În drumul lor expansionist spre Constantinopol, era inevitabil ca ruşii să nu se lovească la gurile Dunării de români. Visul lor secular, de a ocupa Constantinopolele justificând denumirea care şi-a luat-o încă din secolul XVI, de a treia Romă, se traducea printr-o continuă şi susţinută expansiune pe toate direcţiile, cu precădere pe ţărmurile Mării Negre, pentru a ajunge la centrul imperial stăpânit de turci după 1453, iar calea principală era prin nordul şi vestul Mării Negre spre Peninsula Balcanică.

După bătălia de la râul Kalka, 1223, Rusia intră timp de un sfert de mileniu sub dominaţia tătară, dar după ieşirea de sub această dominaţie apetitul de cuceriri nu a putut fi oprit. Astfel, primele contacte cu Moldova au avut loc în timpul lui Ştefan cel Mare, care s-a încuscrit cu ţarul Ivan al III-lea, fiica sa Ileana căsătorindu-se cu fiul Ivan la 1483. Dar anul următor, când Ştefan cel Mare solicită ajutor rusesc pentru recucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe, ţarul îl refuză. După mai bine de două sute de ani, timp în care ruşii îşi continuă expansiunea neobosită în toate direcţiile, interesul lor faţă de Moldova devine de prim rang. Ţarul Petru I, modernizatorul Rusiei, îl învinge pe regele sudez Carol XII la Poltava (1709) şi obţine accesul la Marea Baltică. Carol XII se refugiază la Tughina, sub protecţia turcilor, la acea vreme şi Tighina, ca şi toate cetăţile de la Nistru, mai puţin Hotin şi Soroca, erau raiale turceşti, pentru a ţine sub ascultare domnii moldoveni. Vorbim aici de Ismail, Chilia, Cetatea Albă şi teritoriul Bugeacului, unde fuseseră stabiliţi tătarii, dar care vor fi strămutaţi în Crimeea între 1792 şi 1812, când nu mai existau tătari deloc în Bugeac. Alianţa dintre Cantemir şi Petru I, la care Constantin Brâncoveanu nu s-a raliat, a avut drept rezultat înfrângerea dezastruoasă de la Stănileşti, pe Prut, în iunie 1711. Ţarul a fost nevoit să semneze o pace grea, a trebuit să evacueze Moldova pe care armatele sale au tratat-o ca pe o ţară cucerită (cronicarul Nicolae Costin menţionează că la banchetul dat cu ocazia semnării tratatului între Cantemir şi ţarul Petru, nici un boier nu a rămas nejefuit de moscali). Ţarul mai trebuia să renunţe la stăpânirea cazacilor care reveneau sub ascultarea sultanului, să dărâme zidurile cetăţilor care le ridicase la hotarul cu teritoriile stăpânite de turci şi să restituie cetatea Oceakov. Cantemir, cu curtea sa şi boierii săi, a fost nevoit să plece în exil în Rusia unde şi-a sfârşit zilele. Ion Neculce, unul dintre cei mai mari cronicari moldoveni, a reuşit să revină în Moldova în 1713. Una din consecinţele primei invazii ruseşti pe teritoriile române, cea de la 1711, a fost faptul că turcii au transformat şi Hotinul cu împrejurimile sale în raia, teritoriu militar pus sub autoritatea directă a unui paşă. De asemenea, sunt impuse domniile fanariote până la 1821.

Înfrângerea de la Stănileşti nu a stăvilit elanurile expansioniste ale Rusiei, ba dimpotrivă. O mare piedică în calea ruşilor erau cazacii, care se uneau când cu ruşii, când cu turcii. Această piedică este rezolvată pe moment de împărăteasa Ana care îi aduce sub ascultare la 1734. Cum e cu istoriografia oficială a ruşilor, în 1953 s-a serbat cu mare fast împlinirea a trei sute de ani de la unirea ruşilor cu ucrainenii, prilej cu care Hrusciov, el însuşi ucrainean, a dăruit Crimeea Ucrainei, când de fapt vedem că ucrainenii, în speţă cazacii, oscilau cum puteau între ruşi şi turci. La fel, ultima ecranizare a lui Taras Bulba abundă de patriotardisme vechi şi ieftine, cazaci care mureau în luptă cu polonezii în secolul XVII, dar consolaţi la gândul că Rusia (!) va fi odată o mare putere.

La 1718, austriecii, care cuceriseră Ardealul în 1699, cuceresc Banatul şi Oltenia, rămase sub stăpânirea lor prin pacea de la Passarovitz, între Turcia, Austria şi Veneţia. În martie 1736, armatele ruse de sub comanda feldmareşalului Munich ocupă Azovul, Turcia declară război Rusiei. Ruşii merg din victorie în victorie, recuceresc Oceakovul şi generalul rus Lascy invadează Crimeea. La 9 ianuarie 1737 Austria şi Rusia încheie un tratat secret de alianţă ofensivă contra Turciei. Austria îşi oferă medierea în război şi turcii, neştiind de tratat, acceptă. Susţinuţi de austrieci, ruşii pretind cedarea Kubanului, a Crimeei şi a Basarabiei, recunoaşterea Moldovei şi Valahiei ca principate autonome sub suzeranitate rusească, dar negocierile eşuează, astfel, Austria declară şi ea război Turciei la 6 iunie 1737. Austriecii sunt înfrânţi la Belgrad, dar ruşii intră în Moldova şi câştigă bătălia de la Stănceşti (31 august) şi o altă armată cucereşte Hotinul (28 august), Iaşi (13 septembrie), ruşii coboară şi pătrund în Valahia până la Câmpina. Ei o declară pe ţarina Ana drept Doamnă a Moldovei. Izgonirea turcilor din raialele ocupate era cea mai fierbinte dorinţă a moldovenilor, aşa că ruşii au fost primiţi ca şi eliberatori. Această atitudine se va schimba rapid, în urma sălbăticiei cu care se comportau ocupanţii, chiar şi boierii români îşi pierdură încrederea în Rusia. Înfrângerea austriecilor, care au fost nevoiţi să părăsească Oltenia după o ocupaţie de douăzeci de ani, s-a răsfrânt şi asupra ruşilor, ameninţaţi de eliberarea trupelor turceşti angajate contra austriecilor. Astfel, ei sunt nevoiţi să evacueze Moldova şi să restituie turcilor Hotinul şi Oceakovul, în 1739.

Odată cu acest război, românii au înţeles la ce se pot aştepta din partea ruşilor, dar au înţeles şi puterile occidentale apetitul de cuceriri al ţarilor, care încercau să profite de slăbiciunea Turciei. Astfel, la 30 septembrie 1768, izbucneşte un nou război între Turcia şi Rusia. Turcii merg din eşec în eşec, astfel că la 1770 sunt complet ocupate ţările române, ruşii făcând pregătiri pentru anexarea lor totală al Rusia. Boierii români erau împărţiţi în tabere, unii doreau să scape de turci, alţii intuiau că vor înlocui o suzeranitate cu un jug. Dar victoriile ruseşti îi îngrijorau pe austrieci, de teama prăbuşirii imperiului otoman fără a putea trage foloase maxime, Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, pune bazele unei înţelegeri cu Frederic al II-lea al Prusiei, a cărei victimă va fi Polonia. Austria şi Franţa se opuneau categoric anexării principatelor române. Prin presiunile regelui Prusiei, Frederic al II-lea, asupra ţarinei Ecaterina a II-a, în care ameninţa direct cu războiul alături de austrieci, principatele române sunt salvate de la anexiunea rusească sau de la independenţa de sub protecţia rusească, în schimb Polonia este împărţită, iar Crimeea devine independentă.

Crimeea îşi va plăti scump scurta ei perioadă de independenţă, prin asta vedem ce soartă le era hărăzită ţărilor române dacă deveneau şi ele independente sub protecţie rusească, aşa cum s-a întâmplat cu Crimeea. Ruşii au continuat să aţâţe luptele interne dintre tătarii din Crimeea, cei proruşi şi proturci. Şaghin Ghirai, aderentul politicii ruse, se refugie la Taganrog şi ceru ajutorul ţarinei Ecaterina a II-a. Aceasta îşi trimise armata care linişti lucrurile şi proclamă unirea ei cu Rusia (1782). Favoritul ţarinei, mareşalul Potemkin, cel care era destinat în planurile ţarinei să devină conducătorul unui stat dac sub oblăduirea Rusiei a organizat o vizită a ţarinei în noua provincie şi de aici provine expresia „satele lui Potemkin”, referitoare la dezinformare. În drumul alaiului imperial, Potemkin ridica sate din carton şi placaj care erau populate cu ruşi în costume populare care o aclamau pe ţarină şi îi mulţumeau pentru că i-a scăpat de turci. După trecerea alaiului, acestea erau desfăcute şi transportate mai departe. Aşa a fost ocupată Crimeea, unde nu existau deloc ruşi ci doar tătari, dar ţarina era convinsă că a eliberat o provincie plină de etnici ruşi. Polonia a pierdut o seamă de teritorii în favoarea celor trei, Austria, Prusia şi Rusia. Ştergerea ei de pe hartă va fi definitivată în 1792 şi 1795. S-a refăcut abia în 1918, pentru a fi ştearsă din nou în 1939, împărţită între Germania şi URSS, până în 1945, când teritoriul ei va fi mutat la vest, o parte dintre provinciile sale fiind şi acum în componenţa Ucrainei. Deşi au scăpat de anexiune, Moldova a pierdut în urma acestor modificări Bucovina, la 1775, cedată Austriei pentru a face legătura între Transilvania şi Galiţia, noua provincie smulsă de la polonezi. Această provincie atunci a primit denumirea de Bucovina, de la bucovine, sau codrii de fag care se întindeau de la Cernăuţi până la Hotin.

Chestiunea anexării principatelor române doar a fost amânată de către Rusia, nu a renunţat la ea. Pentru a-şi câştiga bunăvoinţa Austriei, Ecaterina a II-a a venit cu noi propuneri de împărţire a Imperiului Otoman, scriindu-i în 1782 lui Iosif al II-lea. Ea propunea egalitate perfectă între acţiunile lor şi existenţa unui stat între ele, ca zonă tampon, statul dac refăcut. Este de la sine înţeles ce s-ar fi întâmplat cu acest stat odată cu dispariţia imperiului otoman, ar fi devenit subiect de împărţeală între Austria şi Rusia, rămaşi singuri, sau obiect de confruntare între ei. Pe tronul Bizanţului ar fi urmat să urce marele duce Constantin Pavlovici. Austria era în principiu de acord, fixându-şi zonele de interes în peninsula balcanică şi Marea Adriatică, precum şi Hotinul, dar şi Oltenia. Dar se îndoia de viabilitatea pe moment a acestui plan, ţinând cont de interesele celorlalte puteri.

Anexarea Crimeei şi cererea de către Rusia a Georgiei de la Turcia a făcut ca imperiul otoman să declare război Rusiei în 1787. Din nou Moldova şi Valahia vor fi invadate şi devastate. Cancelariile occidentale au început să se agite şi din nou principatele române au scăpat de anexiune datorită intervenţiei Prusiei, dar şi a Angliei şi Olandei. Dar Rusia obţine Edisanul teritoriul de la Bug la Nistru (pacea de la Iaşi, 1792), un an mai târziu obţine şi Podolia (la nord de Edisan). Austriecii obţin prin pacea de la Şiştov Orşova şi ratificarea anexării Bucovinei.

În 1792, ruşii au ajuns la Nistru şi de atunci românii nu au mai avut linişte.

Câţiva ani a fost linişte, ursul îşi devora prada, dar apetitul lui a crescut cu fiecare bucată de pământ înghiţită. Dar alte evenimente se petrec pe continent care distrag atenţia tuturor. Revoluţia franceză de la 1789, urmată de executarea regelui Ludovic al XVI-lea (1793), era văzută ca o ameninţare de către toate capetele încoronate ale Europei prin posibilitatea de contagiune. Iar venirea la conducerea Franţei a lui Napoleon Bonaparte va zgudui lumea din temelii.

La 1806, Rusia era după o serie de înfrângeri contra armatelor lui Napoleon, cea mai usturătoare fiind cea de la Austeriltz (2 decembrie 1805), numită şi bătălia celor trei împăraţi, unde împăratul Napoleon a zdrobit armatele ruso-austriece conduse de împăratul Francisc al II-lea al Austriei şi de împăratul Alexandru I al Rusiei. La 23 decembrie 1805, Napoleon încheie un tratat de alianţă cu Turcia pentru a ţine Rusia ocupată. Ambasadorul francez la Istambul, generalul Horace Sebastiani, în vara lui 1806, este în măsură să demonstreze turcilor că cei doi domnitori ai principatelor române, Alexandru Moruzzi şi Constantin Ipsilanti, simpatizează cu ruşii şi furnizează sprijin mişcărilor revoluţionare din Balcani. La 24 august 1806, domnul Valahiei Constantin Ipsilanti este destituit printr-un firman şi înlocuit cu Alexandru Şuţu. Ruşii ameninţă cu războiul, turcii revin şi-l reinstalează pe Ipsilanti pentru a evita conflictul, dar turcii deja trec Nistrul sub comanda generalului Michelson, ocupând Iaşiul la 29 noiembrie 1806. Cetăţile turceşti au fost cucerite, iar până la 24 august 1807 sunt din nou ocupate în întregime principatele române. Operaţiunile militare se suspendă temporar prin armistiţiul de la Slobozia.

Noua ocupaţie rusească a fost mult mai grea decât oricare dintre cele turceşti. Generalul Kutuzov, care l-a înlocuit pe Michelson după sinuciderea acestuia, s-a grăbit să proclame cele două principate drept gubernii ruseşti. O mărturie contemporană: „Nu se poate spune prin cuvinte cum se poartă trupele cu locuitorii ţării, pradă aşa de cumplit, încât nimeni nu mai e sigur pe averea lui.” La orice gest de împotrivire, oricine era executat. Chiar i s-a cerut de către ruşi Divanului să caute un călău care să ducă la îndeplinire pedepsele cu moartea. Călători occidentali în acea vreme prin Moldava şi Valahia le-au asemuit cu „un deşert”. Când i s-a atras atenţia lui Kutuzov asupra faptului că ţăranilor li s-a luat tot şi că nu le-a mai rămas nimic, guvernatorul rus a răspuns că le-au rămas „ochii ca să poată plânge”.

Chestiunea principatelor dunărene devine periferică în urma mutaţiilor politice şi negocierilor din Europa. Situaţia politică se schimba cu repeziciune, ruşii sunt bătuţi din nou de Napoleon la Friedland în iunie 1807. Principalul adversar rămâne pentru Franţa lui Napoleon Anglia, asupra căreia intenţionează să instaureze o blocadă continentală, după ce aceasta rămăsese stăpâna mărilor în urma victoriilor amiralului Nelson la Abukir (1799) şi Trafalgar (1805). Pentru ca blocada să fie efectivă, Napoleon avea nevoie şi de concursul ruşilor, cei ce furnizau Angliei materii prime şi importau produse de lux. Astfel are loc înţelegerea de la Tilsit (7 iulie 1807) între Napoleon şi ţarul Alexandru, prin care este recunoscută hegemonia franceză în vestul Europei în schimbul libertăţii de acţiune ruseşti în Suedia şi Turcia. Principatele trebuiau evacuate de ruşi, dar turcii nu le puteau ocupa până la încheierea păcii, dar mai exista şi un protocol secret, conform căruia dacă Turcia nu încheia pace în trei luni, ambele puteri urmau să pornească la război contra Turciei şi să-şi împartă prada. La fel se înţelesese Rusia şi cu Austria, îneţelegere reiterată la 1804. Dar, ca de obicei, cum o face şi în prezent în cazul Transnistriei, Rusia nu s-a retras din principate invocând diferite pretexte.

De asemenea, prin acordul de la Tilsit, Alexandru se angaja să medieze între Anglia şi Napoleon, pe când acesta din urmă se angaja să medieze între ruşi şi turci. Dar sătul de lipsa de rezultate a negocierilor cu Anglia, Napoleon trimite ţarului faimoasa scrisoare din 2 februarie 1808 în care îi propunea împărţirea lumii între Franţa şi Rusia. „Noi nu trebuie să ne ciocnim, lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (ţarul) să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia”, scria Napoleon. Mai erau propuneri pentru o expediţie militară în India şi împărţirea Turciei între cei doi. Încep tratativele între ministrul de externe rus, Rumianţev şi ambasadorul francez Caulaincourt. Franţa ar urma să primească Silezia pentru compensarea înghiţirii Moldovei şi Valahiei de către ruşi. Alexandru mai cerea pentru el, în afara principatelor române, Bulgaria, poate Serbia, Constantinopolele, Bosforul şi Dardanelele, consimţind ca Franţa să-şi anexeze Morea, Egiptul, Albania, poate Siria şi o parte din Bosnia.

„Grand Project”, Marele Plan, cum este cunoscută în literatură istorică franceză această scrisoare, nu putea fi îndeplinită pe deplin, cel puţin în acele condiţii. Se pare că scopul ei era măgulirea lui Alexandru, deoarece în acelaşi timp Napoleon căuta să ridice contra Rusiei veşnica sa rivală în regiune, Austria, atrăgându-i atenţia asupra primejdiei moscovite şi socotind pretenţiile austriece asupra văii Dunării, inclusiv asupra principatelor, drept fireşti. Franţa promitea să nu admită împărţirea Turciei, sau dacă era nevoie, să cheme Austria la această împărţire ca primă interesată.

Înfrângerea lui Napoleon în Spania l-a făcut din nou să caute o înţelegere cu împăratul Rusiei. În septembrie 1808 are loc o întâlnire urmată de un tratat secret la Erfurt. Napoleon consimte încorporarea în Rusia a Finlandei, Moldovei şi Valahiei, în schimb Rusia recunoştea pe fratele lui Napoleon pe tronul Spaniei. Franţa se angaja la ajutor militar numai dacă în războiul ruso-turc ar fi intervenit Austria sau o altă putere. La rândul său, Rusia ar fi trebuit să intervină în cazul unui război franco-austriac. De data asta atmosfera nu mai era la fel de sinceră, fiecare dorea să câştige timp, amânând răfuiala inevitabilă, pentru ca să se ocupe de problemele lui presante: Napoleon în Spania, Alexandru în principatele dunărene şi cu Turcia. Dar războiul stagna, deoarece ruşii îşi retrăseseră o parte din trupe pentru a le folosi în războiul cu Suedia, iar turcii trebuiau să facă faţă unei noi revolte a ienicerilor, cei care de o vreme puneau şi răsturnau sultanii din Constantinopol. Sub impresia Erfurtului, Turcia se apropie de Anglia. La 15 aprilie 1810 ruşii notificară încorporarea ţărilor române în imperiul lor. În cazul în care anexiunea ar fi reuşit, principele Prozorovski avea gata şi un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, restul Moldovei, Muntenia şi Oltenia.

Contele Nicolae Kamenski al II-lea trece la comanda armatei ruse de la Dunăre, şi lui i-au fost date instrucţiuni de către ţar privitoare la anexarea Moldovei şi Munteniei, independenţa Serbiei şi o despăgubire de război din partea Turciei de 20 milioane piaştri. Kamenski propune cedarea Olteniei către Austria în schimbul Bucovinei, dar curtea de la Viena respinge ideea.

Prietenia ruso-franceză de la Erfurt începuse să scârţâie, neînţelegerile au început să se accentueze. Ţarului i se imputa nerespectarea sistemului continental, lui Napoleon i se imputa anexarea oraşelor Hansei şi a statului Oldenburg. Anul 1811 s-a scurs în pregătirile militare ale ambelor părţi, atât Rusia, cât şi Franţa au înţeles că confruntarea era inevitabilă.

În condiţiile date, trebuia grăbită pacea cu Turcia, pentru ca ruşii să aibă mână liberă împotriva francezilor. La 19 aprilie 1811 locul lui Kamenski este luat de Kutuzov, care se grăbeşte să forţeze o decizie pe plan militar, pentru a-i sili pe turci să accepte pacea propusă de ţar. Kutuzov rupe armistiţiul şi generalul Markov trece Dunărea prin surprindere în apropiere de Giurgiu luând tabăra turcească pe nepregătite. Turcii aveau un efectiv de 40000 de soldaţi, o parte trecuseră Dunărea şi intraseră în Muntenia, dar prin manevra lui Kutuzov au fost tăiaţi în două, jumătate din armată fiind distrusă. A fost cea mai cumplită înfrângere a turcilor din acest război, marele vizir Ahmed reuşind să scape cu fuga la Rusciuk (14 octombrie 1811). Marele vizir a stăruit după aceasta la reluarea tratativelor şi încheierea rapidă a păcii, scopul ruşilor, de fapt.

Tratativele au început la Giurgiu, la începutul lui noiembrie. Din partea ruşilor erau Italinski, Sabaniev şi Fonton, dragomanul ambasadei ruseşti din Istambul, iar din partea turcilor Selim, Hamid şi Galip, având drept tălmaci pe Dumitrache Moruzzi, care era socotit de unii drept înţeles cu Kutuzov. Rusia a cerut cedarea ambelor principate, dar turcii au refuzat, nu erau deloc dispuşi să renunţe la grânarele imperiului şi la bazele lor de operaţii contra Austriei şi Rusiei. Ruşii, care erau grăbiţi din cauza intenţiilor tot mai clare ale lui Napoleon de a porni o campanie împotriva lor, au lăsat să se înţeleagă că s-ar mulţumi numai cu Moldova, în cel mai rău caz cu linia Siretului. Generalul Langeron merse la Rusciuk pentru a-i comunica marelui vizir Ahmed această ultimă cerere.

Între timp, împuternicitul francez la Constantinopole, la Tour-Mauborg, încerca să-l convingă pe sultan că în curând Franţa va porni la război contra Rusiei şi că Napoleon va restaura regatul Poloniei, desfiinţat în întregime la 1795. În cazul provinciilor cedate către Rusia, ele vor fi recucerite şi date Poloniei, care se va întinde până la Dunăre. Aceste sugestii l-au făcut pe sultan să fie mai îndărătnic în cedările contra Rusiei, deşi era învăţat cu duplicitatea tuturor puterilor.

Negocierile au trecut prin trei stadii. În noiembrie 1811, turcii erau dispuşi să cedeze Basarabia până la Prut, mai puţin partea de sud, cu cetăţile Chilia, Ismail şi Cetatea Albă. În martie 1812 erau dispuşi să cedeze Cetatea Albă, pentru ca în aprilie să renunţe şi la restul. Ţarul Alexandru I era grăbit, dorea încheierea păcii cât mai repede. În acest sens îl întreba pe Kutuzov printr-o scrisoare dacă el considera că era suficient pentru lichidarea afacerii să ceară doar Moldova până la Siret, urmând a pretinde despăgubiri de 20 de milioane de piaştri pentru evacuarea restului din principatele române. Mai târziu, tot printr-o scrisoare, în martie 1812, ţarul permite lui Kutuzov, în nevoie extremă, să încheie pacea mulţumindu-se cu hotarul pe Prut până la Dunăre, dar cu condiţia încheierii unei alianţe ruso-turce contra lui Napoleon. Ţarul se grăbea, ameninţarea lui Napoleon era tot mai pregnantă.

Este interesant de ştiut despre negocierile dintre generalul Longeron şi marele vizir Ahmed de la Rusciuk. Referitor la cererea ruşilor a Moldovei până la Siret, vizirul a răspuns că „este ruşinos ca ruşii, care stăpânesc un sfert din glob, să se certe pentru o fâşie de pământ (între Prut şi Siret) care nici nu le este folositoare”. La insistenţele solului rusesc, marele vizir Ahmed a zis: „Vă dau Prutul, nimic mai mult, Prutul sau războiul, am jertfit grozav de mult până acum, Ismailul singur vă plăteşte războiul şi mai aveţi patru cetăţi (Chilia, Cetatea Albă, Tighina şi Hotin) şi o strălucită provincie, Bugeacul, împreună cu ţinuturile Greceni, Codru, Lăpuşna, Orhei, Soroca, şi părţile transprutene din ţinuturile Iaşi şi Cârligătura”. Vestea a fost surprinzătoare pentru ruşi, care poate nu se aşteptau la asemenea concesii teritoriale. Propunerea a fost trimisă către sultan şi către ţar, iar negocierile s-au mutat de la Giurgiu la Bucureşti în decembrie 1811.

Avizul sultanului, cum spuneam în discuţia despre cele trei faze de negociere, era să nu se cedeze sudul Basarabiei şi gurile Dunării cu cetăţile Ismail şi Chilia. Turcii aşteptau un semn de la Napoleon, semn care nu mai venea, pe când ruşii presau în continuare, aşteptând atacul lui Napoleon care în ochii lor devenise inevitabil. Era o cursă contra cronometru. În acest context, pentru a-i forţa pe turci, Kutuzov redeschise ostilităţile militare, atacând. Speriaţi şi fără vreun semn de la Napoleon, turcii au semnat cedarea Moldovei până la Prut, a Basarabiei, la 16 mai 1812.

Ca o paranteză, înaintea încheierii păcii, ţarul Alexandru şi-a pierdut răbdarea şi l-a trimis pe amiralul Cigeagov să-l înlocuiască pe Kutuzov, maqi ales că ajunseseră până la el şi plângerile moldovenilor referitoare la abuzurile armatei ruseşti, la care Kutuzov a răspuns că „românii mai au ochii ca să plângă”. Cigeacov considera achiziţiile teritoriale pentru Rusia la acel moment neoportune, ţinta lui fiind o alianţă cu Turcia, pe care Kutuzov o considera o chestiune de mai mică însemnătate. Dar Kutuzov, prevenit de Rumianţev referitor la sosirea lui Cigeacov, a grăbit încheierea păcii inclusiv prin mijloace militare. Când Cigeacov a ajuns la Bucureşti, era deja prea târziu, pacea se încheiase cu cedarea Basarabiei. Cigeacov face un raport nefavorabil faţă de Kutuzov, insistând că acesta pierduse alianţa cu Turcia contra lui Napoleon, pe când el propunea un plan de atac al armatei ruse (dacă s-ar fi făcut alianţa cu Turcia) pe teritoriul imperiului otoman spre Italia şi Iliria, care l-ar fi obligat pe Napoleon să rupă o parte din trupele sale destinate atacului împotriva Rusiei. Planul era oarecum fantezist, dar totuşi Kutuzov a intrat în dizgraţie până ce capacităţile sale militare au fost din nou necesare imperiului ţarist în timpul războiului cu Napoleon.

Turcia şi-a dat seama că a greşit la scurt timp după încheierea păcii. Ca de obicei, greşelile diplomaţiei au fost plătite de alţii, dragomanul Dumitrache Moruzi a fost făcut ţap ispăşitor şi condamnat la moarte. Că a fost sau nu vândut ruşilor, este altă poveste, dar vina cea mare o poartă diplomaţia turcească care a greşit fundamental şi nu a înţeles situaţia politică pe continent, ulterior s-a dovedit că ruşii ar fi fost dispuşi să renunţe la tot doar ca să aibă pace în zonă pentru a-i putea face atacului inevitabil al lui Napoleon care s-a şi produs la scurtă vreme.

Până la urmă, asta a fost povestea răpirii Basarabiei la 1812. Boierii moldoveni au protestat în zadar către Poarta otomană, menţionând că au pierdut prin această cedare mai mult de jumătate din veniturile ţării, din care plăteau şi tributul către Constantinopol. Dar la momentul cedării, Moldova nu avea domn, acesta, Scarlat Vodă Calimach, fiind izgonit de ruşi în momentul în care ocupaseră Moldova. După retragerea lor din partea de vest, de la dreapta Prutului, acesta a revenit şi a protesta împreună cu boierii, menţionând că Poarta nu era în drept să cedeze teritorii care făceau parte din Moldova, deoarece ocârmuirea lor era în seama domnului şi a divanului de la Iaşi. Poarta otomană nu avea nici un drept să le cedeze fără ca domnul şi boierii să nu fi fost ascultaţi, aşa spuneau vechile capitulaţiuni cu Poarta care nu au fost niciodată abrogate. Până la urmă, cedarea Basarabiei s-a făcut ilegal faţă de toate legile şi tratatele existente între Moldova şi Imperiul Otoman. Dar lucrurile au rămas aşa cum le ştim în ziua de astăzi.

Trebuie să recunoaştem şi să ne împăcăm cu acest lucru, cedarea Basarabiei nu s-a făcut de către dragomanul Dumitrache Moruzi, ci de către diplomaţia imperiului otoman, care nu avea niciun drept să o facă, dar a făcut-o încălcând toate tratatele cu Moldova. Că Moruzi era înţeles cu ruşii sau nu, nu are prea mare importanţă, oricum el a plătit cu viaţa. Răpirea Basarabiei a fost un rezultat al unei reaşezări în urma unui cutremur geopolitic major ce a urmat revoluţiei franceze din 1789 urmată de dictatura lui Napoleon. Acest lucru se vede clar din negocierile intense asupra noii împărţiri a Europei din această perioadă. Problema este că şi acum traversăm un cutremur geopolitic (vezi Noul cutremur geopolitic).

Un alt aspect important, condamnarea la moarte a dragomanului Moruzi a fost doar ideea de a găsi un ţap ispăşitor pentru performanţele slabe ale diplomaţiei turceşti, care nu a văzut semnele clare privitoare la graba ruşilor de a încheia pacea în contextul pregătirilor lui Napoleon pentru campania din Rusia. O tărăgănare tipic orientală şi o minimă rezistenţă armată ar fi putut decide soarta Basarabiei la acel moment. Dar în momentul în care marele vizir Ahmed a făcut propunerea cu linia Prutului, ruşii nu au mai lăsat prada din mână. Dar turcii s-ar fi putut suci şi reveni, aşa cum au mai făcut-o de multe ori, mai ales că timpul curgea în favoarea lor.

Realitatea, după cum am consemnat, este că ruşii au obţinut în final mai mult decât au sperat. La încheierea păcii de la 16 mai 1812, s-a ordonat ca în toate bisericile ruseşti să se aducă laudă lui Dumnezeu că Rusia a terminat războiul cu o pace glorioasă şi cu o nouă lărgire a hotarelor sale şi că în sfârşit a reuşit să extindă stăpânirea rusească până la Dunăre.

Până la urmă, se vede că aceasta este o caracteristică constantă a diplomaţiei ruseşti, fie că vorbim de cea ţaristă, comunistă sau postcomunistă. Face cereri maximale, bate cu pumnul în masă, în speranţa că va obţine măcar o parte din aceste cereri, iar faptul că ei cedează de la aceste cereri maximale pare o victorie pentru ceilalţi, care se grăbesc să o proclame ca atare. În fond, astfel ruşii obţin mult mai mult decât şi-au propus şi mult mai mult decât ar fi putut spera vreodată. Ne amintim cum au cerut în 1940 Basarabia şi Bucovina, deşi aceasta din urmă nu intra în anexele secrete ale pactului Molotov-Ribbentrop. Hitler a fost surprins, dar tot au obţinut jumătate din Bucovina, plus ţinutul Herţa înglobat şi el de linia groasă trasată de Molotov pe hartă. Un alt exemplu, mai recent, în 1997, la prima lărgire a NATO de la căderea comunismului, când au fost acceptate în NATO Polonia, Cehia şi Ungaria, cu opt ani în urmă aflate în sfera de influenţă rusă. Rusia a făcut un asemenea circ şi scandal, deşi nu avea cum să se opună acestei extinderi, nu avea pârghii şi mijloace să o facă chiar dacă ar fi dorit. Şi a obţinut în schimb, pe lângă altele, pentru îndulcirea pastilei, accesul în G7, care a devenit G8, clubul primelor state industrializate din lume, deşi economic nu avea cum să se prezinte nici măcar la uşă. Are rol de decizie printre cei mari economic, deşi un an mai târziu, în 1998, Rusia a fost grav afectată de o criză economică proprie. La fel, astăzi Rusia face un circ enorm referitor la scutul antirachetă, deşi nu are argumente şi nu i se poate opune, dar o face tot în speranţa de a obţine concesii maxime la care nici nu visa cu un an înainte.

Altă problemă esenţială, în acea perioadă, nu numai Basarabia a fost pe muchie de cuţit, ci principatele române în întregime. Erau total ocupate de către ruşi, iar aceştia au cerut anexarea lor la imperiul ţarist, la fel cum au făcut-o până atunci în timpul ocupaţiilor din 1736-1739, din 1768 sau 1787. mai târziu, îşi vor reînnoi pretenţiile în timpul ocupaţiilor din 1828-1834, în 1848 sau 1853. Dar, din fericire pentru noi, marile puteri au intervenit pentru stăvilirea expansiunii neobosite a Rusiei şi s-au opus, cum a făcut Prusia în secolul XVIII. Doar dacă ne uităm la înţelegerea de la Tilsit, între ţarul Rusiei şi Napoleon, şi facem un exerciţiu de imaginaţie, în cazul în care Anglia ar fi fost învinsă, principatele române ar fi fost anexate în întregime, pentru ca ele să repete soarta Finlandei şi a Poloniei. Fără existenţa unui stat român în ascensiune în a doua jumătate a secolul XIX, este greu de imaginat soarta Transilvaniei la începutul secolului XX. Presiunea rusă a continuat şi în secolul XIX, dar marile puteri au domolit apetenţa ruşilor şi chiar au intervenit militar, în războiul din Crimeea (1853-1856) pentru a o stăvili. O consecinţă a regândirii geopolitice a regiunii a fost şi unirea de la 1859, puterile occidentale devenind interesate în apariţia unui bloc care ar putea stăvili presiunea rusească către peninsula balcanică, iar rezultatul a fost crearea statului român. Până la urmă, în acea perioadă, am fost victima înţelegerilor între marile puteri ale momentului, unele dintre ele, cu tot cu influenţa lor, fiind deja dispărute în negura istoriei.

Răpirea Basarabiei a fost o tragedie, dar putea fi şi mai rău, puteau dispărea atunci întreaga Moldovă, ca şi Muntenia. dar cum s-a putut întâmpla una ca asta, unde erau românii care se băteau de la egal la egal cu marile imperii ale timpului în perioada medievală? Răspunsul nu este greu de aflat. Românii au lungi tradiţii militare, sunt buni luptători, aşa cum au dovedit-o de nenumărate ori. Dar faţă de perioada medievală, când domnitorii români ridicau 30000 de luptători în fiecare dintre cele trei ţări române (mai mult decât puteau ridica toate landurile germane), mai târziu au apărut armele de foc individuale, care au schimbat modul de ducere a războiului. Foarte scumpe şi greu de manevrat, era nevoie de un antrenament îndelungat pentru o bună folosire a lor, ceea ce luptătorii români nu o puteau face, ei fiind în majoritate ţărani a căror principală activitate era munca câmpului. La nevoie, ei lăsau plugul şi luau sabia, fiind instruiţi în scurte antrenamente cum să se lupte. Iar tiparul luptelor medievale în estul Europei, corp la corp în cadrul maselor largi de trupe, îi favoriza contra aceloraşi tipuri de luptători, trebuie menţionat că acei cavaleri înzăuaţi reprezentau o minoritate capabilă să lupte în duel unul la unul, dar în confruntările de pe câmpul de luptă contra unor mase masive de infanterie nu erau eficienţi, după cum s-a văzut la Nicopole în 1396. Eficienţa militară a armatelor româneşti a scăzut din lipsa mijloacelor militare ale momentului, artilerie, archebuze şi celelalte, astfel că în secolul XVIII, ţările române erau într-o stare de vasalitate totală şi la discreţia capriciilor marilor puteri, ajungând astfel masă de schimb în cadrul negocierilor. Totuşi, luptătorii români au făcut mare carieră în serviciul altor puteri care i-a înzestrat cu arme pe măsură, în secolul XVIII erau peste 5000 de români în armata ţaristă, având unităţi proprii, iar în armata austriacă regimentele grănicereşti româneşti au înscris pagini de glorie (vezi Românii care l-au oprit pe Napoleon). Chiar şi în timpul acelor vremuri, românii s-au bătut cu curaj, dar au trebuit să o facă alături de o parte sau alta, ca să menţionăm doar bătălia de la Piteşti (18 octombrie 1737) contra austriecilor unde românii sub conducerea lui Ioan Nicolae Mavrocordat (fratele domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat) zdrobesc avangarda austriecilor compusă din 5000 de husari unguri şi 300 germani, sau de la Pasul Buzăului din mai 1788, victorie românească contra prinţului austriac Friederich Josias von saxa Coburg. Dar în timp armele moderne au devenit mai ieftine, fiind produse în serie, şi mai accesibile, în acelaşi timp mai uşor de mânuit fără un antrenament special îndelungat.

Odată cu constituirea României la 1859 şi reformelor militare, această ţară a început să conteze militar, fapt care a făcut ca pretenţiile ruseşti să devină din ce în ce mai dificil de realizat, cum a fost în 1878, când ruşii, drept mulţumire pentru ajutorul dat la Plevna de cei 40000 de români ne-au ameninţat cu desfiinţarea armatei, iar Carol I le-a răspuns că „o armată care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobită în bătălie, dar niciodată desfiinţată”, dar pretenţiile de anexare din partea ruşilor nu au încetat. Ne-am descurcat şi ne-am bătut bine atât timp cât armatele şi tacticile militare au fost de masă, ca şi în războaiele mondiale. Dar ce ne facem astăzi, când asistăm din nou la o profesionalizare extremă a armamentului şi forţelor militare, de neimaginat cu douăzeci de ani în urmă. Azi nu se poate să câştigi o bătălie fără armament adecvat, decât cu excepţia notabilă când adversarul este mai prost echipat decât tine. Iar dacă ne uităm în jur, nu avem parte de acest caz fericit.

Douăsprezece invazii ruseşti au îndurat românii începând cu 1711 şi sfârşind cu retragerea Armatei Roşii din 1958, adică una la douăzeci de ani. Unele ar fi putut fi, dacă nu evitate, atunci atenuate, dacă românii ar fi avut un atu puternic care se numeşte putere militară. Nu ar fi fost suficient, la nivelul secolului XVIII, să zicem, dar existenţa unei puteri armate gata de luptă, ar fi cântărit greu la negocierile dintre marile puteri peste capul nostru. Acest lucru s-a văzut mai târziu, în a doua jumătate a secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX. Şi dacă astăzi nu dorim să fim victime cum am fost în trecut, mai ales în contextul în care ne aflăm, al unui nou cutremur geopolitic, avem nevoie de credibilitate, iar credibilitatea în relaţiile internaţionale se bazează pe ceva în spatele declaraţiilor, iar acest ceva se numeşte pur şi simplu forţă, economică sau politică, iar în cea mai brută manifestare a sa se numeşte simplu forţă militară.

Bibliografie:
Ion Nistor, Istoria Basarabiei, editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1991
Nicolae I. Arnăutu, Douăsprezece invazii ruseşti în România, Bucureşti, 1996
Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti,editura Eminescu, 1995
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992