Joi, 9 februarie 2012, a trecut la Domnul, ilustrul teolog si parinte al neamului romanesc, Preotul Prof. Dr. Ilie Moldovan, conducător de doctorat la Secţia Teologie Morală de la Universitatea din Sibiu și Doctor Honoris Causa al Universităților din Alba Iulia și Baia Mare, anunta Theologhia.

Este unul dintre parintii care a vorbit cu putere despre neam ca “realitate a vietii vesnice” si despre pacatul avortului, definindu-l ca “rana de moarte a iubirii“. Totodata, de-a lungul vietii, cu timp si fara timp, acesta s-a implicat si in proiectele Provita, sustinand mereu conferinte in tara pe teme legate de combaterea avortului.

Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii!

Vesnica lui pomenire!

Iata cum il pomeneste Pr. Ic. Dr. Mircea Cristian Pricop: astăzi, 9 februarie 2012, a trecut la Domnul ilustrul teolog si parinte al neamului romanesc, Preotul Prof. Dr. Ilie Moldovan. Fiind ultimul său doctorand, dar mai ales pentru că de acest mare preot și profesor mă leagă o profundă recunoștință, redau textul unui editorial publicat de mine în ”Dreapta Credință”, nr.1, 2011.

REGENERAREA NEAMULUI NU SE POATE FACE DECÂT EUHARISTIC

Aceasta este antiteza pe care o oferă Părintele Profesor Ilie Moldovan (conducător de doctorat la Secţia Teologie Morală de la Universitatea din Sibiu și Doctor Honoris Causa al Universităților din Alba Iulia și Baia Mare) față de obsesia materialistă, imoralitatea, delăsarea și dezorientarea generalizată a unui neam ce purta odinioară cu cinste numele de creștin.
Intenţionat lent în exprimare, simplu în gesturi, dar de o inconfundabilă prospeţime a ideilor, acest om”din vecinătatea” lui Blaga, dar mai ales “din familia” unui Stăniloae, cu care a fost prieten, sau a unui Arsenie Boca, al cărui fiu duhovnicesc a fost, Părintele Profesor dă duh din duhul său ucenicilor din întreaga ţară, ascunzând în spatele zâmbetului o cercetare atentă a interlocutorului, o privire neîncovoiată, copiată poate de la vulturii de deasupra Făgăraşilor. Nu credeam ca un astfel de om să existe decât în imaginaţie, ba încă într- una uşor exaltată. Blândeţea generică a acestui nobil creştin mă transpune în lumea pe care eu nu am de unde să o ştiu dar care există real în el. Când vorbeşte doctoranzilor despre credință, neam, patrie, se încălzeşte ceva în auditori, acel ceva care depăşeşte orice filetism, orice patriotism ieftin, sau exaltare denaturată.
“Domnilor (niciodată nu ne tutuia), neamul este realitatea vieţii veşnice. În Creştinism, naţiunea dobândeşte noi dimensiuni; Ortodoxia surclasează cu mult orientarea organicistă a naziştilor, care au identificat naţiunea cu rasa, sau naţionalismul fals al comuniştilor. În Creştinism, naţiunea este înţeleasă ca natură rezidită în Hristos. Hristos, prin Înviere, a schimbat condiţiile ontologice ale lumii. Astfel, pentru creştini, neamul este comoara cea mai de preţ care poartă în sine două începuturi: crearea omului şi naşterea din nou prin Botez. Neamul este o realitate a vieţii veşnice, iar el se fundamentează pe trei forţe: îngerii, sfinţii neamului şi drepţii…Drepţii sunt strămoşii noştri, toţi care s-au mântuit. De aceea, ce-i leagă pe fiii unui neam nu e instinctul şi adaptarea la mediu, ci spiritul… (privind în jos, oarecum mâhnit). Neamul poate fi pierdut pe pământ dar nu şi în cer. Ca să descriem starea actuală a neamului nostru ar trebui să-l citez pe Shakespeare:”E atât de întunecat cerul încât numai o furtună l-ar mai putea limpezi.” Această furtună despre care vă vorbesc, nu poate fi altceva decât asumarea la modul maxim a trăirii creştine. Furtuna este spărtura conştiinţei. Trăirea creştină autentică, gravitează în jurul Miracolului Euharistic. Îndumnezeirea omului prin Euharistie (Împărtăşanie) este arma supremă în lupta pentru regenerarea neamului. Am fost întrebat: Ce este mai corect, să ne împărtăşim des sau rar?Eu am răspuns: Nici des, nici rar, ci continuu! Bineînţeles, dacă omul este pregătit prin Spovedanie şi canon de primirea continuă a Sfintei Euharistii. Noi suntem chemaţi să ne împărtăşim, adică să ne îndumnezeim MEREU, dar CU PREGĂTIRE. Voi, ca preoţi şi viitori preoţi, la asta trebuie să-i aduceţi, cu timpul, pe credincioşi: La Euharistia continuă. Numai aşa vă veţi împlini datoria. Altfel nu se poate,domnilor! V-am spus-o, ca să nu vă înşelaţi singuri. ŞTIŢI UNDE E DUMNEZEU? (Părintele zâmbea. La această întrebare, ne uitam miraţi, neştiind dacă să încercăm vreo definiţie din şcoală sau să tăcem. Am ales varianta a doua.) DUMNEZEU E ÎN CER….ȘI CERUL E ÎN NOI.”

Pr. Ic. Dr. Mircea Cristian Pricop / Theodialogia

Romania, Uneste-te:

Părintele Ilie Moldovan: Aspecte ale liturghiei cosmice din paradisul etnic românesc în poezia lui Eminescu

În opera lui Eminescu, poezia „Luceafărul” ne deschide perspectiva cunoaşterii liturgice a paradisului etnic românesc. Folosindu-se de ea, ca de un prototip al unei stări ce leagă pământul de cer, acesta ne conduce spre aflarea unei expresii supreme a măreţiei pe care ne-o descoperă poetul, care, de pe o culme a inspiraţiei sale, contemplă minunile creaţiei. Cunoscutul pasaj al „Luceafărului”, care descrie drumul astrului spre divinitate, ar putea fi considerat o trecere pe planul liturghiei cosmice al dumnezeiescului urcuş spre cer, analizat mai înainte în imnul heruvimic din liturghia euharistică. Contemplaţia poetică îmbrăţişează spaţiul întregului paradis românesc, cu alesele lui alcătuiri peisagistice, de la mare la munte, ca şi de la munte la mare. În ce priveşte marea, sunt impresionante aceste versuri:

„Dar un Luceafăr răsărit

Din liniştea uitării

Dă orizont nemărginit

Singurătăţii mării”.

Încărcate de acelaşi fior liric sunt şi versurile care privesc peisajul pădurii şi al colinelor brăzdate de lumina aceluiaşi astru:

„El tremură ca alte dăţi

În codrii şi pe dealuri

Călăuzind singurătăţi

De mişcătoare valuri”.

E uşor de constatat faptul că farmecul poetic al acestor versuri, mărit de muzicalitatea rimei şi a ritmului, de aliteraţii şi jocul subtil al silabelor melodioase de comparaţii şi imagini, scapă ultimei noastre analize oricât am dori-o de pătrunzătoare, ca dovadă poezia lui Eminescu este intraductibilă precum şi cuvintele dor şi doină din limba română. Tot la fel, extazul paradisiac pe care îl trăieşte şi îl exprimă poetul rămâne în esenţa sa inaccesibil celui străin de sufletul românesc. Dar dacă nu înseamnă nimic pentru mintea şi inima celui ce se află mult prea departe de acest suflet, în schimb constituie cauza unei sete absorbante care atrage în nesfârşitele desfătări ale iubirii divine pe cei ce se apropie de el. Căci paradisul acesta exprimat în extaz este lumină şi fericire, iar poetul, în genialul său poem, nu-l defineşte cu denumirea de „Luceafăr” decât în mod simbolic. Apropiindu-ne tot mai mult de finalitatea acestui poem, ajungem să ne întrebăm: ce vrea, în cele din urmă, să ne spună Eminescu în „Luceafărul” său? Dacă într-adevăr nu doreşte altceva decât să-l preamărească şi să-l cânte într-un mod sublim, acest lucru sa datorează faptului că la obârşia acestei nespuse frumuseţi poetul întrezăreşte o prezenţă divină. Luceafărul, ca principiu supranatural manifestat în creaţie, îmbrăţişează cu razele lui blânde faţa pământului, iar făptura pământeană simte nevoia alăturării puterilor cereşti pentru a-l lăuda cum se cuvine:

“Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează”.

Numai după descrierea acestui moment extatic al fiinţei umane, poetul ne prezintă pe luceafărul, care se îndreaptă el însuşi, prin rugăciune, obârşiei sale, unui adânc ca “uitarea cea oarbă”, expresie teologică a apofatismului divin, şi căruia i se adresează cu apelativul ”Părinte” şi “Doamne”. Aşadar, întrucât şi-a revenit î sine tocmai datorită acestui extaz paradisiac, fiul credincios al cerului şi copil al pământului, poetul dobândeşte conştiinţa deplină a aşezării lui într-un spaţiu al fericirii, certitudinea îmbrăcării lui în lumina şi iubirea lui Dumnezeu.

E drept şi aceea că această capodoperă eminesciană mai are şi alte conotaţii. Pentru noi însă râmâne semnificativă puterea nemărginită a strălucirii dumnezeieşti, care ne înconjoară existenţa în paradisul nostru etnic şi care constituie fundalul întregii descrieri poematice din „Luceafărul”. Regăsirea în acest rai pământesc ne demonstrează cu evidenţă că Eminescu ne face părtaşi la frumuseţea constituirii unei epopei naţionale, care să-l conducă şi să-l scoată la liman din teroarea şi vârtejul istoric, cum l-a mai condus şi l-a mai scos în mai multe din împrejurările nefaste. Cu titlul de exemplu ne vom referi în special la poezia „Revedere”. Reluând un motiv des întâlnit în folclor, Eminescu ne-a alcătuit un poem semnificativ pentru una din temele fundamentale ale subiectului de faţă, şi anume aceea de a vedea liturghia cosmică împreunată cu cea istorică în existenţa românească. Întâlnirea poetului cu natura se arată a fi regăsirea unui paradis pierdut, înlocuirea sentimentului de singurătate morală a omului alungat din rai şi părăsit în teroarea istoriei, cu un alt sentiment plin de încredere şi tandreţe, de adulaţie şi recunoştinţă faţă de o fiinţă superioară, căreia i se predă şi în care întrezăreşte şansa realizării uneia din aspiraţiile cele mai sfinte ale sale. Nu este această natură identică cu unul şi acelaşi paradis etnic românesc? După experienţele rătăcirii şi ale zădărniciei, înapoierea în Rai, într-un nou paradis pregătit omului de Învierea Domnului, ceea ce însemnează mai mult decât revenirea în braţele dragi ale părintelui părăsit, revederea în natură ia forma întâmpinării alintate. Poetul îl numeşte pe codru „drăguţule”, iar acesta din urmă îl priveşte pe poet cu bunăvoinţă şi mărturia fără nicio rezervă a eternităţii lui. E vorba de veşnicia în cadrul căreia se desfăşoară nu doar idila şi drama vieţii umane, ci ritmul însuşi al destinului nostru românesc.

„Ce mi-i vremea,

Când de veacuri

Stele-mi scânteie pe lacuri?

Că de-i vremea rea sau bună

Vântu-mi bate, frunza-mi sună

Şi de-i vremea bună, rea,

Mie-mi curge Dunărea”.

Acest nou paradis în care ne este îngăduit să trăim ne asigură împlinirea menirii noastre de popor al lui Dumnezeu în lume.

„Iar noi locului ne ţinem,

Cum am fost, aşa rămânem:

Marea şi cu râurile

Lumea cu pustiurile

Luna şi cu soarele

Codrul cu izvoarele”.

Aceste două liturghii diferite, cea a naturii, simbolizată de codru, şi cea a istoriei, simbolizată de poet, nu sunt expresia a două destine diferite, deşi în raport cu natura „Omu-i schimbător / Pe pământ rătăcitor”. Cu toate acestea, poetul, cu inima încărcată de zbuciumul vremii, priveşte admirativ către veşnicia şi ordinea divină a naturii, nezguduit de nimic, tocmai pentru că paradisul etnic îl întâmpină pe român cu toate darurile pe care le revarsă Învierea Stăpânului peste tot şi peste toate. Iată cum poetul se bucură de destinul pe care îl are în această lume pentru că în paradisul pe care îl trăieşte relaţia pe care lumea de acum, trecătoare o are cu cea nepieritoare şi veşnică, constituie marea lui nădejde, pregătindu-i astfel viitorul de aur.

Am amintit mai înainte că noi, creştinii ortodocşi, închipuind la Sfânta Liturghie pe Heruvim, într-un anume fel ne identificăm, adică ne unim tainic fără contopire, cu aceste făpturi cereşti. Iar această identificare este chiar darul petrecerii împreună în paradisul de pe pământ. După cum heruvimii se bucură de nemurire, noi ne bucurăm de înviere în unul şi acelaşi paradis, început al unui cer nou şi pământ nou. Oare poezia lui Eminescu, care se inspiră din marea credinţă a părinţilor noştri, ce au primit adevărul Învierii din predica Sfinţilor Apostoli Andrei şi Filip, nu ne aduce nicio mărturie provenind din zestrea strămoşească din care ne-am plăsmuit ca neam la Mare, Dunăre şi-n Carpaţi? Sunt evidente dovezile care atestă în conştiinţa poetului că omul trece pe nesimţite din măsurata viaţă pământească în viaţa imensă, înveşnicită a firii, depăşind astfel pragul morţii. E vorba despre adevărul pe care l-a trăit cu o dulce şi senină anticipare în versurile sale, care au tocmai de aici farmecul pe care-l inspiră paradisul etnic. Cu câtă simplitate îşi exprimă acest gând atunci când se adresează iubitei cu aceste cuvinte:

„Adormi-vom, troieni-va codrul frunza peste noi

Şi prin somn auzi-vom bucium de la stânele de oi”.

Într-adevăr, poetul îşi anunţă adormirea pe care consideră că o va trăi ca pe un fapt ce-l integrează în ritualul cosmic al unei liturghii de trecere în veşnicie, după cum aflăm din versurile lui umbrite de aripa blândă şi tăcută a sfârşitului:

„Când voi muri, iubito la creştet să nu-mi plângi

Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi

La capul meu cu grijă cu ramura s-o-ngropi

Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi.

Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu,

Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu”.

Pe aceeaşi linie se înscriu şi versurile poeziei „Mai am un singur dor”. În dorinţa de a muri la marginea mării, poetul îşi vede adormirea nu din latura ei tragică, apăsătoare şi nimicitoare, ci din latura ei izbăvitoare, veşnică şi luminoasă, sugerată de realitatea paradisului cosmic, în care se integrează chiar prin actul morţii, în care nici nu-i altceva decât o moarte-înviere cu Hristos din cadrul unei liturghii a naturii.

„Luceferi ce răsar

Din umbră de cetini,

Fiindu-mi prieteni,

O să-mi zâmbească iar”.