Pentru Eminescu, scrisul era act vital, de respirație

de Corneliu Vlad

Eminescu are, asemenea lui Shakespeare, înzestrarea rară de a fi mereu redescoperit şi altfel înţeles. Orice minte inteligentă, orice epocă aplicată pe cultură îşi are propriul său Eminescu. Chiar şi jalnicii detractori, fie ei inşi sau regimuri politice, îşi construiesc „un Eminescu“ al lor că inamic, cu care se mai războiesc şi după zeci şi zeci de ani de la dispariţia pământeanului Eminescu. Dacă Eminescu nu ne-ar mai vorbi, peste timp, nouă, celor de azi, de ce-ar mai trage gloanţe hoitarii spre un om şi o operă care nu-i lăsa să doarmă comod?
Să nu ne speriem de superlative când vorbim de Eminescu, nu e o vină nici a lui, nici a noastră că le binemerita. Panegiricele găunoase şi ridicole sunt de amendat, dar spre “vârfu-nalt al piramidei“ rămâne încă de urcat pentru a-l înţelege cum se cuvine.
Într-o viaţă activă care nu a fost cu mult mai întinsă, în timp, că aceea a lui Iisus, Eminescu a lăsat, pentru neamul său, o zestre de idei mai mare şi mai plină de înţelesuri decât orice alt roman. Şi poate tot mai mult ca orice alt roman şi-a aşternut pe hârtie gândurile, nu într-un jurnal intim, ci în manuscrise de poezii, articole de ziar, traduceri, scrisori de dragoste, dar şi notiţe cu caracter personal sau consemnând banalităţi zilnice, până şi lista rufăriei de dat la spălat. Dar nu a fost grafoman, ci împătimit al scrisului. Scrisul îi era condiţie vitală, act de respiraţie. Biografii şi exegeţii au astfel o şansă unică de a-i cunoaşte viaţa, creaţia şi gândurile, dar au de împlinit şi un uriaş travaliu. Profesorul Nae Georgescu, de departe cel mai mare eminescolog contemporan nouă, îmi spunea că nu te poţi încumeta să te pronunţi despre Eminescu dacă n-ai parcurs tot ce s-a păstrat scris de la el. Abia de atunci încolo, onest şi de bună credinţă fiind, dar şi cu înzestrarea intelectuală şi cultura care se cuvine pentru a înţelege o asemenea minte, poate începe adevărata tălmăcire a lui Emi­nescu din româneşte în româneşte.
Un domeniu de cercetare vast cât o disciplină a ştiinţei. Dicţionarele noastre recunosc, în sfârşit, că eminescologia e ştiinţă, dar nici Institut Eminescu, nici Catedra universitară Eminescu, nici Muzeu Naţional Eminescu , nici cerce­tători îndeajuns şi pe măsură nu există. Textele lui Eminescu nu sunt nici toate descifrate, nici toate la îndemâna oricui, nici încadrate aşa cum ar trebui în „pânza vremii“. „Pânza vremii“ fiind a doua jumătate a secolului al XIX-lea, adică o vreme din istoria romanilor mai puţin şi cam greşit cunoscută, deşi a fost de mare efervescenta intelectuală şi decisivă, în planul acţiunii, pentru intrarea statului român în modernitate.
Eminescologia este lucrare faraonică şi pentru a-i fi slujitor se cere, pe lângă „un nu ştiu ce şi-un nu ştiu cum“, competentă, răbdare, şi acribie benedic­tină. Este ceea ce se afla, în mod exemplar, în cea mai nouă carte a profesorului Nae Georgescu, „Eminescu: ultima zi la Timpul (Dosar de presă). Cartea argumentelor“.
Se poate scrie mult şi multe despre această carte densă şi care luminează enigme, spulberă neadevăruri, lămureşte lucruri, privitoare la anii din urmă ai vieţii lui Eminescu. Dar şi despre gazetarul Eminescu. Gazetăria a fost, ani de-a rândul, singura sa îndeletnicire, din slujba de ziarist şi de prim redactor şi-a câştigat pâinea zilnică. Nu a făcut jurnalistică rutinieră, din obligaţie, ci pasionat, ca luptător pentru cauze ale tuturor. Gaze­tă­ria lui, activă şi penetrantă, cu feed-back-uri până la vârfurile puterii – Co­roana, Parlament, conducerea parti­dului de guvernământ – avea impact detonant.

In imagine: Bustul lui Eminescu la Trei Ierarhi, unde poetul a locuit si creat

Foto: Cristina Nichitus Roncea