O iniţiativă interesantă a doi europarlamentari, unul român şi unul polonez, îi cheamă pe esteuropeni la o acţiune fără precedent la un asemenea nivel, la boicotul produselor olandeze. Cadrul este dat de o situaţie politică internă existentă în Olanda, unde în parlament partidul PVV (al libertăţii), un partid extremist cu un procentaj redus, şantajează executivul, asigurându-i o fragilă majoritate în parlament fără de care guvernul nu ar putea fi susţinut. În cazul în care PVV nu mai susţine guvernul, acesta cade la următoarea moţiune. Echilibrul fragil din legislativ i-a dat acestui partid extremist o marjă de manevră la care nu a visat şi care o foloseşte pentru a-şi promova programul bazat pe ura de rasă, astfel încât să poată înscrie cât mai multe puncte electorale la următoarele alegeri. Un aspect pe care marşează acest partid este atitudinea împotriva imigranţilor de orice natură care ar lua locurile de muncă ale olandezilor. Dar mai este şi un alt context exploatat cu abilitate, cel al atitudinii populaţiei faţă de o anumită parte a acestor imigranţi care s-au făcut vinovaţi de acţiuni violente, inclusiv împotriva autorităţilor statale în multe ţări din Europa Occidentală.

Nu mă refer aici la acţiunile reprobabile ale unor conaţionali de-ai noştri şi de altă naţionalitate, ci la alte aspecte mult mai violente. Nu cred că aţi uitat revoltele de stradă care au răvăşit Franţa şi Anglia cu puţin timp în urmă, rezultate cu distrugeri, incendieri şi adevărate lupte de stradă ale imigranţilor cu forţele de ordine, mai ales cei proveniţi din Asia şi Africa (vezi Anarhia londoneză şi România). Olanda nu a trecut prin astfel de bătălii în oraşele sale, dar au fost acţiuni care au şocat populaţia ţării. Mă refer aici la asasinarea lui Theo van Gogh, urmaş al pictorului van Gogh, regizor, producător, autor şi actor, autorul unui film despre violenţa contra femeilor în unele societăţi musulmane. La 2 noiembrie 2004, în timp ce se deplasa cu bicicleta, a fost împuşcat de opt ori de către un islamist marocano-olandez, Mohammed Bouyeri, care a încercat să-l decapiteze cu un cuţit şi i-a prins în piept, tot cu un cuţit, un mesaj plin de acuzaţii contra societăţii occidentale şi a evreilor. Bouyeri a fost împuşcat în picior în timpul capturării şi a fost condamnat pe viaţă.  Acest asasinat a ridicat un val de indignare în toată ţara, protestele s-au ţinut lanţ, chiar au fost raportate peste o sută de tentative de incendiere a moscheilor sau fapte de violenţă asupra unor subiecţi musulmani.

PVV încearcă să câştige puncte electorale din această stare a populaţiei, dar ţinta lor este de data asta estul Europei, din moment ce pe partea cealaltă, cea mai violentă, nu pot lua prea multe măsuri. Dar chiar faptul că o fac împotriva esteuropenilor le conferă vizibilitatea unor acţiuni concrete, cum ar fi blocarea aderării la spaţiul Schengen a României şi Bulgariei. Până la urmă, nu poate fi vorba de o blocare, ci de cel mult o amânare de câteva luni, dar punctele electorale se înscriu oricum. Tot în acest context se înscrie şi iniţiativa PVV de a crea un site unde cetăţenii olandezi sunt invitaţi să posteze plângeri împotriva comportamentului est-europenilor, în general.

Această atitudine, de a boicota produsele olandeze nu este o măsură care să poată fi trecută uşor cu vederea. Au mai existat şi în alte ţări şi în majoritatea cazurilor, acolo unde consumatorii s-au raliat în masă, efectul a fost imens, chiar devastator pentru cei care au fost ţinta boicotului. Pentru Olanda, o piaţă de peste o sută de milioane de consumatori cum e cea est-europeană care i-ar refuza produsele, un astfel de protest ar avea efecte teribile, ţinând cont că peste două treimi din PIB-ul Olandei depinde de exporturi. În contextul crizei economice, o scădere masivă, peste nivelul estimat din cauza crizei, i-ar face pe oamenii de afaceri olandezi să fie nevoiţi să reducă personalul, lucru care ar afecta direct guvernul, atât prin scăderea încasărilor, cât şi prin creşterea indemnizaţiilor de şomaj pentru cei disponibilizaţi. Confruntaţi cu aceste probleme, oamenii de afaceri vor face presiuni asupra guvernului, care va trebui să ia o decizie, menţine cererile PVV şi se confruntă cu o cădere economică masivă, sau renunţă la sprijinul PVV pentru a salva economia, dar riscând să cadă la următoarea moţiune. Ar mai fi calea de mijloc, să convingă PVV-ul. Dar până atunci, oamenii de afaceri au şi început să reacţioneze, doar în perspectiva unui astfel de boicot, spunând că purtarea reprobabilă a guvernului olandez dăunează comunităţii de afaceri olandeze şi obstrucţionează redresarea economică. Vorbesc de pierderea unor afaceri de două miliarde de euro, o cifră impresionantă. Şi asta înainte ca boicotul să fie instituit efectiv, deocamdată doar menţionarea lui provoacă fiori reci pe spinările afaceriştilor olandezi.

Dar care ar fi companiile vizate de acest boicot est-european? În primul rând cele cu marca olandeză, brandurile lor: Shell, Heineken, Dove, TNT, Amstel, Lipton, Rexona, Knorr, Axe, Wolters Kluwer, Tom Tom şi altele. Închipuiţi-vă la nivelul pieţei de o sută de milioane de consumatori din Europa de Est o scădere de 20%, ca să puteţi da o dimensiune a potenţialului efect asupra exporturilor Olandei. O găluşcă pe care nici un guvern nu ar putea-o înghiţi. Orice guvern din orice ţară responsabilă ar trebui să reacţioneze în faţa unei asemenea provocări.

Întrebarea ce rămâne şi se pune pentru noi, ce ar reprezenta un astfel de boicot din punct de vedere al României. Să ne uităm puţin pe cifre. Olanda este principalul investitor în economia României, lucru care ridică multe întrebări asupra motivelor ascunse care stau la baza refuzului acestei ţări de a admite România în spaţiul Schengen, deoarece o admitere în acest spaţiu ar fi şi în beneficiul oamenilor de afaceri olandezi, printr-o mai bună integrare economică între cele două părţi. Ca exemplu, aduc părerea transportatorilor internaţionali, care se plâng că din cauza amânării admiterii României şi Bulgariei în acest spaţiu, pierd timp şi bani în urma staţionării TIR-urilor la punctele de trecere, un aspect deloc de neglijat, mai ales că cele două ţări au îndeplinit toate criteriile tehnice pentru admitere în Schengen, şi toate ţările din spaţiul Schengen au aprobat admiterea României şi Bulgariei, mai puţin Olanda. Dorim un spaţiu economic comun, dar unii, de fapt unul, nu îl vrea pe deplin. Revin mai încolo asupra acestui aspect, acum vorbesc de cifre.

Dacă ne uităm strict la datele statistice, vom observa că balanţa comercială dintre România şi Olanda, defavorabilă României, în sensul că România importă din Olanda mai mult decât exportă, dar această balanţă negativă are tendinţa de a se reduce din ce în ce mai mult. Spre exemplu, deficitul comercial cu Olanda este în scădere, de la 1236,8 milioane euro în 2007 la 1129,5 milioane în 2008, apoi brusc la 543,5 în 2009, o creştere la 613 în 2010, dar care nu se compară cu deficitul aproape dublu din 2007 sau 2008. Situaţia devine interesantă dacă ne uităm pe cifrele disponibile până la 31 august 2011, adică trei trimestre din patru pentru acest an. Deficitul comercial a scăzut la 253,4 milioane euro, în urma creşterii exportului românesc faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut de 47%, pe când importurile au crescut faţă de aceeaşi perioadă cu 11%. Aceste creşteri au fost realizate, la exporturile României, de maşini, aparate şi echipamente electrice (280,7 milioane euro), produse agricole vegetale (82,7 milioane) vehicule şi echipamente auxiliare de transport (21,6 milioane); produse metalurgice (20,4 milioane); produse din mase plastice şi cauciuc (12,5 milioane euro). Creşterea importurilor din Olanda (117,9 milioane) a fost realizată de vehicule şi echipamente auxiliare de transport (42,2 milioane euro); produse ale industriei chimice (26,5 milioane euro); produse agricole vegetale (10,3 milioane euro). Să fim cinstiţi şi sinceri măcar faţă de noi, această reducere a deficitului comercial se datorează creşterii continue a competitivităţii economiei româneşti în contextul concurenţial al Uniunii Europene. Acest trend nu poate decât să ne bucure, dar se pare că olandezii nu au aceeaşi părere, şi este de la sine înţeles acest lucru. Nu prea le convine o creştere economică şi competitivă a produselor româneşti care în curând le vor face probleme pe propria lor piaţă, mai ales că economia lor se bazează în proporţie de peste două treimi pe exporturi. Vă daţi seama ce ar însemna un boicot asupra bunurilor de larg consum  olandeze în economia românească? În prima fază, respectiv în câteva luni, trendul se va accelera şi vom ajunge să exportăm către ei mai mult decât importăm.

Întrebarea care se pune, ce ar fi dacă ei ar impune un boicot asemănător produselor româneşti? Răspunsul este mult mai simplu, ar fi imposibil. Nu ar avea cum. Pentru a explica acest lucru va trebui să aruncăm o scurtă privire asupra contextului politic regional, care este strâns legat de cel economic.

După 1989, ţinând cont de calitatea slabă a produselor româneşti, am devenit o piaţă de desfacere ideală pentru toţi cei care doreau să vândă ceva, indiferent de calitate. Au trecut ani buni până să începem din nou să apreciem produsele noastre proprii, să regăsim calitatea românească şi să apreciem produsele româneşti. Încet, încet, am început să  o vedem, dar această întârziere ne-a costat scump în balanţa comercială externă (vezi Altceva despre siguranţa naţională), dar astăzi vedem cum tot mai mulţi consumatori se îndreaptă spre brandurile naţionale, mai ales că înţeleg că prin această alegere plătesc salariul unui muncitor român şi păstrează banii în comunitate.

În acest sens, ţările din jurul nostru şi-au dezvoltat companii puternice, care au devenit transnaţionale, concurente cu multinaţionalele occidentale pe anumite segmente de piaţă. Consumatorii români nu aveau o disciplină de piaţă, foarte des întâlnită în vestul Europei, unde fiecare consumator era targetat spre propriile produse naţionale. Sunt notorii exemplele cu consumatori germani care cumpără Grundig, deşi Sony era mai ieftin şi cu mai multe opţiuni, sau britanicii care se scuză că nu au găsit ceva vegetale englezeşti. Mai trebuie să adăugăm şi faptul că noi, românii, avem vecinii pe care ni i-a dat Dumnezeu, vecini care nu ne suportă deloc. Iar aceştia, din acest spirit, refuză la cumpărare produsele româneşti, este un fapt cu care va trebui să ne obişnuim. Ceea ce este ciudat este faptul că noi le cumpărăm produsele, pe motive mercantile, că poate sunt mai bune sau mai ieftine, uitând că în acest fel le alimentăm financiar scopurile politice. Astfel, am văzut fel de fel de firme vecine devenite transnaţionale care s-au extins şi fac afaceri bune în România, pe când firmele româneşti sunt pur şi simplu boicotate în vecini, doar din simplul motiv că sunt româneşti.

O astfel de politică a făcut ca românii să nu aibă branduri sonore ca fiind româneşti, dar să furnizeze mare parte din subansamble din care sunt făcute alte branduri occidentale de succes. Excepţii notabile există, ca şi Dacia, dar sunt prea puţine faţă de potenţialul creativ existent în România. Două lucruri au împiedicat dezvoltarea mai multor transnaţionale româneşti, primul fiind neîncrederea consumatorilor români, deoarece nu ai cum să-ţi dezvolţi piaţa externă fără să te bazezi pe vânzările de pe cea internă, al doilea fiind refuzul vecinilor de a cumpăra produse româneşti, deoarece primul pas în dezvoltarea pe pieţele externe îl reprezintă pieţele vecinilor, cele mai apropiate.

Un dezavantaj major, dar în contextul unui conflict economic cu Olanda acesta devine un avantaj. Spuneam că olandezii nu ar putea răspunde cu aceeaşi monedă în cazul unui boicot românesc asupra produselor olandeze. În primul rând, dacă consumatorii olandezi ar decide să boicoteze produsele româneşti, nu prea ar avea cum. Majoritatea produselor româneşti de pe piaţa olandeză nu au un brand propriu, ci sunt sub alte branduri, cu câteva excepţii, cum ar fi cel al vinurilor. Deci consumatorii finali nu au cum să identifice produsele româneşti, deoarece ele sunt parte a altor produse. De exemplu, cam jumătate din industria constructoare de nave din Olanda foloseşte subansamble produse în şantierele româneşti. Cum ar putea să boicoteze olandezul de rând produsele româneşti, refuzând să urce pe un vapor dacă află că jumătate din el este construit în România? Ajungem deja în domeniul ridicolului.

Aşa putem vedea că boicotul românesc este mult mai eficient decât orice tentativă reciprocă olandeză. Şi în cazul nostru, putem boicota doar produsele clar olandeze. De exemplu, nu cred că consumatorii de lactate vor refuza să cumpere Napolact sau Milli, care este deţinut de firma olandeză Friesland, deoarece majoritatea nici nu ştiu asta. Dar boicotul numelor de marcă olandeze ar fi suficient să dea o lovitură economiei acestei ţări, lovitură care i-ar face pe decidenţii politici să revină la realitate.

Un lucru prea puţin mediatizat în acest refuz al Olandei de a permite accesul României şi al Bulgariei în spaţiul Schengen, de liberă circulaţie, ţine şi de unele aspecte strategice prea puţin mediatizate, în presa din România deloc relevate.

Este tipic, ne preocupăm mai mult de bătaia politică internă, de scuipatul permanent între partidele noastre, pierzând din vedere esenţialul, contextul internaţional. Mi se pare strigător la cer felul în care ne consumăm timpul şi energia în luptele politice interne, în timp ce în jurul nostru totul se năruie. Suntem ca şi muzicanţii de pe Titanic care cântă în timp ce vaporul se scufundă, absenţi la tot ce se întâmplă dincolo de ei, dar foarte vocali dacă careva greşeşte vreo notă muzicală. Trăim un teatru al absurdului, Eugen Ionesco ar putea fi mândru, Europa se scufundă în criză, în timp ce noi discutăm la infinit despre prezenţa opoziţiei în parlament. În anul 1453, în timp ce armatele turceşti ale lui Mohamed al II-lea, supranumit mai târziu Cuceritorul asediau Constantinopolele, liderii religioşi discutau la nesfârşit teza dacă îngerii au sex sau nu. Cam aşa suntem şi noi acum, criza zguduie întreaga lume, Uniunea Europeană se pregăteşte pentru un şoc masiv al crizei, iar noi… discutăm dacă vreo pipiţă de la televizor are silicoane naturale sau dacă opoziţia face protest sau grevă în parlament. De-ar fi trăit Caragiale în vremurile noastre, ar fi trebuit să scrie nonstop, zi şi noapte, şi tot nu ar fi fost îndeajuns pentru a prinde măcar o parte din absurdul politicii noastre interne.

Îmi dau seama şi mă bazez în aceste afirmaţii pe mai multe lucruri, în primul rând tratarea evenimentelor grave de pe mapamond doar din perspectivă electorală, adică unii doresc şi nu doresc semnarea unui tratat care să limiteze deficitul bugetar, dar nici măcar nu o spun clar dacă o doresc sau nu, aşteptând probabil să vadă cum se marchează asta electoral. Dar subiectul este altul boicotul asupra produselor olandeze şi aspectele strategice în atitudinea Olandei de refuz al accederii României şi implicit al Bulgariei în spaţiul Schengen.

Olanda este conştientă de importanţa transporturilor navale în viaţa sa economică, doar a avut un imperiu colonial susţinut pe flota sa. Tot aşa, ştie de însemnătatea căilor de transport pe apă, de cât este de important cine le controlează şi ce înseamnă să le administreze, taxele din tranzit şi serviciile conexe fiind un important venit pentru bugetul olandez.

Cel mai ieftin transport este cel pe apă, existenţa unei căi navigabile a facilitat încă din antichitate dezvoltarea unei naţiuni sau a unei civilizaţii, cum au fost fenicienii, grecii şi alţii. În America, existenţa fluviului Mississippi şi a afluenţilor săi navigabili a avut un impact imens în viitoarea dezvoltare economică.

Tot aşa, pentru Olanda, portul Rotterdam, cel mai mare şi important port european, are o importanţă crucială în economia europeană şi olandeză în particular. De ce mai mult decât alte porturi europene? Deoarece este la gura de vărsare a fluviului Rin, care pătrunde adânc în interiorul Europei. Mai mult, din 1992 fluviul Maine, afluent al Rinului, este legat de fluviul Dunărea pe un canal lung de 171 km. Astfel, cea mai scurtă cale pe apă dintre Rotterdam şi Constanţa este de-a lungul Rinului, Maineului, al Canalului Maine – Dunăre, de-a lungul Dunării, apoi pe canalul Dunăre – Marea Neagră şi apoi pe mare până la Constanţa. Marele avantaj economic este că de-a lungul acestei lungi căi navigabile poate fi asigurat accesul cu cheltuieli de transport minime în foarte multe puncte din centrul Europei. Olanda se bucură de această poziţie a Rotterdamului prin serviciile oferite şi taxele încasate, deloc de neglijat.

Dar odată cu intrarea României şi Bulgariei în Schengen, o mare parte din fluxul de marfă spre centrul Europei nu va mai intra prin Rotterdam, ci prin Constanţa, aici se poate face vama, descărcarea vaselor de până la 165000 TDW şi încărcarea pe nave mai mici, de 5000 TDW sau barje fluviale de 3000 TDW, care pot forma convoaie de maximum 6, astfel încât se pot transporta pe fluviu câte 18000 TDW concomitent. Mă refer aici la fluxul de marfă din regiunea asiatică, importurile din China şi sud-estul Asiei, din Japonia şi alte părţi, pentru care traseul cel mai scurt devine cel prin Oceanul Indian, Marea Roşie, Canalul Suez, Marea Mediterană, Marea Neagră, Constanţa şi apoi calea mai susmenţionată. Astfel, s-ar putea reduce dezechilibrul de zece la unu dintre transportul pe Rin şi cel de pe Dunăre. Odată cu intrarea României în Schengen, o parte din veniturile Rotterdamului vor trece în contul Constanţei, un alt lucru care nu prea convine Olandei, motiv în plus pentru a se opune aderării României la Schengen, sub pretextul convenabil al echilibrului fragil al guvernului şantajat de PVV. Poate fi unul din cazurile în care situaţia le convine amândurora, atât guvernului, cât şi PVV.

De aceea consider că trebuie să acţionăm şi să ne apărăm drepturile, boicotând produsele olandeze înlocuindu-le preferabil cu cele româneşti, iar unde nu se poate, cu produse similare de altă provenienţă.