“(…) Opera maestrului Dinu Săraru, adevărat corpus de etnoiatrie metafizică de însemnătate universală, poate fi tâlcuită numai în familia celebrelor cărți în frunte cu cu cea care memorează cumplitul deznodământ al refuzului proorocirii, cu Cartea lui Iona. Înțelegem sensul unor asemenea creații doar dacă le așezăm în seria de mari opere teandrice, adică a celor izvodite prin cooperare divino-umană. Ele fac parte dintre cele prin care răzbate în lume binecuvântarea cunoașterii revelate. Scrierea aceasta teandrică a Maestrului Dinu Săraru se numește simplu, ca și cele înfrățite cu ea din vremuri imemoriale, Niște Țărani. „Scris parcă dintr-o respirare, Niște Țărani, observă un basarabean care poartă și el în suflet tristețea metafizică a veacului, pur și simplu te zguduie. O asemenea carte despre Țărani face cinste Țării. Poate că sunt subiectiv, fiind și eu dintre țărani, dar nu dau subiectivitatea mea pe tot aurul lumii. Câtă înțelegere, câtă durere, câtă demnitate! Aveți o inimă mare, domnule Dinu Săraru! Năiță Lucean și scutierul său Pătru cel Scurt intră pe drept în marea literatură. Numai că la Cervantes moare Don Quijote, aici se stinge din viață scutierul – mi-a sângerat inima și am plâns la moartea lui…” Am citat cuvintele acestui minunat basarabean, Ion Ungureanu, fiindcă el a reușit să formuleze așa de sintetic maladia acelui gol sufletesc de care ne vindecă romanul maestrului Dinu Săraru. „Sângerare și plânset…” iată cele două dimensiuni la vedere ale acestei maladii ontologice, ale golului sufletesc lăsat în lume la ruperea din crugul cerului și al pământului a acestui prototip aristocratic, un gol pe care numai opera aceasta îl umple, deopotrivă azi și mâine și-n tot veacul cel lung al omenirii până la Eshaton. Atâta plânset nu s-a mai auzit peste lume de la plânsul din Rama. „Am citit romanul dumitale Niște țărani, îi spune Maestrului Dinu Săraru un alt basarabean de geniu, Grigore Vieru. Mărturisesc că nu am citit de mult o carte de proză care să-mi răscolească într-atât sufletul. O carte mare, care se înscrie cred printre cele mai însemnate proze românești.” Cei doi mărturisitori ai catarsisului mijlocit de această operă subliniază îndeajuns încadrarea romanului în categoria medicației sufletești a unei maladii metafizice. Această narațiune curge ca o litanie în care răzbat toate simțirile trezite de ruperea din orbita lumii, nu a unui ins, nici a unei clase, ci a însuși prototipului țărănesc.
Opera maestrului Dinu Săraru are înțeles inițiatic și calitate de învățătură tainică pentru o lume cu cele trei cruguri răscolite de golul provocat prin dispariția țărănimii. Și ce fel de recompensă, ce fel de mulțumire i s-au adus marelui creator, celui ce-a putut spune Prezent în dreptul neamului românesc la chemarea lui Dumnezeu? Contra lui Dinu Săraru s-a dezlănțuit urgia unui război barbar după 1989. „La 8 ianuarie, actorii Teatrului Mic, pe care directorul lor i-a condus la glorie pe scenele din Sărindar și Piața Rosetti, îl dau afară. Se solidarizează cu scriitorul doar Ștefan Iordache și Carmen Galin. Primele luni ale anului, ianuarie-iulie, este blamat nejustificat în întreaga presă, inclusiv la Radio. În decembrie, Valeria Seciu, în revista Teatrul, este prima actriță de la Teatrul Mic care conștientizează eroarea făcută de trupă, declarând: „Să fim drepți. Fără Dinu Săraru n-am fi avut nicio șansă în războaiele astea. El a stat în față, știa cu cine are de-a face, cunoștea «mașinăria», avea armele necesare, avea cheia codului. Și-a asumat riscul, plăcându-i riscul. A câștigat de cele mai multe ori. A plătit, desigur”.
Anul 2007 este anul celei de-a treia escalade a războiului contra lui Dinu Săraru. Marele scriitor, dimpreună cu alți membri marcanți ai generației renașterii României sunt așezați sub stigmat neobolșevic în Raportul Tismăneanu, document care s-ar fi dorit a fi actul condamnării la moarte civilă a întregii generații. Semnificația acestui moment a fost fixată în chip memorabil de Dinu Săraru printr-o inspirată paralelă genealogică prin care s-a jucat soarta poporului român în curgerea veacului tocmai apus: „Consider că paralela pe care o propun este, prin ea însăși, viu grăitoare, precizează scriitorul. Bunicul meu, boierașul oltean Constantin C.C.C. Săraru, din Oltenia vâlceană de sub munte, a plecat la Războiul de Neatârnare din 1877 și s-a întors erou al acestui război, rănit la Smârdan, cu pieptul plin de decorații, nouă, fiind apoi vizitat, pe rând, drept recunoștință, de Carol I și de I.C. Brătianu. Nu cunosc nimic despre bunicul domnului Vladimir Tismăneanu. Tatăl meu, învățătorul de țară Constantin C.C.C. Săraru, locotenent de rezervă, a căzut eroic în cel de-al doilea război mondial, la 15 august 1941, de Sfânta Marie. Peste trei ani, mi se pare, tatăl domnului Vladimir Tismăneanu venea la București, protejat doctrinar de tancurile sovietice și convins, firește, că are datoria să implementeze comunismul în România. Tatăl meu a fost unul dintre liderii olteni ai Partidului Național Țărănesc, candidat de deputat țărănist în ultimele alegeri românești democratice, interzise de Carol al II-lea. Tatăl domnului Vladimir Tismăneanu a fost unul dintre liderii kominterniști împuterniciți, cum am spus, să instaureze comunismul în România sub acoperirea tancurilor sovietice. Și a reușit!”. Pe această paralelă genealogică s-a jucat soarta unui popor prins între cele două linii ale frontului: binecuvântată de Dumnezeu una, promotoare a unei blestemate direcții malefice, anticristice, cealaltă.
Acest război poate fi tâlcuit în multe registre; poate fi tâlcuit și prin drama unei generații miraculoase, „Generația Labiș”. Perioada postbelică românească, în prima ei fază, a fost una în care poporul românesc a suferit o teribilă depotențare sufletească, măsurată prin cele 8000 de titluri și de autori scoși din circulația vie a culturii. (…)
Golul acesta a fost umplut de fapta unei generații binecuvântate, miraculoasă, tainică, „Generația Labiș”. Ei i se datorează redescoperirea culturii proprii, a sufletului interzis, a simțirii întemnițate, ei au scos sufletul românesc și creștin din temniță, ei au fost eliberatorii gândirii de sub robia stâlcitorilor de suflete. (…)
La grozăvia aceasta a răspuns Prezent, din dreptul poporului înșelat, încă odată, maestrul Dinu Săraru, exponentul unei generații, profetul aceleiași chemări, îndrumătorul haretist pe care fapta de dinainte de 1989 nu ni-l dezvăluise încă. N-aș putea să închei cuvântul acesta dacă n-aș încerca prin două trăsături de portret să evoc figura de îndrumător haretist a Maestrului Dinu Săraru. Domnia sa s-a smuls ca altădată Iona din pântecele chitului scufundat în adâncurile învolburărilor care zguduie din nou fruntariile oceanice ale sufletului românesc. A îmbrăcat haina jertfelnică, s-a făcut scutierul celui parcă revenit aievea printre noi, umbră ori făptură de miracol, al lui Pătru cel Scurt readus la viață într-o altă vreme, un altfel de veac. Și Maestrul Dinu Săraru ne-a zugrăvit încă odată tabloul grozăviei ce i se face celui revenit sub chipul unui alt personaj țărănesc dintr-un roman din nou memorabil, Crimă pentru pământ. Ceea ce zguduie în romanul acesta este tehnica unui altfel de plâns, a prohodului care însoțește îngroparea mielului nevinovat omorât de răbufnirea în lume a vechiului atavism criminal, care l-a ucis cu moarte de frate pe Abel spre a exploda în omorârea Fiului lui Dumnezeu, răstignit pe cruce pentru mântuirea neamului omenesc. Din adâncul unei asemenea revelații s-a născut opera de apostolat haretist a lui Dinu Săraru, dinadins ignorată de cei ce-ar voi să cânte prohodul neamului românesc însuși și nu întâmplător numele fundației menite să slujească opera aceasta socială a fost omonimul titlului marelui său roman, Niște Țărani. (…)”
Ilie Bădescu
(Fragment din discursul sustinut de prof univ dr Ilie Badescu la omagierea marelui scriitor roman Dinu Sararu de catre Academia Oamenilor de Stiinta din Romania)
Cititi si Un regal Sararu, la 80: “Gloria aparține celor care iubesc lupta mai mult decât succesul!”
