S-a modificat relieful!

de Camelia Tabacu / din Baragan

S-a modificat relieful iar văile s-au umplut de munți. Dar știrea care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi făcut înconjurul lumii, e că în doar două zile tanti Sița a ajuns cea mai măruntă femeie din Brătia. Abia dacă ți-ajunge până la genunchi cu tot cu basmalele și broboadele trase peste căciula din lână netoarsă. Micimea asta subită n-o înspăimântă prea tare. Râde știrb către troianul care ne înalță creștetele până spre vârfurile corcodușilor. Fântâna i-a fost astupată de zăpadă încă de la primul viscol, iar apă n-a mai putut să scoață de mai bine de două săptămâni.

Noroc cu Nicu Punguță! În două rânduri i-a mutat nămetele de la ușă și i-a făcut cărare până la drum. Îi aduce apă și ce mai are nevoie. „Stai, bre, colo-n casă, bagă-te sub plapomă. Nu vezi ce-i afară?! Ia oala cu matale și fă-ți necesitățile înuntru, nu mai ieși, că degeri naibii până la closet”. „Da ce parcă am stare?! Mai dau și eu cu lopata pe lângă casă. Până m-o lua frigul.” Și frigul nu te uită prea mult pe afară. La -14 grade, orice adiere e pișcătură dușmănoasă. În fundul grădinii i-a răsărit, dintr-un capăt într-altul, până-n spate la Dorel, ditamai lanțul muntos. Neted ca un perete și curat ca spuma laptelui, cu creasta ușor răsucită, asemeni unui val uriaș pornit către sat, dar împietrit de ger înainte să se reverse și să și-o îndese, în pântecele imaculate, pe tanti cu tot cu casuță, acareturi, cele câteva gâini scăpate din ghearele holerei, trei rațe și un câine. Cum nu prinde decât TVR-ul, tanti Sița nici nu bănuiește că e sinistrată. A primit un salam și două pateuri. Ridică din umerii înguști, scuturați de un fior: „or fi pentru că trebuie să mergem să votăm”.

***

Nicu Punguță nu e jandarm, polițist și nici ultras. Nu lucrează la deszăpeziri, dar curăța oriunde e nevoie. Și pe bani, și pe o țuică, dar cel mai adesea pe nimic. „Lasă, bre, că ne cunoaștem, n-am io nevoie de la mata”. Locuiește dincolo de tanti Sița, în ultima casă de pe ulița care duce la luncă. A venit printre ultimii la hotarul dintre sat și câmpul care nu e drept ca-n palmă, ci urcă și coboară domol până-n umbra unei păduri. Acolo fiecare răsărit e măreție neasemuită. Câinii mei vă pot confirma.

Are solar, grădină de zarzavaturi, crește animale, păsări iar din noiembrie și până la sfârșit de decembrie culege măsline în Spania. Mărunțele pentru ulei. Acum are și patru munți colțuroși, cu versanți neteziți de gheață. Câte unul în fiecare punct cardinal, ca o închinare venită din ceruri. În vecinătatea pustietății mai degrabă decât a oamenilor, în tovărășia aspră a vânturilor suflate din luncă, Nicu a trăit ierni de toate felurile. Urgie ca asta nu crede să mai fi văzut. Dar ce nu vede omul cât trăiește? El e încă tânăr…A plâns pentru soție și fata lui mai mare întroienite la o margine de București și aruncate, alături de alte colege din Axintele, într-un motel rece ca o peșteră. Altfel, firma de împachetat medicamente le dă salarii bune: 12-14 milioane, funcție de comenzi și randament. O căruță de bani pe timpurile astea. Nu-ți dă mâna să renunți, oricât ar fi de greu!

Și uneori e foarte greu. Nu chiar ca la televizor, dar tot e greu. Și e și spectaculos să vezi copacii înțepeniți în coaja lor de gheață străvezie, lumea umblând pe deasupra gardurilor și fudulia câinilor pe care furia zăpezii i-a săltat brusc din lumea lor mică până la nivelul oamenilor și chiar mai sus. Săgetează trufași troian după troian și hămăie orice mogâldeață care pătează cu mersul greoi, poticnit, la limita echilibrului, vasta lor împărăție albă.

***

În stânga, peste drum de Nicu, Marin al lui Bebeacă și-a scobit câteva trepte în millefeuille-ul întărit de la poartă. Arhitectura nămetelui e arhicunoscută: prima zăpadă s-a acoperit de freezing rain, acoperită, la rându-i, de o altă zăpadă întărită de gerurile care au urmat. Și peste zăpadă tot zăpadă. Ca să ajungă-n șosea, pentru o pâine sau un rachiu la Gogu sau la o părere cu oamenii, Marin al lui Bebeacă urcă și coboară două dealuri de zăpadă.

Pe vremea când lucra la București, Marin era cel mai corpolent bărbat din sat. Lumea zice că a fost dintotdeauna holtei, că nu l-a luat nici naiba de gras ce era. El întoarce, nefurios cum îi e felul, aceste bârfe răutăcioase, susținând că a fost însurat, în tinerețe, cu o bucureșteancă neserioasă din 23 August, dar a lăsat-o și s-a întors acasă. A fost fără acte, dar tot însurătoare se numește. La începutul anilor 90, casa în care locuia cu părinții săi octogenari era marginea satului și încă nu beneficia de avantajele electricității. După ce i-au murit părinții și s-a pensionat pe caz de boală, Marin și-a pierdut rotunjimile din tinerețe iar fălcile dolofane, care tremurau sub călcătura apăsată, i s-au lăsat ca un piept de babă. Are 61 sau poate 62, dar mersul greoi și vorbirea ușor poticnită îi ridică vârsta cu cel puțin zece ani. Pensia bunicică îl detașează însă de alți tineri din sat.

Așa încet la umblet, dezumflat la trup și cu obrazul îmbătrânit, cu pantalonii muiați prin zăpadă și întăriți de ger, l-am descoperit mai cumsecade și chiar mai deștept decât în vremea de mult trecută, când îmi bâțâiam picioarele desculțe pe băncuța umbrită de nucul fălos de la poarta lui. Ne-a surprins – pe maică-mea și pe mine – în timp ce scobeam pasional, cu două lopeți și-o cazma, nămetele micuț de la intrarea pe islaz. „Stați, mă, fetelor!”. „Nu acum, Marine, c-avem treabă, zău!”. Ne-a ignorat respingerea, ne-a mai lăsat o vreme să ne maimuțărim prin zăpadă și apoi a chemat vreo trei oameni. Doi s-au oprit din proprie inițiativă și, uite așa, cât ai zice „hop”, cinci cetățeni coordonați de Marin al lui Bebeacă m-au extras pe sus, cu mașină cu tot, din penibilul în care mă afundase vitejia mea urbană.

Ieri, toată ziua, și azi până-n prânz au muncit oamenii pe uliță lui tanti Sița, Nicu Punguță și Marin al lui Bebeacă, să facă trecătoare din fundul satului până la șoseaua județeană. Au dat la lopată și bețivii, și cumpătații, și inocenții, și vinovații.

Integral la Intamplari Savante

Cititi si Locul unde nu ne mai e frică