt împotriva primirii arbitrajului. Nu cred în garanţiile care se dau şi socot că politica noastră de astăzi n-a dus la nici un rezultat pozitiv. Pentru aceste consideraţiuni, nu trebuie să primim arbitrajul. Trebuie să rezistăm, pentru că războiul nu s-a terminat”. Tot în acelaşi cadru, dar în Consiliul de Coroană din 31 august 1940, cu prilejul luării în dezbatere a „arbitrajului” impus României la Viena în ceasurile imediat precedente, liderul P.N.Ţ., Iuliu Maniu, nu s-a abţinut să trimită la consultările iniţiate de suveran în luna iunie şi la care vorbitorul nu participase: „Cred că cedarea Basarabiei, fără nici un fel de rezistenţă, a fost o profundă greşeală, ale cărei urmări le suferim astăzi. Trebuia, cu orice preţ şi cu orice sacrificiu, chiar cu sacrificiul de a suferi o înfrângere, să rezistăm. Naţiunile suferă înfrângeri pe câmpul de luptă, războiul are şansele sale bune sau rele, mari şi puternice naţiuni au fost înfrânte, poporul românesc a pierdut şi el războaie, dar prin vitejia soldaţilor săi şi prin puternica conştiinţă naţională, a prins puteri de viitor, pentru înălţarea ţării, în viitor. Aşa, am pierdut în Basarabia peste 2 milioane de români, fără nici cea mai mică rezistenţă. De aici, vă puteţi Dv. închipui descurajarea care a cuprins toate provinciile, pe toţi românii, şi umilirea care a cuprins armata română, care ar fi voit să aibă ocazia ca să arate că, dacă diplomaţia românească n-a ştiut a lucra, ea ştie să sângereze pe câmpul de luptă, pentru salvarea onoarei naţionale”. Cu acelaşi prilej, istoricul Gheorghe Brătianu a observat de asemenea: „Eu nu vreau nici să îngreunez aceste dezbateri şi nici să fac procesul trecutului, deşi odată va fi făcut; dacă nu-l vom face noi, alţii îl vor face, dar ţin să amintesc un lucru: am luptat pentru o anumită politică, în afară de ceea ce era în ultimii ani. Ţin să spun că, dacă am luptat pentru că aveam nădejdi şi convingere, şi eu am făcut chiar declaraţii în această privinţă, [a fost] că prin această politică puteam păstra graniţele ţării”.

Neîntrecutul Nicolae Iorga, la reuniunea Comisiilor de politică externă ale Parlamentului, din 2 iulie 1940, a intervenit cu precizări nuanţate, prezentând finalmente poziţia celor mai de seamă politicieni ai ţării, consemnată într-un memorabil document:

„Noi avem de ales două procedări:

Procedarea Dietei Poloniei la împărţirea ţării. A vorbit unul, altul, a fost o luptă oratorică între dânşii şi s-a terminat printr-un vot care a însemnat admiterea de către naţiune a sfâşierii teritoriului. Aceasta este o hotărâre pe care, după părerea mea, nu o putem lua şi răspunderea va fi pentru toţi cei care se vor ralia la dânsa. Sau să facem ce-a făcut înţeleptul Rege Carol I şi acel mare ministru al lui, Ion Brătianu: faţă de un act de nedreptate, asemănător cu cel care se face azi României, retragem armata din teritorii, retragem funcţionarii. Nu luăm nici o hotărâre care să lege viitorul”.

Este neîndoios însă că, în epocă, cele mai incisive şi decisive au fost demersurile generalului Ion Antonescu. În urma unor demersuri insistente, generalul a obţinut să fie primit în audienţă de către Carol al II-lea, la 1 iulie 1940. Fără nici un efect evident însă. Căci, la plecare, solicitantul a predat suveranului o scrisoare de protest vehement faţă de cele intervenite după abandonarea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa în robia comunistă rusească. Acest document, redactat în termeni radicali, dar exprimând corect realităţile, a fost rapid difuzat şi perceput ca atare de opinia publică naţională. Generalul Antonescu a fost cel dintâi pedepsit, fiind, din ordinul personal al Regelui, trimis într-un surghiun de aproape două luni la Mănăstirea Bistriţa din Oltenia (iulie-august 1940).

În perioada ce a urmat, Ion Antonescu avea să revină adeseori asupra erorilor din iunie 1940 privind evacuarea fără luptă a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa. La 1 octombrie 1940, de pildă, el considera: „Pentru salvarea ţării, pentru păstrarea onoarei, pentru mândria tradiţiilor ei şi pentru respectul morţilor ei, armata s-ar fi luptat. Ea s-ar fi sacrificat, chiar fără folos, dacă i s-ar fi cerut. Conducerea i-a refuzat însă această supremă satisfacţie”. Dar, în bilanţul activităţii lui Ion Antonescu, ceea ce finalmente a contat în chip copleşitor a constat în faptul că generalul/ulterior mareşalul a dovedit prin faptă că rămăsese pe deplin ataşat libertăţii provinciilor pierdute şi fidel reîmplinirii idealului României Mari.

7. Pe acest tărâm, al refacerii României Mari, N. Iorga s-a întâlnit – defel întâmplător – cu Ion Antonescu.

Aşa după cum este cunoscut, N. Iorga s-a impus la confluenţa secolelor XIX-XX printre liderii luptei pentru unitatea naţională a tuturor românilor, fiind proclamat şi recunoscut la un moment dat, netăgăduit, drept Apostolul cauzei Marii Uniri din 1918. Strălucitului istoric i-a fost rezervat rolul major şi simbolic de a prezida, la 29 decembrie 1919, şedinţa Camerei Deputaţilor în care s-au adoptat legile unirii Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei, Crişanei şi Maramureşului cu Ţara-Mamă, context în care a proclamat neamul românesc „pentru vecie unit”. În 1940, prăbuşirea României Mari – care avea să coincidă în chip tragic dar simbolic cu sfârşitul însuşi al istoricului – nu putea să-l lase indiferent. Nu insistăm asupra împrejurărilor, dat fiind, mai ales, că numeroşii biografi ai lui N. Iorga au examinat deja faptele survenite. În condiţiile în care prăbuşirea României Mari a debutat practic cu ocuparea Basarabiei şi Nordului Bucovinei de către U.R.S.S., istoricul a reacţionat imediat şi plenar, în articolele politice tipărite în presa zilnică, în intervenţiile la Parlament şi la Academia Română sau în conciliabulele oficiale şi, nu mai puţin, în lucrările sale ştiinţifice. Sub acest ultim aspect, se impune a reţine că una dintre micro-sintezele sale bine cunoscute, în speţă Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, care se bucurase deja de două ediţii în limba franceză (1922, 1931) a fost imediat reeditată şi, mai mult, tradusă şi difuzată în limbile română şi rusă. Semnificaţia deosebită a apariţiei simultane a Adevărului …, în condiţiile date, în mai multe limbi şi sub semnătura prestigioasă a unui mare istoric, s-a impus de la sine, iar ulterior, o dată cu impunerea cenzurii comuniste, prin 1944-1947, cartea avea să fie interzisă, pentru ca abia în ultima vreme, după 1989-1990, să revină în atenţie.

Fapt de o remarcabilă semnificaţie, în anul 1940, la prima ediţie românească a Adevărului …, autorul – în raport cu evenimentele survenite, ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către U.R.S.S. – a considerat necesar să facă, finalmente, modificările ce se impuneau; în fond, el a adăugat două paragrafe simbolice. Apreciem că, în acest fel, în mod concret, N. Iorga şi I. Antonescu s-au „reîntâlnit” în privinţa unei probleme fundamentale a României Mari: prăbuşirea construcţiei din 1918 şi necesitatea absolută a refacerii ei grabnice. Antonescu a ales calea războiului, purtat alături de Germania după 22 iunie 1941 şi care, până la capăt, la 23 august 1944, a rămas unul drept. Istoricul, asasinat în noiembrie 1940, nu avea cum să se pronunţe în devans asupra deciziei lui Antonescu. Avem însă convingerea că N. Iorga, ţinând seama de scopul acţiunii în Est din 1941-1944, nu avea cum să respingă drumul urmat, mai ales că, de îndată după notele ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, el a observat – în adagiul menţionat al micro-sintezei Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei – că partea de ţară ocupată de U.R.S.S. reprezenta „un teritoriu de istorie naţională şi de drept naţional” şi care, netăgăduit, „va fi reluat la cel dintâi prilej favorabil”. Acel prilej favorabil a coincis clipei astrale a istoriei naţionale – 22 iunie 1941!

 8. Dacă din generaţia strălucită a „şcolii diplomatice” fondate de N. Titulescu, la 26-27 iunie 1940 Gh. Davidescu a fost acela care l-a amendat stăruitor şi pilduitor pe V. M. Molotov în ce priveşte contestarea drepturilor istorice ale României asupra Basarabiei şi Bucovinei, atunci, după declanşarea Războiului din Est la 22 iunie 1941, a fost rândul remarcabilului Grigore Gafencu să-i expună liderului sovietic originile reale ale conflictului, în mod precis responsabilitatea nemijlocită a U.R.S.S. în derularea ostilităţilor. Astfel, motivând angajarea României în Războiul din Răsărit pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, la 24 iunie 1941, când a fost primit de către V. M. Molotov în vizită de rămas bun, cu prilejul restituirii actelor de acreditare ca ministru plenipotenţiar la Moscova (august 1940 – iunie 1941), Grigore Gafencu, întrebat fiind de liderul diplomaţiei sovietice ce căuta România în tabăra Germaniei, a replicat cu demnitate: „În ce mă priveşte, nu pot avea faţă de evenimentele de azi, pe care istoria le va judeca, decât o atitudine de diplomat, adică de soldat al ţării mele. Să-mi fie îngăduit în această calitate să-mi exprim părerea de rău că, prin politica lui urmată în timpul din urmă, guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru a împiedica între ţările noastre durerosul deznodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi din vechea Moldovă, despre care am avut prilejul să vorbesc d-lui Molotov în mai multe rânduri, prin încălcarea teritoriului nostru, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre […], Uniunea Sovietică a distrus în România orice simţământ de siguranţă şi de încredere şi a stârnit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte […] Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temelia unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de folositoare a unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire de guvernul sovietic. Cele ce se întâmplă azi sunt urmările acestei nenorociri care a dus acum la un război între cele două popoare care niciodată în istorie nu au luptat unul împotriva altuia”.

9. Data de 22 iunie 1941 a purtat şi va rămâne în istoria românilor legată de un nume: Mareşalul Ion Antonescu. Prăbuşirea, în condiţiile cunoscute, a României Mari în 1940 l-a propulsat pe Antonescu pe prima scenă politică şi militară a statului român, devenind pe plan continental al III-lea om al Axei, după Hitler şi Mussolini. A fost şi s-a menţinut indiscutabil la rangul de aliat iar nicidecum de vasal al acestora, iar aceasta în condiţii geopolitice concrete, care impuneau respingerea prin forţă a imensului pericol reprezentat de U.R.S.S., mai cu seamă în urma agresiunii barbare din iunie 1940 care a marcat debutul prăbuşirii României Mari.

Riposta lui Antonescu la agresiunea lui Stalin poartă un nume: Războiul Sfânt. O denumire care, la atâtea decenii după derulările istorice, nu reuşeşte să mai intrige pe cineva, în afara necunoscătorilor şi răuvoitorilor. De vreme ce, de exemplu, cu totul recent la Moscova a apărut biografia semnată de Mihail Oşlakov, dedicată lui Stalin – Învingătorul. Războiul sfânt al Conducătorului (Stalin – pobeditel. Sviaşcennia vojna vojdia), Moskva, Elsmo, 2010, 288 p. Este indiscutabil că, vizavi de această carte, putem vorbi de Războiul Sfânt al Mareşalului Antonescu! Care, în repetate rânduri, şi-a expus rosturile campaniei sale în Est alături de Hitler în 1941-1944. Dar mai cu seamă în Ordinul de zi adresat la 1 ianuarie 1944 luptătorilor săi de pe front, în sensul că: „… În zilele trăite de voi, de noi şi de părinţii noştri, în ultimii 120 de ani, de la 1820 la 1940, Ţările Româneşti au fost de nenumărate ori invadate şi ocupate, dominate şi exploatate, sărăcite şi umilite, jefuite şi ciuntite de oştile ruseşti. Reamintesc tuturor că 1828, 1848, 1853-1854, 1877-78, 1916-18, 1940-41 sunt pumnale înfipte, numai într-un veac, în ultimul veac, în inima şi în mândria românească, în cinstea şi în glia strămoşească. Luaţi aminte şi nu uitaţi. Nu uitaţi şi nu vă temeţi că veţi putea fi pedepsiţi fiindcă vă faceţi datoria. Fiţi încredinţaţi că este pe pământ o justiţie supremă. Noi nu vom putea fi pedepsiţi de această justiţie fiindcă, fiind provocaţi, umiliţi şi ciuntiţi în 1940, am călcat în 1941 pământul altora pentru a libera pe al nostru. Noi nu am fi atacat niciodată pe nimeni dacă 3 milioane de fraţi nu ar fi fost luaţi în robie şi dacă Basarabia şi Bucovina noastră nu ne-ar fi fost smulse într-un moment când Europa s-a găsit la o răspântie fatală, când nimeni nu ne-a putut sări în ajutor (subl. ns.)”. Ceea ce, la 6 februarie 1943, deci de îndată după eşecul de la Stalingrad, Antonescu transmisese unităţilor operative din regiunea frontului, şi cu acest îndemn: „… Dacă nu contribuim cu toate puterile noastre la lupta aliaţilor noştri pentru a înfrânge comunismul şi pe ruşi, nu putem să asigurăm nici viaţa copiilor noştri, nici existenţa ţării noastre. De aceea, să luptăm cu toată hotărârea acolo unde ne găsim, spre a feri ţara de cotropire şi la vremea ce va veni să fim gata a înfrânge duşmanul nostru de moarte […] Dacă vrem să reconstruim o Românie Mare trebuie să o merităm prin lupte şi prin sacrificii”.

Indiferent de orice intenţii şi iniţiative nenorocite ce i s-au atribuit în epocă ori continuă a-i fi imputate, Ion Antonescu, cel de-al III-lea Mareşal al României după 22 august 1941, a fost singurul lider politic şi militar de la Bucureşti capabil a pregăti, declanşa şi purta Războiul din Est (1941-1944), alături de Germania şi aliaţii ei, împotriva U.R.S.S. şi a Naţiunilor Unite. Un război condus, înainte de orice şi mai presus de toate, pentru refacerea României Mari şi zdrobirea comunismului.

Şi, nu mai puţin, pentru Basarabia şi Bucovina. Nu a fost nicidecum întâmplător că, în după-amiaza zilei de 1 iunie 1946, înainte de-a fi condus spre locul de execuţie din Valea Piersicului de la Jilava, Mareşalul Antonescu s-a despărţit de mama sa, asigurând-o fără pic de ezitare:

„Dacă mor, este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel …”

 Ziaristi Online