Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească (1968-1979)

de Prof Gheorghe E. Cojocaru

În anii ’60 ai secolului XX relațiile României cu marele său vecin din răsărit – URSS, subordonate în întregime intereselor sovietice în epoca postbelică a lui I. Stalin, mai echilibrate în perioada lui N. Hrușciov, însă, nici odată excelente, s-au răcit și tension­at, uneori, in extremis. La baza acutizării relațiilor sovieto-române stăteau o serie de divergențe asupra esenței marxismului, dezvoltării mișcării comuniste internaționale, colaborării social-economice în cadrul CAER-ului, cooperării militare în interiorul Tratatului de la Varșovia, edificării relațiilor bilaterale sau asupra moștenirii istorice a celor două „țări-frățești”. În acest context, existența Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (1) dobândea noi valențe în jocul de interese al liderilor sovietici în raport cu România sau cu zona Balcanilor, în ansamblu. Element al cadrului general al rapor­turilor dintre conducerea politică a PCUS și PCR, chestiunea Basarabiei este cea care consuma energiile ambelor părți, astfel încât adevărul istoric despre destinul dramatic al „Moldovei dintre Prut și Nistru”, care începea să fie spus cu voce tot mai fermă în România, se constituia într-o piatră triunghiulară a relațiilor sovieto-române. Rapor­tarea la RSSM, nu mai puțin sau poate că mai mult decât o serie de chestiuni sensibile ale vieții internaționale văzute prin prisma relațiilor dintre cele două state, rămânea o „hârtie de turnesol” pentru testarea gradului de loialitate a liderilor români față de conducerea de la Kremlin. Încă de la 1940, însușind temeinic lecția anului 1918 și identificând cu precizie cauzele și factorii care au condus la pierderea Basarabiei, între care, reflexul societal sănătos al refacerii și conservării unității naționale și existența Statului român ca subiect al dreptului internațional, autoritățile sovietice au urmărit: (1) să ardă cu fierul roșu orice urmă de „naționalism” românesc în teritoriile acaparate de la Statul român și (2) să mențină România într-un cadru de obediență și vasalitate perpetuă, pentru a nu admite și a anticipa orice eventuale „surprize” din partea aces­teia. RSSM era privită ca o terasă de la marginea imperiului, care trebuia defrișată până în adâncuri de rădăcinile sale strămoșești românești, pentru a lichida în fașă orice premisă în stare să fertilizeze o efervescență a spiritului național în favoarea reeditării Unirii de la 1918. Preocuparea pentru combaterea „pericolului naționalismului româ­nesc” și remodelarea identitară a românilor din RSSM, prin sovietizare, rusificare și deznaționalizare, după tiparele generale ale genezei arhetipului de homo sovieticus, dar și după tehnologiile adaptate condițiilor locale, au fost până în ultimele clipe ale URSS o prioritate absolută pe agenda instituțiilor ideologice și a organelor de coerciție ale regimului totalitar comunist. Dacă într-o fază inițială (1940-1953) mutațiile so­cio-economice de tip socialist se realizau prin aplicarea terorii în masă (asasinate, deportări, foamete organizată etc.), pentru a îngenunchea societatea și a o preface într-o masă amorfă și docilă, ușor de manipulat, ulterior, într-o fază de „umanizare” a regimului, prioritate vor avea metodele mai rafinate de „prelucrare ideologică” și cele educaționale, scopul rămânând același. Totodată, în special, după anul 1959 RSSM „a fost transformată într-o bază pentru operațiuni clandestine împotriva României”(2).

Pe de altă parte, conduita tot mai independentă începând cu anii ’60 a lideril­or români pe arena internațională, apropierea și deschiderea României față de țările occidentale, precum și promovarea unui „curs propriu” al socialismului cu specific național, fără a se abandona principiile internaționalismului, provocau iritarea și nemulțumirea crescândă a liderilor de la Kremlin, reacții ostile și presiuni de natură politică, ideologică, recurgerea la constrângeri economice și, înainte de toate, nevoia unei monitorizări atente a evoluțiilor din România. Tensiunile din sfera relațiilor so­vieto-române au ajuns la apogeu în anul „Primăverii de la Praga”, atunci când con­ducerea de la București a susținut reformatorii de la Praga și a condamnat public invazia militară sovietică în Cehoslovacia. Astfel, anul 1968 a scos la suprafață toată încordarea acumulată în sfera raporturilor bilaterale sovieto-române (3), determinând conducerea supremă sovietică să adopte un set de măsuri și acțiuni prin care să lim­iteze drastic o eventuală contaminare cu ideile expuse de liderii unei țări prietene, în primul rând, a spațiului imediat învecinat cu România – RSS Moldovenească. În perioada dintre 1968, anul invaziei sovietice în Cehoslovacia, și 1979, anul invaziei so­vietice în Afganistan, luate ca puncte de reper și pentru cadrul acestui studiu, în sfera relațiilor bilaterale s-au înregistrat fluxuri și refluxuri, dar cu efecte efemere și limitate, divergențele de fond rămânând, totuși, insurmontabile. În anii dintre cele două invazii sovietice, ideologia, cu referire la România și Uniunea Sovietică, va ieși tot mai mult în avanscenă, mizele vor crește pas cu pas, neîncrederea reciprocă se va adânci și mai mult, încât contactele oficiale la nivel înalt vor dobândi un caracter de rutină și vor deveni tot mai puțin relevante. Luptele hotărâtoare se vor da necontenit pe frontul ideologic, acolo unde, răspunzând cu zel la comanda Kremlinului, liderii filialei PCUS de la Chișinău – Partidului Comunist al Moldovei se simțeau în apele lor, antrenând pe acest teatru de operațiuni deschis împotriva României întreg activul și dispozitivul de partid, arsenalul propagandistic și mediatic, școala, cultura, știința și literatura, or­ganele abilitate.

Spre deosebire de timpurile autonomiei moldovenești de peste Nistru, marea miză a ostilităților desfășurate pe frontul ideologic din RSSM împotriva statului Român era nu doar forjarea unei identități aparte „moldovenești”, proces care, era de presu­pus, se încheiase deja, ci și promovarea și impunerea de o manieră agresiv ofensivă a „națiunii socialiste moldovenești”, a unei limbi „moldovenești” distincte de limba română, pentru că, după cum se spera, odată realizată, cultivată și demonstrată această distinctivitate identitară, populația din RSSM ar fi devenit imună la cultura și valorile naționale comune românești. Însă nici aceasta nu ar fi fost suficient. Mai trebuia ca și liderii români să ia act și să recunoască existența „națiunii moldovenești” de extracție sovietică. Această recunoaștere, din punctul de vedere al Kremlinlui, era necesară pen­tru a asigura legitimitatea externă a proiectului identitar sovietic, cea internă fiind, bineînțeles, „în afara oricăror dubii”. Însă, tocmai pe acest sector al confruntării cu marea țară a Sovietelor conducerea română va opune o rezistență tenace, încercând nervii și exasperând marele său pre-opinent, și chiar va trece, nu rareori, la atac, neab­dicând nici un moment de la adevărul istoric, valorile și interesul național.

Improvizațiile curente sau tactice pe acest teatru de război ideologic nu erau ad­misibile, așa încât orice operațiune trebuia să izvorască dintr-un centru de comandă unic, acesta fiind atotputernicul CC al PCUS, și să se desfășoare în strânsă conformi­tate cu un plan prescris de activitate. Firește, hotărârile CC al PCUS vizând această sferă a raporturilor sovieto-române nu țineau de domeniul publicității, ele se adoptau într-un cerc restrâns și purtau un caracter strict confidențial. Printr-un efect al oglin­zii, aceleași mișcări trebuia să le reproducă și conducerea de la București.

Astfel, în zilele în care liderii cehoslovaci încercau să pună bazele unui „social­ism cu fața umană” iar conducerea sovietică încă nu ordonase represiunea împotriva „primăverii de la Praga”, CC al PCUS adopta Hotărârea „Cu privire la măsurile de ajutorare a RSS Moldoveneşti la ameliorarea muncii ideologice” (4), prin care trasa o se­rie de obiective în fața instituțiilor ideologice și propagandistice de la centru și de la Chișinău. Presa sovietică pan-unională trebuia să reflecte mai pe larg viața prosperă a „naţiunii moldoveneşti” în mijlocul familiei frăţești a popoarelor sovietice, să pună în valoare „tradiţiile revoluţionare” ale PCM și rolul său conducător în construcţia comunistă, să ˝acorde o atenție specială „marii prietenii dintre poporul moldovenesc şi rus, ucrainean şi alte popoare ale URSS”, „luptei oamenilor muncii pentru instau­rarea puterii sovietice şi reunirea cu Uniunea Sovietică”. Academia de Ştiinţe a URSS trebuia să dea ajutorul necesar instituţiilor ştiinţifice din RSSM la elaborarea lucrărilor „care tratează ştiinţific de pe poziţii corecte chestiunile legate de istoria Moldovei, de dezvoltarea naţiunii, limbii şi culturii moldoveneşti, de relaţiile sovieto-române care sunt supuse în România unei reevaluări tendenţioase (rolul eliberator al Rusiei în Bal­cani, influenţa revoluţiei ruse asupra României, rolul Armatei Sovietice la eliberarea  României etc.)”. În fața Editurii „Nauka” de la Moscova era pusă sarcina de a asigura editarea la timp a literaturii despre relaţiile sovieto-române, „importanţa istorică a ali­pirii Moldovei la Rusia, mişcarea revoluţionară şi instaurarea puterii sovietice în Mol­dova, formarea şi prosperarea naţiunii socialiste moldoveneşti”. Urmau să fie alocate mijloacele financiare necesare extinderii personalului secției agitație și propagandă a CC al PCM, construcţiei în capitală a unei Case republicane a învăţământului politic, constituiri pe lângă organizaţiile de partid mari a unor birouri de învăţământ politic, consolidării bazei poligrafice din RSSM etc. Organele de partid din RSSM și RSSU trebuiau „să reglementeze” abonarea la publicațiile periodice românești. Trebuia informată „corect” și opinia publică din România.

La rândul său, plecând de la obiectivele trasate de forul suprem de partid, CC al PCM obliga comitetele orăşeneşti și raionale de partid, ministerele şi departamen­tele, organizaţiile de partid, sindicale şi comsomoliste „să sporească semnificativ nive­lul muncii ideologice”, să cultive pe larg devotamentul faţă de comunism, concepţia de clasă marxist-leninistă asupra esenţei evenimentelor din lume. O sarcină centrală rămânea lupta împotriva manifestărilor ideologiei burgheze „ostile”, educaţia oame­nilor muncii „în spiritul patriotismului moldovenesc, internaţionalismului proletar şi prieteniei dintre popoare”, activizarea muncii savanţilor la cercetarea de pe poziţii marxiste a problemelor „legate de istorie şi limbă”, ameliorarea construcţiei culturale, încheierea cât mai rapidă a radioficării şi extinderea rețelei televiziunii, amenajarea localităţilor de la frontiera cu România. Mass media și Comitetul de stat pentru presă al Consiliului de Miniştri, ATEM, împreună cu Academia de Ştiinţe, trebuiau să ela­boreze măsuri pe termen lung „pentru o vastă propagandă a celor mai actuale prob­leme legate de istoria, etnografia, limba, cultura poporului moldovenesc”. Organele abilitate – KGB, Ministerul telecomunicațiilor, alte departamente – aveau misiunea de a verifica și de a raporta, în termen de o lună, despre îndeplinirea Hotărârii CC al PCM privind reglementarea accesului la literatura şi publicaţiile periodice străine, avându-se în vedere, înainte de toate, cele din România. Trebuia îmbunătățită și calitatea mun­cii cu turiștii străini.

Realizarea acestor hotărâri începea cu ceea ce era mai simplu – cu instrumentarea unei campanii propagandistice de prelucrare și manipulare ideologică a populației, de discreditare și condamnare publică a României. Astfel, în cadrul acestor acțiuni, în iunie 1968 muncitorii şi funcționarii raionului Cahul se întrebau cum a reacţionat presa şi guvernul României la declaraţia TASS despre condamnarea depunerii de flori a delegaţiei în frunte cu prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer la mormântul lui Man­nerheim, în Finlanda, dezaprobau activitatea diplomatică a conducătorilor PCR şi cereau derularea acţiunilor necesare pentru „normalizarea situaţiei în Cehoslovacia şi Polonia” (5). Activul raionului Suvorov era curios să afle „ce măsuri ia partidul şi guver­nul în lupta împotriva pătrunderii la noi prin literatură, muzică și artă a ideologiei bur­gheze”, iar țăranii din colhozul „Nistru” au pus doar două întrebări propagandiștilor de partid: „Prin ce se explică unele devieri ale României de la mişcarea comunistă internaţională?” și „Cum stau lucrurile şi cum se va rezolva problema cu pâinea în Moldova?”(6) Locuitorii raionului Fălești se interesau din ce cauză România a încheiat relaţii diplomatice cu RFG; despre „pretenţiile teritoriale” ale României în privința Basarabiei; cum se vor înlătura concret disensiunile existente între PCR şi PCUS (7) La adunările generale în colhozurile „Viaţa Nouă”, „Biruinţa”, „Cutuzov”, colhozul s. Boşerniţa, fabrica de fermentare a tutunului din Şoldăneşti, spitalul pentru invali­zii războiului din raionul Rezina responsabilii din comitetul raional de partid au fost întrebați, principial, din ce cauză reprezentanţii PCR au părăsit întâlnirea consultativă a partidelor comuniste și muncitorești de la Budapesta și dacă România avea „pretenţii teritoriale” faţă de Uniunea Sovietică şi în ce constau ele? (8) Locuitorii raionului Cimișlia și Basarabca au fost familiarizați cu evoluțiile de pe scena internațională de însuși I. I. Bodiul, primul secretar al CC al PCM. Din cele 32 de întrebări adresate echipelor de propagandiști, nu mai puțin de 10 vizau, direct sau indirect, situația din România, relațiile dintre PCUS și PCR, între care și cea dacă România avea pretenții față de Basarabia sau cum s-a procedat cu L. Patrăşcanu? (9) În raionul Ceadâr-Lunga oamenii vroiau să afle cum se explica cererea, inexistentă, în realitate, a României „de a reuni teritoriul Moldovei cu România” și ce ar fi răspuns ONU la declaraţia României „de­spre reunirea” teritoriului Moldovei?; de ce programul televiziunii moldoveneşti este supraîncărcat „cu emisiuni în limba moldovenească şi are foarte puţine emisiuni în limba rusă?”; dacă se întâlneau conducătorii Chinei şi ai României?; de ce în Româ­nia „se vorbeşte despre Basarabia ca despre un judeţ propriu?” (10). Și cei din raionul Glodeni erau preocupați exact de aceleași probleme: „Prin ce se explică pretenţiile României asupra Republicii Moldoveneşti?” dar și „Din ce cauză este limitată abonar­ea la periodicele româneşti?”. Chestiunea privind înrăutățirea relațiilor cu România și dacă România avea „pretenții” față de RSSM au fost puse și la întâlnirile din raionale Soroca (11) și Edineț (12), în timp ce oamenii muncii din raionul Ungheni erau indignaţi de politica „imperialismului american” în Vietnam, pronunțându-se dur și la adresa conducătorilor români (13).

Autoritățile de la București erau la curent că în localitățile de la frontiera cu Româ­nia se organizau adunări la care activiștii de partid, vorbind despre relațiile dintre statele socialiste, acuzau România, „ca fiind una din principalele vinovate de eveni­mentele care au loc în RS Cehoslovacă”, că prin pădurile de la graniță se concentrau noi trupe sovietice, că era interzisă abonarea publicațiilor românești. Se știa și că, la o consfătuire, I. I. Bodiul a indicat „să se strângă șurubul” în privința plecărilor în România sau a invitării cetățenilor români în URSS, deoarece vizitatorii români exercitau „o influență negativă” asupra populației locale (14).

Condamnarea la 21 august de către Secretarul General al PCR, Nicolae Ceaușescu, a invaziei sovietice și a altor state socialiste în Cehoslovacia s-a resimțit imediat în atitudinea oamenilor simpli din România față de turiștii din URSS, a constituit un prilej pentru studierea mai atentă a opiniei turiștilor români care vizitau URSS în această perioadă. Starea de spirit anti-invazie din sânul societății române contami­na și populația din RSSM. Între altele, comisarul militar al raionului Floreşti, colon­elul Barîşnikov, raporta cazuri de manifestări „naționaliste” în perioada mobilizării rezerviștilor din RSSM pentru a fi trimiș în Cehoslovacia, cum ar fi cazul profesorului Brogaru din s. Ciutulești (15). Numai ochi și urechi asupra României, instanțele de de la Chișinău erau informate că în cuvântul de salut al preşedintelui Consiliului de Miniştri al RSR, Ion Gheorghe Maurer, la cel de-al XII-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie romană, care și-a ținut lucrările la Bucureșlti în perioada 14-21 aprilie 1968, „s-a ignorat în mod vădit rolul progresist pe care l-au jucat popoarele slave în viaţa tuturor popoarelor balcanice şi în special a poporului român” (16).

La rândul său, Ministerul Român al Afacerilor Externe contabiliza cu atenție manifestările ostile la adresa României în presa, știința și în luările de atitudine ale responsabililor sovietici, reținând, între altele, că una din concluziile misiunii sovietice la ONU era că „în locul normelor caracteristice relațiilor frățești dintre țările socialiste, România s-a pronunțat pentru independență, suveranitate și egalitate de tip ONU”. În legătură cu aceasta, în analiza sovietică se afirma că în politica externă a României ar avea loc o recrudescență a „liniei falimentare promovate de burghezia română între cele două războaie mondiale” (17).

După evenimentele din Cehoslovacia, în 1969, agenda ideologică a propagandei sovietice a fost dominată de conflictul din martie de la frontiera cu Republica Populară Chineză, în jurul insulei Damansk. Discursul Secretarului General al CC al PCUS, L. I. Brejnev, la Reuniunea partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Moscova, în care a demascat „grupul fracţionist” al liderului chinez Mao Zedong, întrunea apro­barea cvaziunanimă a oamenilor sovietici. Nu întâmplător, pensionarul C. A. Sarnikov din or. Tiraspol, membru al PCUS din 1920, se arăta deranjat de cuvântarea lui N. Ceauşescu, rostită la Reuniunea de la Moscova, acuzându-l că ar fi urmărit „să scoată basma curată şi să îndreptăţească grupul fracţionist al lui Mao Zedong” și apreciind-o drept o luare de cuvânt greșită. Șoferul V. A. Cucerenko era și el contrariat de poziția Secretarului General al PCR, care respinsese necesitatea elaborării şi adoptării la Re­uniune a unui program unic pentru toate partidele frăţeşti (18). Aceeași atitudine faţă de cuvântarea lui N. Ceauşescu o aveau și colhoznicii, muncitorii şi funcţionarii din raionul Vulcănești (19). La întâlnirile direct la locurile de muncă ale oamenilor – în câmp, fabrici și uzine – agitatorii și propagandiștii de partid ofereau informații pe marginea evoluțiilor internaționale. La una din aceste întâlniri, colhoznicii din colhozul „Rass­vet”, raionul Glodeni, s-au interesat de ce conducerea României se comportă „atât de făţarnic”, declarând devotament internaţionalismului, dar susţinându-i pe „aventuri­erii chinezi”. Aceștia nu puteau înțelege de ce Televiziunea română a transmis emisiuni despre congresul al IX-lea al PCC, care ar fi avut o orientare „total antisovietică”? Linia politică a „tovarășilor români” în chestiunea relațiilor cu China era pusă în legătură cu condamnarea de către România a intervenției armatelor ţărilor socialiste în Ce­hoslovacia „pentru a salva acolo cauza socialistă” (20). Membrii PCUS, colhoznicii, mun­citorii, funcţionarii din raionul Criuleni erau „profund îngrijoraţi” de faptul că CC al PC al României n-a adoptat o poziţie marxist-leninistă fermă în problema mişcării internaţionale comuniste şi muncitoreşti, da dovadă de „mărginire naţională”, dimi­nua principiul internaţionalismului proletar, al solidarităţii de clasă, promova un „curs greșit” în problemele de tactică a mişcării comuniste şi muncitoreşti internaționale, sperând că participanţii la Reuniune „vor ajuta delegaţia română să-şi înţeleagă greşelile şi să ia o poziţie corectă” (21).

După plenara din iunie (1969) a CC al PCUS, rezultatele Reuniunii internaţionale a partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Moscova au început să fie dicutate în organizațiile primare de partid. Secretarul comitetului de partid al colhozului „Drumul Leninist”, raionul Kotovsk, V. P. Mârmâr, era indignat de comportamentul delegaţiei Partidului Comunist al României la Reuniune, iar secretarul organizaţiei de partid din colhozul „Drujba”, I. E. Morari, îl cita pe mecanizatorul din acelaşi colhoz, C. I. Bulac, care ar fi spus: „Conducerea română a adoptat o poziţie greşită în timpul eveni­mentelor din Cehoslovacia, ea şi acum a încercat să-şi impună părerile „sale” privind mişcarea muncitorească şi comunistă, care nu sunt compatibile cu învăţătura leninistă. Delegaţia română s-a demascat în faţa tuturor partidelor marxiste, acţiunile ei sunt condamnate de forţele sănătoase ale României” (22). Concluzia trasă de CC al PCM era univocă: linia CC al PCUS îndreptată spre întărirea unităţii şi coeziunii mişcării mon­diale comuniste şi muncitoreşti, precum și documentele adoptate la Reuniune erau aprobate pretutindeni „unanim și cu ardoare”, exprimându-și regretul față de poziția liderului PCR, „care a încercat să apere clica maoistă, să sustragă partidele comuniste şi muncitoreşti de la o apreciere a politicii secesioniste a conducerii PCC” (23).

În 1970, an în care peste tot în URSS se marca la scară largă un centenar de la nașterea lui V. I. Lenin, ca o etapa de bilanț major al construcției victorioase a so­cialismului și al afirmării lui în întreaga lume, Uniunea Sovietică și România, după o perioadă glacială în sfera relațiilor bilaterale, făceau pași una în întâmpinarea alteia. Între 18-19 mai, Secretarul General al CC al PCUS, L. I. Brejnev, l-a primit la Kremlin pe N. Ceaușescu, Secretar General al PCR, președinte al Consiliului de Stat al României, confirmând astfel tendința comună de a consolida și a dezvolta relațiile de prietenie sovieto-române. Este curios că în organul de presă al CC al PCM, „Moldova Socialistă”, comunicatul despre întrevederea la nivel înalt de la Moscova este plasat în josul paginii întâi, sub editorialul redacțional cu titlul „Sărbătoarea reunirii”, consacrat elogierii zilei de 28 iunie 1940, când „s-a reunit poporul, de când și moldovenii din partea Nistrului își au Patria lor, Patria Sovietică”. Redacția intenționa să oglindească cât mai larg transformările din viața RSSM în ultimii 30 de ani (24). Pentru a reliefa pro­gresul din perioada sovietică, „Moldova Socialistă” utiliza metoda contrastului, pub­licând un serial de materiale în culori exclusiv negre despre cei 22 de ani de „ocupație română” în perioada interbelică (25). Însuși I. I. Bodiul publica la 28 iunie în „Pravda” articolul „Moldova renăscută”, în care afirma că „soarta norodului moldovenesc este strâns legată de destinele istorice ale popoarelor rus, ucrainean și altor popoare ale Pa­triei noastre, de lupta lor comună împotriva dușmanilor comuni”, ziua de 28 iunie fiind considerată ziua „restabilirii Puterii Sovietice în Basarabia și reunirii ei cu Moldova” (26).

După vizita lui N. Ceaușescu la Moscova, la 7 iulie, președintele Consiliului de Miniștri al URSS, A. N. Kosîghin, și nu L. I. Brejnev care din motive „de sănătate” nu a dat curs invitației de a face o vizită în România și de a semna Acordul bi­lateral de prietenie, și Ion Gheorghe Maurer, șeful Guvernului român, au încheiat la București Tratatul de prietenie, colaborare și ajutor reciproc între URSS și RSR, pe un termen de 20 de ani, cu posibilitatea prelungirii lui pentru un interval de 5 ani. Înaltele Părți Contractante se angajau să întărească prietenia „veșnică și de nesdrun­cinat dintre popoarele celor două țări”, să dezvolte cooperarea politică, economică, culturală, științifică, tehnică (art. 1). Urma să fie extinsă colaborarea bilaterală în do­meniul științei, învățământului, literaturii și artelor, presei, radiofuziunii, ocrotirii sănătății, culturii fizice, turismului etc. (art. 3). URSS și RSR erau hotărâte să depună eforturi pentru asigurarea unui climat de bună vecinătate între statele europene pe baza suveranității și independenței naționale, egalității în drepturi și neamestecului în treburile interne (art. 6), să respecte principiul inviolabilității granițelor din Europa, formate în urma celui de-al doilea război mondial (art. 7) (27).

O oarecare destindere în sfera relațiilor dintre cele două state nu se va resimți aproape de loc pe frontul ideologic din RSSM, dimpotrivă. Nu se știe dacă din proprie inițiativă sau la indicațiile „de sus”, lingviștii de la Academia de Științe de la Chișinău au supus criticii calificările literaților de la Moscova cu privire la arondarea unor scriitori de pe ambele maluri ale Prutului exclusiv literaturii române, în detrimentul celei din RSSM, și au elaborat niște criterii pretins „științifice” privind delimitarea scriitorilor „moldoveni” de cei „români”. Potrivit prescrierilor savante, comunitatea culturală moldo-română era admisă numai până la sfârșitul secolului al XIX-lea, după care literatura moldovenească din Basarabia apare ca „reprezentantă unică a tradițiilor general moldovenești și a conștiinței naționale moldovenești, exprimate clar în creația scriitorilor moldoveni din Basarabia de la începutul secolului XX” (28). O moștenire culturală unică moldovenească era necesară, mai ales, din perspectiva justificării con­ceptului „națiunii burgheze moldovenești”, pe osatura căreia, conform postulatelor ideologice marxist-leniniste, se va constitui, după Octombrie 1917, și cea „socialistă”. Totodată, indiferent de motivele care au stat la bază, această înregimentare a marilor scriitori români, ca Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri etc. și în literatura moldovenească din RSSM a facilitat studierea, cunoașterea și popularizarea operei lor, cât de restrânsă și epurată ideologic, spre binele evoluțiilor culturale și științifice din dreapta Prutului.

Este semnificativ că în timp ce I. I. Bodiul se lamenta în fața vicepreședintelui Consiliului de Miniștri al României, Gheorghe Rădulescu, asupra unei recalcitranțe anume a autorităților române față de colaborarea cu RSSM, insistând asupra extinde­rii relațiilor de cooperare (29), CC al PCM dispunea reducerea difuzării presei periodice române printre locuitorii RSSM. Și aceasta în condițiile în care circa 2 mii de cititori fi­deli ai presei din România (30), dând dovadă de ingeniozitate, își perfectau abonamentele la ziare și reviste în afara hotarelor RSSM (31). Nu numai presa, ci și lucrările științifice editate în România erau supuse unei lecturi cu lupa de către instituțiile ideologice de la Chișinău.

În special, istoria și știința istorică devin un teatru încins al ostilităților dintre URSS și România, mai ales, de la sfârșitul anilor ’60 – începutul anilor ’70. Într-o notă informativă a Institutului de Istorie a partidului de pe lângă CC al PCM – filială a Institutului marxism-leninismului de pe lângă CC al PCUS se încerca o periodizare a literaturii istorice române consacrate raporturilor sovieto-române în intervalul 1918- 1944. Potrivit experților „marxiști-leniniști” de la Chișinău, documentele PCR din anii ’20-’50 și lucrările istoricilor „marxiști” apărute în acest timp ar fi pus bazele unei tratări științifice „corecte” a problemelor esențiale ale relațiilor româno-sovietice din anii 1918-1944. Elementele distincte ale acestei corectitudini interpretative erau, ob­ligatoriu, următoarele: (1) condamnarea „intervenției militare” a României împotriva țării Sovietelor și „cotropirea Basarabiei de către armata regală” la începutul anului 1918; (2) „politica colonială a României în ținutul ocupat”; (3) politica antisovietică a României până la ieșirea sa din război de partea Germaniei; (4) o apreciere înaltă „a luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților pentru reunirea cu Patria Sovietică”; (5) „eliberarea” Basarabiei în 1940 și „reunirea ei cu URSS”; (6) aprecierea pozitivă a formării RASS Moldovenești și a RSSM unionale etc. Devierea științei istorice române de la „tratarea marxistă” a problemelor „esențiale” ale relațiilor sovieto-române s-ar fi produs după plenara CC al PCR (sfârșitul lunii noiembrie – în­ceputul lunii decembrie 1961), fapt reflectat ulterior în conținutul unor lucrări istorice și manuale de istorie. Conducerea politică a PCR era acuzată de revizuirea și denatu­rarea documentelor Cominternului, iar istoricii, ca și lucrătorii ideologici români, de plasarea pe poziții care „coincid tot mai mult cu cele ale falsificatorilor istoriei, ale ideologilor antisovietismului, care își consolidează diversiunile politice împotriva URSS, inclusiv în problemele negării existenței moldovenilor ca națiune, legalității existenței RSSM ș. a.” (32). Însuși I. I. Bodiul denunța CC al PCUS inițiativa turnării în coproducție sovieto-română a unui film despre Dimitrie Cantemir, subliniind că sce­nariul filmului expunea „o concepție falimentară, care are tangențe cu politica externă a conducătorilor României, despre faptul că Marile puteri, inclusiv Rusia, au manipu­lat soarta Moldovei, fără a ține cont de interesele poporului ei”(33).

În vara anului 1970, spre surprinderea și stupefacția sa, KGB pan-unional a af­lat (34) despre existența unei organizații „naționaliste” clandestine la Chișinău – Fron­tul Național Patriotic, constituit programatic în februarie 1969. În documentul său fondator, Congresul constitutiv al Frontului consemna că „locuitorii băştinaşi din actuala Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, locuitorii din sudul şi nordul Basarabiei, împreună cu poporul din Bucovina, au fost de naţiune română, sunt de naţiune română şi cât vor fi şi vor trăi vor fi de naţiune română şi deci ei sunt români ca toţi românii din România”. Frontul Național Patriotic își propunea să declare Re­publica Populară-Moldovenească, incluzând Basarabia și Nordul Bucovinei cu raioanele Tiraspol, Dubăsari şi Rîbniţa, ca stat liber şi independent, având drept atribute ale statalității sale Tricolorul, roșu, galben și albastru, și limba de stat „moldovenească-românească”, cu alfabetul latin, și să realizeze ulterior unirea cu România Socialistă. Membrii Frontului – Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu și Valeriu Graur, dar și Vladimir Șoltoianu, vor fi urmăriți, arestați și condamnați la ani grei de detenție de justiția sovietică în 1972 (35). În primele zile ale lunii august, pe scenele Chișinăului a evoluat în premieră, și pentru muli ani înainte singura reprezentantă a muzicii românești, populara formație „Mondial”, aflată la începutul unui turneu prin URSS. Concertele „Mondialului” au produs trăiri vibrante și reverberații naționale printre tineri, elevi și studenți. Responsabilii de la CC vor califica prezența acestei formații pe scena capitalei RSSM drept o „greșeală politică”, pentru care vor cădea capetele unor înalți responsabili ideologici. Iar, în dimineața unei zile de octombrie pe zidurile și pereții mai multor instituții din Chișinău au apărut inscripții „antisovietice”, cu car­acter „naționalist”, instigator („Bodiul – afară din Moldova!” etc.), opera elevelor Lilia Neagu și Asia Andruh, pentru care prima va plăti cu ani de pușcărie și cu îndurarea oprobiului public cea de-a doua, fiind minoră. În anul marii aniversări a lui Lenin, toate aceste „diversiuni naționaliste” le stricau serios dispoziția liderilor PCM, lipsin­du-i de confortul unei guvernării în liniște.

Privită prin optica exigențelor ideologice ale regimului, situația pare extrem de gravă, încât Biroul Politic al CC al PCUS a adoptat o Hotărâre specială „Despre măsurile privind intensificarea continuă a muncii ideologice în rândurile populației RSS Moldovenești și a regiunii Cernăuți din RSS Ucraineană”. În conformitate cu aceasta, la 16 noiembrie Biroul CC al PCM a adoptat o Hotărâre proprie „Despre măsurile privind intensificarea continuă a muncii ideologice în rândul populației RSS Moldovenești”, în care a trasat un set de măsuri în scopul educației „oamenilor mun­cii”, tinerilor în spiritul „patriotismului sovietic și al internaționalismului proletar” și contracarării „propagandei ostile” a României. Urmau să fie alocate resurse supli­mentare pentru extinderea rețelei televizunii și creșterea volumului de emisiuni „în limba moldovenească, destinate radioascultătorilor din RSR”. Academia de Științe, în coordonare cu Academia de Științe a URSS, trebuia să prezinte CC al PCM propuneri privind organizarea unor conferințe și sesiuni științifice referitoare „la problemele leg­ate de istoria Moldovei, de formarea națiunii moldovenești, de istoria relațiilor ruso-române și sovieto-române”. Se cerea o selectare riguroasă și o instruire minuțioasă a turiștilor sovietici care plecau în România. Ministerul de Interne trebuia să întreprindă măsuri privind reducerea considerabilă a vizitelor reciproce prin vize individuale și să stabilească un control strict asupra comportamentului cetățenilor români în tim­pul aflării lor în RSSM, iar Ministerul Comunicațiilor și Comitetul de Stat pentru presă, comitetele orășenești și raionale de partid – să vegheze la limitarea importului și difuzării literaturii și a edițiilor periodice românești (36). A fost elaborat și aprobat un grafic al măsurilor complexe de îndoctrinare și deznaționalizare, care trebuiau deru­late pe frontul ideologic de către structurile de partid, de comsomol și sindicate, min­istere și departamente, presă, instituții de învățământ și Academia de Științe (37).

În contextul contradicțiilor dintre URSS și RSR, care aveau la bază atât poziționarea diferită într-o serie de chestiuni ale politicii internaționale, cât și opinii divergente asupra moștenirii istorice din sfera relațiilor bilaterale sovieto-române, la 20 noiem­brie 1970 la CC al PCM au fost convocați primii secretari ai comitetelor raionale și orășenești de partid, șefii secțiilor CC, miniștri și șefi de departamente, în fața cărora I. I. Bodiul a prezentat raportul „Despre măsurile privind intensificarea activității ideo­logice în rândurile oamenilor muncii din republică” (38).

Ca și multe altele, consfătuirea din 20 noiembrie a fost una cu ușile închise, iar indicațiile și directivele în sfera muncii ideologice ulterioare au avut un caracter confidențial. Liderul PCM a expus „unele momente” din politica României, care, în opinia sa, contraziceau principiile internaționalismului proletar și constituiau „cauza” înrăutățirii relațiilor sovieto-române. Primul, și cel mai grav, „moment” in­criminat politicii oficiale române viza nerecunoașterea legalității existenței „națiunii moldovenești” și ignorarea RSS Moldovenești. Autoritățile române de partid și de stat erau acuzate de justificarea „ocupării” Basarabiei în 1918 și „demonstrării comunității etnice și teritoriale totale între Basarabia și România”, de slăbirea recunoștinței popor­ului român față de Uniunea Sovietică „pentru eliberarea sa de fascism și pentru acordarea ajutorului la construcția vieții noi”. Publicarea operelor lui Kogălniceanu, Maiorescu, Iorga etc. sau tolerarea activității „antisovietice a celor care au fugit din Ba­sarabia odată cu eliberarea acesteia în 1940, precum și după zdrobirea trupelor române în 1944” era interpretată drept o încercare de a propaga „ideea creării României Mari”, drept „un delir antisovietic”. Organele abilitate dețineau diverse informații despre mod­ul degajat în care cetățenii români, sosiți în vizită în RSSM, se exprimau pe marginea evoluțiilor internaționale, relațiilor sovieto-chineze, sovieto-române sau în legătură cu evoluțiile istorice de la Est de Prut. Politica României față de RSSM era considerată „un pericol” care se furișa spre mințile și sufletele oamenilor, îndemnându-i pe neașteptate „la discuții antiruse și proromâne și la dispoziții naționaliste dăunătoare”. În aceste circumstanțe, obligația primordială a autorităților de partid era să sporească vigilența, să ascute instinctul de clasă, pentru a feri „poporul nostru” nu numai de „provocările” din exterior, ci și de cele din interior.

În fața activului „republican”, liderul comunist constata că deși numărul manifestărilor „naționaliste” nesănătoase nu a crescut, esența lor a căpătat „un caracter vădit antirus și proromân”, iar printre autorii acestora, în afară de tineri, au început să se întâlnească „muncitori, colhoznici, reprezentanți ai intelectualității și chiar unii comuniști”. Numai în zece luni ale anului 1970 au fost înregistrate 42 de cazuri de difuzare de foi volante și de inscripții „de sorginte naționalistă, antisovietică și proromânească”. Era considerată o anormalitate faptul că profesorii de la unele instituții de învățământ superior sau mediu de specialitate predau după manuale românești, reducând prin aceasta „nivelul de predare” și neutilizând astfel „bogăția științei sovietice în pregătirea cadrelor”. I. I. Bodiul cerea să se dea o apreciere inechivocă „impertinenței”, ce dura de mai mulți ani, din „impulsuri naționaliste”, a unor învățători și studenți din Chișinău, care depuneau flori la monumentele lui Ștefan cel Mare și Mihai Eminescu. Printre cercetătorii științifici care nu percepeau „în mod critic” studiile românești de istorie sau chestiunile politicii internaționale era citat cazul lui Alexandru Moșanu, secretar științific la Institutul de Istorie al Academiei de Științe, care publicase un articol con­sacrat semnificației datei de 23 august 1944 în istoria României (39). Au fost supuse criti­cii o serie de reviste și ziare care ar fi deviat de la reflectarea realității prin prisma real­ismului socialist, activitatea Teatrului „Luceafărul”, Teatrului dramatic moldovenesc. Activiștilor de partid și de tineret li s-a cerut „să condamne interesul pentru informația română”, iar sovietelor sătești, ministerului deservirii sociale – „să preîntâmpine insta­larea antenelor de televiziune pentru recepționarea emisiunilor românești”.

Prima sarcină a lucrătorilor pe frontul ideologic era să cultive disprețul față de cei care „atentează la independența națională și la suveranitatea de stat, la prietenia popoarelor Uniunii Sovietice”, să insufle fiecărui cetățean „fermitate în lupta împotriva oricărei influențe din exterior și a manifestărilor de naționalism”. Apoi, RSSM trebuia ferită cu grijă de influențele „nocive” străine, inclusiv, prin restrângerea considerabilă a vizitelor reciproce cu România, stoparea abonării publicațiilor periodice românești etc.

La unison cu primul secretar s-au pronunțat și ceilalți vorbitori. E. S. Postovoi, ministru al învățământului public, a atacat până și unele publicații ale CC al PCUS, ca revista „Drujba narodov” de la Moscova, care ar fi propus decernarea premiului de stat al URSS scriitorului Ion Druță pentru romanul „Semănătorii de zăpadă”, interzis în școlile din RSSM ca operă „naționalistă”. L. E. Culiuc, ministrul culturii, și-a tur­nat cenușă pe cap, afirmând că „am dat dovadă de miopie și am acceptat să evolueze formația românească „Mondial” la Chișinău. Conform datelor statistice furnizate de P. Civertko, președintele Comitetului Securității de Stat al RSSM, 65% din cele peste trei sute de dosare „pe manifestări periculoase politic din republică” din ultimii doi ani aveau un „caracter naționalist”, 18% – un „caracter sionist”, celelalte fiind catalogate ca „periculoase politic”.

Concluzia formulată de I. I. Bodiul în încheierea consfătuirii era critică și prag­matic mobilizatoare: organele securității de stat trebuiau să aplice din plin metodele lor specifice de muncă și să se preocupe mai puțin de colectarea datelor statistice, după cum și fiecare responsabil al frontului ideologic să aplice măsurile necesare, în funcție de „orizontul său politic”. Astfel, trupele frontului ideologic primiseră directivele nece­sare și un nou ordin de mobilizare generală, acestea fiind, în fapt, într-o permanentă stare de alertă.

Într-un demers din 4 decembrie 1970, I. I. Bodiul informa CC al PCUS despre „cele mai dăunătoare tendințe care se manifestă în RSR și care lezează interesele poporului moldovenesc”(40). Primul secretar era extrem de deranjat de faptul că în emisiunile radiofonice și televizate românești, recepționate în toate raioanele RSSM, în presa românească apăreau tot mai des materiale care propagagau așa numitul „so­cialism național”, erau revizuite principiile marxist-leniniste ale politicii interne și externe sau se îndepărtau de pozițiile de clasă la evaluarea evenimentelor istorice și din perioada contemporană. Teza privind „reunirea tuturor pământurilor românești între hotarele din anul 1918” era interpretată drept o reflectare a politicii conduce­rii române, îndreptată „spre trezirea în poporul român a unor dispoziții șovine față de RSS Moldovenească”. Autoritățile române erau acuzate că nu recunosc „legiti­mitatea existenței națiunii și a RSS Moldovenești”, că neagă participarea României la intervenția împotriva tânărului stat al Sovietelor, că revizuiesc hotărârile de par­tid anterioare în problema națională, prin care „era recunoscută existența națiunii moldovenești de sinestătătoare” și „lupta oamenilor muncii din Basarabia pentru reunirea cu Patria Sovietică”, cu scopul de „a justifica ocuparea Basarabiei de către armatele române în 1918 și de a demonstra unitatea totală etnică și teritorială a moldo­venilor și românilor”. În istoriografia română, sublinia liderul PCM, Rusia și Uniu­nea Sovietică erau prezentate ca forțe ostile poporului român, erau „clevetiți în mod nerușinat bolșevicii”. Politica liderilor români, potrivit lui Bodiul, în multe privințe avea „tangențe cu ideile de natură burghezo-naționalistă”, iar faptul că aceștia tolerau „activitatea antisovietică” a „dușmanilor poporului moldovenesc”, care luaseră calea exodului după anexarea Basarabiei de către URSS în 1940 sau în 1944, și cărora li se acordase posibilitatea de a-și scrie memoriile, de a se întâlni cu „cetățenii noștri care vizitează România”, era de-a dreptul revoltător. El invocă cazul fostului președinte al Sfatului Țării, Pan Halippa, condamnat de judecata sovietică la 25 ani de detenție în Gulag, ulterior deferit statului Român, căruia i s-a stabilit o pensie de stat și care îi aduna în jurul său pe toți cei care sperau la „reîntoarcerea în Basarabia”. Bine informat, I. I. Bodiul arăta că „Halippa și acoliții săi, întâlnindu-se cu oamenii noștri, îi învață să nu permită „rusificarea Basarabiei”, să păstreze curată limba „română” și „națiunea română”, încurajându-i că va veni timpul când România va pune la ONU chestiunea Basarabiei și se va cere un plebiscit „pentru întoarcerea Basarabiei la Patria-mamă”. Atitudinile și manifestările „naționaliste pro-române” printre „tineretul nematur­izat” și reprezentanții intelectualității, care afirmau că „moldovenii sunt mai aproape de români, decât de ruși, că în scrierea moldovenească trebuie folosit alfabetul latin, că lucrările de secretariat în instituții și organizații trebuie efectuate numai în limba moldovenească”, ca în instituțiile de învățămânrt să se predea nu în limba rusă ci în „limba moldovenească” sau în mediul unor „descendenți din rândul claselor exploata­toare” erau privite ca o consecință a contactelor cu România, a propagandei răuvoitoare „care vine din România” și din Occident. Drept reacție la toate acestea, CC al PCM începuse să condamne deschis „tendințele politicii române, care ofensează sentimen­tele naționale ale poporului moldovenesc și atentează la statalitatea socialistă a aces­tuia”. Primul secretar al CC considera necesară studierea mai profundă a fenomenelor din viața politică și ideologică a României și elaborarea contramăsurilor ideologice și recomandărilor fundamentate de contrapropagandă, pentru păstrarea moralului „sănătos” al populației RSSM. În acest scop se solicita CC al PCUS permisiunea de a constitui o Secție nouă de informații și relații internaționale în cadrul CC al PCM, cu un personal de 12 angajați. Solicitarea a fost satisfăcută, începând cu anul nou 1971.

Drept probe ale criticii deschise la adresa autorităților României servesc luările de cuvânt la Congresul al XIII-lea al PCM. Tonul a fost dat de I. I. Bodiul care a acordat o atenție aparte „demascării ideologiei burgheze, esenței trădătoare a curentelor re­vizioniste”, subliniind necesitatea „educației la oamenii noștri a sentimentului de ură față de dușmanii de clasă, de devotament față de idealurile comunismului” (41). Bodi­ul a atacat tactica de dezbinare a mișcării comuniste și așa-numitul „curs separat în construcția socialismului în relațiile internaționale”, aluzia sa vizând și China Populară, și România Socialistă. El atenționa că au sporit diversiunile ideologice „ale slugoilor imperialismului” împotriva RSSM, că „dușmanii noștri tratează tendențios istoria poporului moldovenesc, limba și cultura sa, contestă dreptul poporului moldovenesc la existență ca națiune de sine stătătoare, ridică așa-numita „chestiune basarabeană”. Urmărind să submineze prietenia și unitatea „popoarelor sovietice”, în optica sa, „pro­paganda imperialistă și complicii săi revizioniști” depuneau eforturi pentru a provoca „transformarea” patriotismului sovietic, manifestări naționaliste, trâmbițau despre „asuprirea popoarelor neruse din URSS”, „rusificarea”, „deportarea” lor, recurgeau „la alte uneltiri dușmănoase”. Convins de atașamentul „poporului moldovenesc” la ide­ile leniniste, „strâns unit în jurul avangardei sale – Partidul Comunist”, liderul PCM menționa că Biroul CC a descoperit și a dat o apreciere politică „principială” cauzelor declarațiilor nesănătoase, criticilor răutăcioase, manifestărilor naționaliste, stărilor de spirit prosioniste printre unii reprezentanți ai intelectualității și tineretului, cerând din partea responsabililor de activitatea ideologică sporirea vigilenței de clasă și mai multă principialitate „la luarea de măsuri pentru curmarea faptelor de naționalism, local­ism și a altor cazuri de apolitism”. El îndemna savanții sociologi să elaboreze „în mod multilateral chestiunile teoretice legate de istoria Moldovei, de națiunea și statalitatea moldovenească, să trateze mai pe larg legăturile multiseculare moldo-ruse-ucrainene, să-i demaște cu îndrăzneală pe falsificatorii mișcării revoluționare din Moldova, pe propăvăduitorii opiniilor naționaliste și ai altor concepții burgheze și mic-burghe­ze”. I. I. Bodiul s-a arătat indignat de „prezentarea denaturată a tabloului realizării transformărilor socialiste în satul moldovenesc, de înlocuirea contradicțiilor de clasă cu ideea pseudoumanistă a unității oamenilor, indiferent de apartenența lor socială” în romanul scriitorului Ion Druță „Povara bunătății noastre”, a scos în vileag „serioase lipsuri ideologice” în activitatea studioului cinematografic „Moldova-film”, cerând sporirea responsabilității personale a conducătorilor pentru conținutul ideologic al operelor de creație.

Spre deosebire de tonul camuflat al atacurilor lui Bodiul la adresa României, primul secretar al comitetului orășenesc de partid Chișinău, Canicovschi, a fost mult mai tranșant (42). Sub focul criticii sale s-a pomenit delegația istoricilor din România, în frunte cu Miron Constantinescu, membru supleant al Biroului Politic al PCR, care a participat la congresul internațional al istoricilor de la Leningrad și Moscova, din 1970. Potrivit funcționarului de partid, la congres istoricii români „au încercat să demon­streze că pe baza populației romanizate a Europei de Est s-a format doar un popor – cel român”, confirmând astfel tezele „eronate” ale unor specialiști occidentali ca filologul italian Tagliavini și romanistul german Klaus Heitman. Canicovschi reproșa Academiei de Științe a URSS că nu a dat ripostă unor asemenea interpetări și că nu a oferit reprezentanților Academiei de la Chișinău posibilitatea de a lua cuvântul pentru a dezavua punctul de vedere al istoricilor români. El se arăta nemulțumit de modul telegrafic în care presa pan-unională de la Moscova a reflectat marcarea a 30 de ani „de la restabilirea Puterii Sovietice în Basarabia și reunirea cu Patria-mamă” sovietică, de confuziile unor aprecieri ale apartenenței poetului Mihai Eminescu, prezentat de radioul și televiziunea centrală, la cea de-a 120-a aniversare de la nașterea sa, drept un poet român, în timp ce instituțiile media de la Kiev l-au prezentat ca pe un poet moldovean și român. Mai mult decât atât, primul secretar descoperise în pliantul Edi­turii „Progress” despre orașul Chișinău o inscripție „dăunătoare”, din punct de vedere ideologic, chiar sub fotografia lui Ștefan cel Mare: „Acesta este domnitorul moldovean în timpul căruia Moldova a cunoscut cea mai mare prosperare”. Activistul de partid va cere neadmiterea pe viitor a unor asemenea tratări „unilaterale” a semnificației „mon­umentelor istorice”.

Șeful Securității de Stat, P. Civertko, avertiza deschis că „republica noastră se află în zona activităţii subversive intense a adversarului” care își concentra eforturile subver­sive „mai cu seamă pe linia turismului” ca „una dintre cele mai convenabile forme de pătrundere a ideologiei burgheze în ţările socialiste şi în societatea noastră sovietică” (43). Numai în 1970, potrivit datelor KGB, fuseseră confiscase la frontieră 5603 exemplare de literatură antisovietică, dintre care circa 100 de exemplare de cărţi „dăunătoare din punct de vedere politic”, de la cetățenii români, iar RSSM ar fi fost vizitată de 32 de agenţi ai structurilor de informaţii străine. Printre străinii care au vizitat RSSM, arăta șeful Securității de Stat, „erau destui specialişti în problemele Moldovei, care au avut pregătirea necesară şi care erau trimişi la noi de centrele naţionaliste, sioniste şi foloseau contactele cu oamenii sovietici pentru activitate ostilă”. Un obiect al „di­versiunilor ideologice” erau, conform șefului KGB, „aşa-zisele chestiuni „evreiască” şi „basarabeană”, aţâţarea naţionalismului şi a sionismului”.

După semnalul de alarmă al KGB-ului privind o iminentă invazie a sute de mii de turiști în viitorul apropiat în RSSM, autoritățile de partid vor începe să monitor­izeze mai în de aproape activitatea agențiilor de turism, sporind exigențele ideologice și față de rapoartele prezentate pe linia schimbului de turism cu țările socialiste și capitaliste. De exemplu, nu putea să nu fie remarcată observația culeasă de la un grup de turiști francezi, între care 13 comuniști, care au povestit, în urma unei vizite în România, că ghizii români „dădeau de înțeles că Basarabia a fost smulsă de la Româ­nia”, aceștia fiind dezamăgiți de faptul că în România se vorbește „prea mult despre suveranitate și neamestec în treburile interne ale țării și nu se vorbește nimic despre internaționalism” (44). Responsabilii pentru turism remarcau tendința turiștilor români de a evita discuțiile pe teme politice, nu și în chestiunea Basarabiei. Astfel, turistul Grâu îi spunea interpretului că însuși Marx a vorbit despre caracterul românesc al teritoriului dintre Prut și Nistru: „Iar dacă ar fi să căutăm bine, a continuat acesta, am putea să găsim câte ceva și în lucrările lui Lenin, trebuie numai să căutăm bine” (45). Interpretul a parat cu un citat din „Notele cronologice” ale lui Marx, potrivit căruia Moldova a fost o parte a cnezatului Halici-Volînia și s-a format din coloniști sosiți aici din diferite țări. Grâu a fost de acord, dar a spus că există și alte afirmații ale clasicilor marxism-leninismului, care încă nu au văzut lumina tiparului. Tot el a povestit despre un zvon răspândit în România cu privire la o oarecare înțelegere supersecretă între URSS și România, în conformitate cu care Moldova dintre Prut și Nistru, „chipurile, a fost dată de către România Uniunii Sovietice pe un termen de 20 de ani”. Subtextul acestui zvon, așa cum va fi descifrat de interpretul sovietic, trebuia să spună un singur lucru – „Dacă noi cedăm Moldova pentru un timp, înseamnă că noi suntem stăpânii ei”. Turiștilor români nu le scăpau din vedere nici ritmurile alerte ale construcțiilor de case din Chișinău, dezvoltarea agriculturii, industriei locale etc.

Rapoartele ghizilor de la Chișinău subliniau că pentru majoritatea absolută a turiștilor români, locuitorii RSSM sunt aceeași români care doar „sunt smulși de la patria lor”, că în concepția multor cetățeni români „predomină spiritul naționalist în tratarea istoriei statului român” (46). Era citat cazul inspectorului școlar din București, Smarandache Ion, care declarase că teritoriul RSS Moldovenești aparține României, că undeva la Paris se păstrează niște acte misterioase care ar confirma aceasta etc. Când, însă, în timpul discuției, ghidul a expus punctul sovietic de vedere, Smarandache Ion a acceptat că, acum, bineînțeles, „există două state socialiste, RSR și RSSM, care au sco­puri comune și ele trebuie să fie prietene și să-și consolideze relațiile”. Într-o discuție cu ghidul-interpret turista Caveschi declara că „românii îi iubesc foarte mult pe frații lor – românii din RSSM”. La răspunsul ghidului-interpret că „în RSSM aproape că nu există români”, Caveschi a subliniat: „Aceasta este o versiune fabricată la Moscova, pentru a întuneca mințile și conștiința națională a moldovenilor și pentru a crea, în felul acesta, o nouă naționalitate, deosebită de români… Însă, noi, românii-moldovenii suntem una și aceeași. Vorbim una și aceeași limbă, simțim la fel” (47).

Este interesant ce elemente rețineau atenția secretarilor comitetelor raionale ale PCM în rapoartele lor pe marginea vizitelor în județele României. Cu referire la modul în care era marcată ziua de 23 august, aceștia, de regulă, remarcau numărul și dimensi­unile portretelor liderilor români, pancardele pe care le purtau demonstranții, lozincile vociferate etc. Spre deosebire de anul 1969, arăta în raportul său secretarul comitetului raional Fălești al PCM, E. Porcescu, la 23 august 1971 în or. Botoșani nu s-a desfășurat parada militară, defilând doar „gărzile patriotice”, formate din angajații diferitor între­prinderi, care treceau instruirea la locul de muncă, unde păstrau și uniforma și armele. Acesta consemna că în momentul depunerii coroanei de flori la monumentul ostașilor sovietici, au început să bată clopotele timp de câteva minute (48), un ritual care nu se practica în Uniunea Sovietică, materialistă și atee.

În legătură cu relațiile dintre istoricii sovietici și români, cercetătorul Institutului de Istorie „N. Iorga” al Academiei Române, Stan V. Apostol, constata că înainte acestea erau mai strânse: „Eu am fost de câteva ori la Chișinău în componența unui grup de istorici români, iar istoricii din RSS Moldovenească au fost în vizită la noi. Desigur că apăreau anumite divergențe în tratarea unor momente din istoria țărilor noastre. În prezent se pregătesc pentru editare o serie de lucrări, în care tratarea acestor aspecte, probabil, de asemenea va fi diferită față de punctele de vedere ale istoriei sovietice” (49).

Și, într-adevăr, la sfârșitul anului 1971 Secția informații și relații internaționale, nou formată în cadrul CC al PCM, prezenta primului secretar I. I. Bodiul o notă informativă cu privire la „falsificarea” realităților istorice în volumele “Marele pârjol al secolului XX – cel de-al doilea război mondial” și „Crearea Partidului Comunist Român”, apărute la București la mijlocul anului (50). Autorii acestor lucrări erau acuzați că tratează într-un „mod distorsionat” o serie de probleme ale politicii externe a României dintre 1918-1944 și ale mișcării muncitorești române de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Secția CC al PCM nu putea admite existența unor urmări „pozitive” ale păcii de la Versailles, în particular, încheierea formării statului român național unitar, întrezărind în subtextul acestei afirmații participarea Basara­biei la procesul de făurire a unității naționale. Or, o asemenea abordare contrazicea postulatele istoriogafiei sovietice despre o pretinsă „intervenție militară” a statului Român împotriva Sovietelor și desprinderea „teritoriului sovietic” dintre Prut și Nis­tru, despre „nelegitimitatea” Convenției de la Paris din 28 octombrie 1920, prin care s-a consacrat pe plan internațional suveranitatea României asupra Basarabiei. Consid­erând Basarabia „parte inseparabilă a României” și prezentând politica externă a cer­curilor conducătoare române din perioada interbelică ca fiind orientată spre apărarea granițelor legitime ale țării sau, mai mult decât atât, îndrâznind să se pronunțe despre „ultimatumul” adresat de Guvernul sovietic Guvernului României la 26 iunie 1940, în urma căruia teritoriul dintre Prut și Nistru, precum și partea de nord a Bucovi­nei „au intrat” în componența URSS, istoricii români ar fi comis un atentat asupra adevărurilor sacrosante ale istoriografiei și ideologiei sovietice cu privire la evoluțiile acestor teritorii ale românilor în prima jumătate a secolului XX.

Secția informații și relații internaționale recomanda CC al PCM (1) să fie informat activul de partid, sindical și comsomolist despre „evoluția concepțiilor științei istorice românești, care reflectă strategia aparte a conducerii PCR”, în prealabil dând indicații unui grup de savanți de la Institutul de Istorie a partidului de pe lângă CC al PCM, de la Institutul de Istorie al Academiei de Științe și de la Universitatea de Stat din Chișinău să recenzeze cu atenție cele mai importante lucrări, apărute în ultimii ani în România și în alte țări, consacrate acestor probleme; (2) să fie publicate în presa periodică, să fie transmise la radio și televiziune un set de materiale consacrate evenimentelor din ajunul și din perioada celui de-al doilea război mondial, articole ale participanților la luptele „pentru eliberarea României de ocupanții hitleriști, documente care reflectă lupta diplomației sovietice pentru realizarea principiilor leniniste în relațiile dintre state”; (3) să fie editat „în limba moldovenească” și difuzat pe larg volumul „Istoria României”, elaborat de Institutul de Slavistică și Balcanistică al Academiei de Științe a URSS; (4) Academia de Științe a RSSM, împreună cu Academia de Științe a URSS să organizeze o sesiune științifică cu tema „Lupta diplomației sovietice împotriva declanșării celui de-al doilea război mondial”, la care să fie invitați savanți din țările socialiste ale Europei; (5) să i se dea sarcina unui grup de savanți de a elabora și a pu­blica documentele care reflectă pozițiile partidului Socialist și Comunist din România în problemele politice arzătoare din perioada anilor 1893-1960; (6) să fie publicate memoriile militarilor despre insurecția armată din august 1944 de la București și de­spre participarea armatelor române la luptele împotriva Germaniei naziste în ultima etapă a celui de-al doilea război mondial.

Răcirea relațiilor sovieto-române, după cum observa și ziarul „New York Times”, reverbera prin diminuarea drastică a legăturilor culturale între RSSM și România (51). Mai mult decât atât, cu cât mai încordate erau relațiile dintre URSS și România, cu atât mai virulente erau atacurile orchestrate la Chișinău împotriva României de respon­sabilii și militanții frontului ideologic.

În pofida denumirii sale pretențioase, Secția informații și relații internaționale (legături cu străinătatea) a CC al PCM urma o „specializare” aproape exclusivă în „ches­tiunea română”. În sfera sa de responsabilitate intra monitorizarea din scurt a evoluțiilor interne și a contactelor pe linia politicii externe a României și a reflectării lor în medi­ile românească și internațională, informarea curentă a conducerii de vârf pe marginea tuturor acestor evenimente, formularea propunerilor privind propagarea pe plan local a poziției sovietice în disputa cu liderii de la București și contracararea punctelor de vedere românești în domeniul politic, ideologic și propagandistic, în cel academic, al literaturii și artelor etc. Astfel, în urma unei vizite de documentare în România, șeful secției, M. Șleahtici, relata o serie de detalii despre starea economiei românești, munca ideologică și metodele utilizate de PCR în acest sens, până și despre exponatele din vitrinele muzeelor de istorie a PCR și de istorie națională a României. Hărțile expuse în aceste muzee, în care se regăsea „şi teritoriul RSS Moldoveneşti”, al Basarabiei, sub care se menționa că acest teritoriu, conform tratatului de pace de la Bucureşti din 1812, „a fost alipit la Imperiul Rus”, lipsa documentelor despre „legăturile istorice ale României cu Rusia şi Ucraina”, despre lupta așa-numitei „clandestinități basarabene” din anii 1918-1940 „pentru reunirea cu Patria Sovietică” sau afirmaţiile „provocatoare” ale unor lucrători responsabili precum că „România şi Moldova înseamnă acelaşi lu­cru, că limbile română şi moldovenească sunt aceeaşi limbă” (52) „serveau drept dovezi ale cursului „subversiv” al conducerii române în raport cu RSSM și URSS. Cu o atenție aparte erau supuse examinării materialele conferinței naționale a Partidului Comunist Român, din iulie 1972, și, în special, tezele privind România ca țară în curs de dez­voltare, precum și problemele dezvoltării „națiunii socialiste” și ale politicii naționale a PCR. Lucrătorii Secției informații și relații internaționale a CC al PCM admiteau că, în linii mari, în chestiunea națională „tovarășii români” se situau pe poziții marxist-leniniste corecte, dar, în același timp, tratau „într-un mod prea general, iar uneori nu de pe poziții de clasă, anumite procese, legate” de formarea și dezvoltarea națiunilor”. Era respinsă ideea PCR despre suveranitatea națională ca o garanție împotriva tu­turor amenințărilor. Conducerea PCR era acuzată și de absolutizarea diferențelor între cele două tendințe în dezvoltarea națiunii: înflorirea și apropierea lor, reproșându-i-se faptul de a fi considerat că tendința de înflorire a națiunilor se manifesta mai din plin, iar tendința de apropiere era nesemnificativă. Nu putea fi trecută cu vederea o altă teză a conferinței PCR despre aceea că în perioada interbelică „partidul a emis și unele lozinci greșite despre desprinderea unor teritorii de la statul român”. Experții în relații internaționale ai PCM se arătau nedumeriți și de faptul că la conferință, în cadrul dezbaterilor despre cadrul european de securitate, „s-a trecut sub tăcere prin­cipiul fundamental – caracterul de nesdruncinat al hotarelor europene și renunțarea la pretențiile teritoriale” (53). Având în vedere toate aceste „carențe” în activitatea PCR, Secția informații și relații internaționale considera necesar să fie publicate în presă, transmise la radio și la televiziunea din RSSM un șir de materiale cu privire la teoria și practica construcției socialiste, caracterizarea noțiunii de țară în curs de dezvoltare, explicitarea termenului de suveranitatea națională din punct de vedere burghez și din punct de vedere proletar, corelarea tendințelor de înflorire și apropiere a națiunilor la etapa contemporană, caracterul statornic al granițelor europene existente – piatra de temelie a securității europene, mândria națională și nihilismul național etc. Secția respectivă a PCM s-a arătat extrem de alarmată și de inițiativa lui N. Ceaușescu de a marca, în octombrie 1974, 375 de ani „de la intrarea lui Mihai Viteazul în Alba-Iulia și de la unirea Valahiei, Ardealului, iar peste un an, și a Moldovei”, când „oamenii muncii din republica noastră vor marca 50 de ani de la formarea RSS Moldovenești” (54). Și Academia de Științe considera de datoria sa să semnaleze în prealabil forurilor su­perioare de partid pregătirile autorităților române pentru consemnarea jubileului de 500 de ani de la victoria de la Vaslui a lui Ștefan cel Mare asupra oastei turce. Având în vedere că aprecierea rolului istoric al lui „Ștefan al III-lea” și a raporturilor politice ruso-moldovenești în secolul al XV-lea în lucrările istoricilor români „nu coincide cu opinia științei istorice sovietice”, Academia de Științe considera oportună deru­larea unei serii de măsuri cu caracter științific și propagandistic, care să oglindească „punctul de vedere al științei istorice sovietice asupra acestei perioade importante din istoria Moldovei”, pentru a forma în societate „o viziune comunistă corectă” (55). CC al PCM a considerat justificată publicarea în presa periodică, pe parcursul lunii ianu­arie 1975, a unei serii de articole în care să se elucideze de pe poziții marxist-lenin­iste „importanța luptei poporului moldovenesc împotriva cotropitorilor turci în acea perioadă complicată a istoriei Moldovei”, solicitând expres, dat fiind „caracterul poli­tic” al unor astfel de acțiuni, aprobarea din partea CC al PCUS (56).

După marcarea cu mare fast în 1970 a 50 de ani de la formarea URSS, „sărbătorirea” jubileului de 50 de ani de la decuparea RASSM la 12 octombrie 1924 în cadrul Ucrainei sovietice se anunța de departe cel mai important eveniment istoric în viața RSSM. Marcarea acestei date se dorea o etapă de bilanț triumfător al puterii Sovietelor în toate domeniile – social, economic, cultural și național. Către această dată, după cum se vede, sub egida Academiei de Științe a RSSM trebuia să fie definitivată fundamen­tarea teoriei privind existența aparte a națiunii „socialiste moldovenești” și a limbii sale „moldovenești”, distincte de cea română. În acest scop, în cadrul Institutului de Istorie al Academiei activa un „Consiliu Științific pentru studierea complexă a prob­lemei relațiilor slavo-volohe și a genezei poporului moldovenesc”. În urma apariției în 1971 la prestigioasa editură „Nauka” de la Moscova a volumului I-i al „Istoriei Ungariei”, cuprinzând perioada de până la sec. XIX, „Consiliul Științific” a denunțat CC al PCM o serie de „falsificări serioase în problemele privind istoria apariției și dezvoltării poporului moldovenesc”, admise de V. P. Șușarin, cercetător științific su­perior la Institutul de Slavistică și Balcanistică al Academiei de Științe a URSS, autor al compartimentelor respective și redactor al volumului. Lui Șușarin i se incrimina negarea existenței separate a poporului moldovenesc până în secolul XIX și promovar­ea tezei privind existența unui popor est-romanic unic pe teritoriul Moldovei, Valahiei și Transilvaniei în secolele XIV-XVIII. Astfel, deconspirau „diversiunea” savantului de la Moscova membrii „Consiliului Științific” de la Chișinău, rezulta că în 1812, când Basarabia „a fost eliberată de jugul turcesc”, în componența Rusiei s-ar fi inclus „nu poporul moldovenesc, ci o parte a poporului unic est-romanic din Valahia, Transil­vania, Moldova, inclusiv, din Basarabia”. O asemenea abordare, în opinia savantului „Consiliu Științific” care denunța renunțarea „la concepția elaborată în istoriografia sovietică cu privire la istoria poporului moldovenesc”, nu putea decât să toarne apă la moara cercurilor „reacționare” din Occident, care încercau „să reanimeze” chestiunea Basarabiei. Cu acest prilej vor fi amintite și antecedentele lui Șușarin din anii 1965- 1966, în perioada redactării primului volum al „Istoriei României”, când susținuse că locuitorii Moldovei, Valahiei și ai Transilvaniei din sec. XIV-XVIII erau români. Ulte­rior, sub presiunea criticilor de la Chișinău, V. P. Șușarin, fără a renunța la concepția sa despre „poporul unic”, a utilizat termenul de „romanicii de est”. „Știința istorică sovietică moldovenească”, în lupta sa cu istoriografia burgheză, protesta cu vehemență împotriva „unor falsificări atât de nefondate a istoriei moldovenești” și cerea deschis cenzurarea materialelor semnate de istoricul Șușarin (57).

În martie 1973 în fața responsabililor CC al PCM era pusă o amplă recenzie colectivă asupra volumului de „Istorie a românilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, apărută sub pana lui Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu la sfârșitul anului 1971. Din capul locului, cei doi autori erau acuzați de faptul că, urmând concepția „întregii” istoriografii române, promovau teza conform căreia „va­lahii, moldovenii și transilvănenii au alcătuit din vremurile de demult un singur popor român”. Nu întâmplător, observau cu malițiozitate recenzenții de la Institutul de Isto­rie al Academiei de Științe de la Chișinău, „tatăl și fiul Giurescu și-au intitulat cartea: „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”. Marea „crimă” a celor doi istorici era că ar fi îndrăznit să nege „independența poporului moldove­nesc”, considerându-l parte a poporului român și incluzându-i aici și pe moldovenii dintre Prut și Nistru. O asemenea abordare era de neacceptat pentru „știința istorică sovietică moldovenească”, care considera că prin aceasta autorii urmăreau să justifice toate „planurile” și „acțiunile” autorităților române cu privire la „ruperea Basarabiei de la Rusia, iar apoi de la Țara sovietică” și unirea ei cu România, ca un proces obiectiv de încheiere a formării statului unitar român. Grupul de recenzenți atrăgea atenția că „pentru prima dată” în perioada de după război tatăl și fiul Giurescu se încumetau să vorbească despre rolul civilizator pe care Statul Român l-a avut în Basarabia interbelică, fără a spune nimic despre regimul de „teroare” al autorităților sau despre „lupta oame­nilor muncii pentru eliberarea de sub jugul ocupanților și unirea cu patria Sovietică”. Autorilor lucrării recenzate li se imputa că au trecut cu vederea că Guvernul URSS nu a recunoscut „anexarea” Basarabiei de către România și că ar fi cultivat impresia că ches­tiunea Basarabiei „a apărut aproape pe neașteptate, în timpul celui de-al doilea război mondial”. Din paginile lucrării rezulta că în contextul anului 1940, după capitularea Guvernului francez, Uniunea Sovietică „a fost prima care s-a folosit de căderea Franței și de instaurarea hegemoniei Germaniei în Europa”, invadând România în urma ul­timatumului din 26 iunie și „luându-i Basarabia”. Recenzenților nu le-a scapat nici că „criticii români” treceau sub tăcere „antislavismul, antirusismul și antisovietismul cărții”, subliniind în concluzii că cei dou autori au tratat cele mai importante probleme ale istoriei României „de pe poziții nemarxiste, de pe pozițiile naționalismului, anti­slavismului, antirusismului, antisovietismului” (58).

O serie de „inexactități istorice”, legate, în special, de caracterul românesc al teri­toriului dintre Prut și Nistru, Nordului Bucovinei, erau depistate de Secția informații și relații internaționale a CC al PCM și în „Atlasul istoric”, publicat în anul 1971, sub redacția lui Ștefan Pascu, membru supleant al CC al PCR, membru-corespondent al Academiei Române, rectorul Universității din Cluj, și a vicepreședintelui Academiei de Științe Social-Politice, academician Constantin Daicoviciu (59).

La începutul anului 1974, în legătură cu împlinirea la 12 octombrie a 50 de ani de la formarea R[A]SSM și ai PCM, primul secretar I. I. Bodiul, prezenta un demers la CC al PCUS, în care solicita aprobarea pentru derularea unor grandioase manifestări festive la Chișinău – a ședinței comune a CC a PCM şi a Sovietului Suprem al RSSM, defilării oamenilor muncii şi a paradei militare, invitării unor delegaţii din toate re­publicile unionale, din Moscova şi Leningrad, desfășurării Zilelor RSSM la Expoziţia Realizărilor Economiei Naţionale a URSS (60).

La manifestările la scara raioanelor, prilejuite de marcarea celor 50 de ani de la for­marea R[A]SSM și a PCM, au participat pe alocuri și unele delegații de nivel județean din România (61) , alte autorități județene nu vor da curs invitației (62). Însă, marele așteptat al festivităților planificate de conducerea RSSM era Secretarul General al CC al PCUS, L. I. Brejnev, care a poposit la Chișinău în zilele de 11 și 12 octombrie. În ajunul descin­derii lui Brejnev la Chișinău, ambasadorul României la Moscova, Gheorghe Badrus, a fost invitat la Ministerul Afacerilor Externe al URSS, unde i-a fost înmânată o notă care conținea punctul de vedere sovietic asupra evoluțiilor istorice ale Basarabiei și părții de Nord a Bucovinei. O asemenea notă, care implica la cel mai înalt nivel conducerea celor două state, era pentru autoritățile române „de neînțeles”, atunci cand subiectul vizat ținea de istorie și de fondul documentar utilizat de istorici pentru clari­ficarea „unor probleme de istorie”. Poziția formulată de N. Ceaușescu în raport cu acest demers al MAE-ului sovietic a fost categorică: nota trebuia respinsă în mod politicos, dar „foarte ferm” pentru că constituia „o denaturare a realităților istorice” (63).

La ședința solemnă comună a CC al PCM și a Sovietului Suprem al RSSM, Secre­tarul General al CC al PCUS a punctat apăsat asupra destinului istoric al „norodului moldovenesc” împletit cu cel al Rusiei, a vorbit despre cei 22 de ani de „involuție” a Basarabiei în cadrul „României regale”, despre actul „de dreptate istorică” din 28 iunie 1940 când Basarabia a fost „reunită” cu RASSM și despre formarea RSS Moldovenești care, „în corespundere cu voința liber exprimată a întregului norod moldovenesc”, o teză nesusținută de cele mai rudimentare probe, a fost admisă în familia republicilor unionale sovietice etc. (64) După ce L. I. Brejnev a prins pe flamura drapelului RSSM Ordinul Revoluției din Octombrie, pentru succesele social-economice înregistrate, la tribună a urcat I. I. Bodiul. Liderul PCM a expus mai pe larg concepția, avizată ideo­logic, asupra trecutului și prezentului RSSM. După acesta, formarea RSSM și a PCM a fost „un rezultat legic” al dezvoltării anterioare a ținutului în componența Rusiei, al luptei „norodului moldovenesc” pentru emanciparea „de sub țarism și capitalism, pentru construirea societății noi socialiste”. „Norodul moldovenesc” și-ar fi văzut din­totdeauna viitorul și posibilitatea de progres social „în unitate cu norodul rus”. Re­zultatul istoric „fericit” al acestei „năzuințe seculare” ar fi fost „unirea Basarabiei, din voința norodului, cu Rusia la începutul secolului al XIX-lea”, fapt care ar fi avut urmări „binefăcătoare” incontestabile în toate sferele vieții. Bodiul va vorbi, în lipsa unui suport documentar elementar, despre o „revoluție socialistă din Moldova”, ca parte componentă a procesului revoluționar din întreaga Rusie, care ar fi învins la sfârșitul anului 1918. Însă, va tinde să menționeze liderul PCM, în urma „cotropirii acestui ter­itoriu de către România regală, lupta pentru libertatea socială și națională a continuat fără întrerupere încă 22 de ani”. Bodiul va insinua existența unei Moldove unice deja la începutul anului 1918 pe ambele maluri ale Nistrului, subliniind că drept urmare „a ocupației” Basarabiei, „poporul moldovenesc a fost împărțit în două, pe pământul lui au existat până în 1940 două sisteme sociale diametral opuse” – socialist și capitalist. Întemeierea autonomiei sovietice Moldovenești în 1924 a favorizat dezvoltarea social-economică a ținutului, creșterea nivelului de trai, a culturii oamenilor și, ceea ce este esențial în schema enunțurilor axiomatice ale lui Bodiul, „formarea nației socialiste moldovenești”. Totuși, data de 28 iunie 1940 este pentru I. I. Bodiul „ziua multașteptată a reunirii norodului moldovenesc”, și nu a „nației moldovenești”, socialiste sau … bur­gheze (?). Odată cu înfrângerea Germaniei în cel de-al doilea război mondial, „noro­dul moldovenesc” și-a câștigat dreptul „de a trăi în Patria sa, Patria lui Octombrie, și de a făuri comunismul împreună cu toate noroadele sovietice frățești”(65). Mai realist decât primul secretar al CC al PCM, Secretarul General al CC al PCUS a operat în discursul său exclusiv cu categoria materialistă, mai sigură, „norod moldovenesc”, fapt care l-ar fi determinat și pe Bodiul să nu insiste in extenso asupra termenului de „nație socialistă moldovenească”, dar, odată pronunțată public, sintagma trebuia să aibă efectul propa­gandistic scontat.

Peste mai bine de o lună, o delegație a PCUS, în frunte cu A. P. Kirilenko, membru al Biroului Politic și secretar al CC al PCUS, a participat la lucrările Congresului al XI-lea al PCR, care și-a ținut lucrările în zilele de 25-28 noiembrie 1974, la București. La 30 noiembrie, șeful delegației PCUS și C. F. Katușev, secretar și șef de secție a CC al PCUS, responsabil cu relațiile cu partidele comuniste din țările „frățești”, au fost primiți în audiență de N. Ceaușescu. Abordând aspectul egalității și unității partide­lor în interiorul blocului sovietic, Ceaușescu amintea în fața interlocutorilor săi cel­ebra butadă a plutonierului român din România veche: „când vorbești cu mine, să taci”. Spre deosebire de liderul polonez, Gomulka, care a râs la auzul acestei glume cu subînțelesuri, reprezentanții Kremlinului au auvut o reacție sobră, Kirilenko, fiind cel care a dat replica: „… atunci când într-un pluton sunt 30 de oameni, 29 discută, iar unul rămâne în afara discuției și nu manifestă o participare activă, tot nu este bine”. Aici, Ceaușescu a intervenit prompt: „Noi nu concepem relațiile dintre noi ca într-un pluton” (66).

Apariția la Chișinău a lucrării lui A. M. Lazarev „Statalitatea sovietică moldovenească și problema basarabeană” (67) la sfârșitul anului 1974, exact când s-au marcat 50 de ani de la formarea R[A]SSM și a PCM, în care se fundamentează existența unei „limbi” moldovenești aparte de limba română și a unei „națiuni” moldovenești, distincte de cea română, plină de invective la adresa Statului Român și de falsuri istorice, nu putea fi trecută cu vederea de istoriografia și de autoritățile române. Însuși N. Ceaușescu s-a referit indirect la acest op propagandistic într-un discurs din 28 martie 1975, afirmând între altele că „… împărțirea statelor și împărțirea arbitrară a popoarelor sunt prezen­tate ca expresia anumitor necesități istorice, pe când consecințele unor astfel de situații provocate în mod artificial sunt raționalizate și interpretate ca un proces natural de formare a unor națiuni de sine stătătoare” (68).

În 1974 la București apare romanul „Delirul” al lui Marin Preda, a cărui editare „a fost un act politic nedisimulat”, scriitorul prezentând istoria celui de-al doilea război mondial dintr-o perspectivă românească. Drept reacție, revista sovietică „Literatur­naia Gazeta” a dat publicității o recenzie extrem de aspră la adresa romanului, încât autoritățiule i-au cerut lui Preda să opereze anumite retușuri la volum (69).

În 1975, după o analiză a materialelor istorice publicate în diverse publicații din România, în particular, în revista „Anale de istorie”, Secția informații și relații internaționale a CC al PCM a formulat o serie de concluzii care, în ansamblul informațiilor deținute de forurile supreme de partid, vor servi drept argumente pen­tru înăsprirea atitudinii conducerii URSS față de statul Român. Astfel, la lectura unor articole semnate de Gheorghe Ioniță despre activitatea teoretică a PCR în perioada interbelică în vederea apărării unității naționale, independenței și suveranității țării, de Elena Georgescu despre evoluția mișcării revoluționare și democratice a femeilor în România, de Stelian Popescu despre Muzeul Unirii de la Alba-Iulia, inserate în „Anale de istorie”, nr. 4, din 1975, recenzenții CC al PCM au observat „un pronunțat antiso­vietism și pretenții teritoriale deschise față de țara noastră”. Articolul lui Gheorghe Ioniță, din paginile acestei reviste, era considerat drept prima lucrare, după discursul lui N. Ceaușescu, rostit la Alba-Iulia la 28 mai 1975 cu ocazia inaugurării Muzeului Unirii, în care erau supuși criticii în mod deschis și pentru prima dată „unii istorici străini” care denaturau istoria poporului român și a PCR, fără a se face referință la numele acestora sau la scrierile lor. Judecând după tezele principiale, supuse criticii, se va conchide că era vorba de lucrările unor istorici sovietici și, în speță, de opul lui A. M. Lazarev „Statalitatea sovietică moldovenească și problema basarabeană”, ca o ex­presie manifestă a propagandei sovietice în chestiunea Basarabiei. Gheorghe Ioniță era acuzat pentru că îndrăznea să afirme „pentru prima dată” că PCR nu împărtășea teza cu privire la „dreptul națiunilor la autodeterminare” în interiorul României, cultivată în mod artificial și impusă de sus de către conducerea Cominternului. Mai mult decât atât, pentru prima dată în istoriografia din România socialistă, prin vocea lui Gheor­ghe Ioniță, trăgea semnalul de alarmă Secția informații și relații internaționale a CC al PCM, Uniunea Sovietică era „acuzată de anexarea Basarabiei” în 1940. Elena Georges­cu era blamată pentru faptul de a fi inclus orașul Chișinău printre orașele românești în care în 1936 trebuiau să fie formate secții ale Frontului femeilor, în loc să arate că acesta făcea parte din „teritoriul sovietic ocupat temporar”, iar lui Stelian Popescu i se atribuia vina de a se fi referit la Declarația de unire a Basarabiei cu România, votată de Sfatul Țării la 27 martie / 9 aprilie 1918. Astfel în fața CC al PCM se profila tabloul unei întregi campanii de presă românească, inclusiv de partid, cu un caracter „dușmănos și antisovietic tot mai pronunțat”, în favoarea „argumentării științifice” a „pretențiilor teritoriale față de URSS” și „falsificării” istoriei relațiilor ruso-române și sovieto-române (70). În realitate, departe de a fi o campanie, luările de atitudine, destul de timide, totuși, ale istoricilor români în chestiunea Basarabiei, erau o reacție, în limitele autorizațiilor politice, la provocările propagandistice ale „științei istorice sovietice”, în special, la inepțiile istoriografice debitate de A. M. Lazarev, care, se pare, au umplut paharul răbdării științei istorice românești. Replica nu se va lăsa așteptată, în același an la Milano apărând sub semnătura lui Petre Moldovanu (C. C. Giurescu) lucrarea „A. M. Lazarev – falsificator al istoriei”.

Urmând linia confruntării cu România, în octombrie 1975 CC al PCUS a aprobat o nouă Hotărâre secretă – „Cu privire la măsurile suplimentare în domeniul muncii ideologice în legătură cu intensificarea propagandei naționaliste române care lezează interesele URSS”, luată la înarmare drept directivă fermă de CC al PCM (71). CC al PCUS a pus în fața Academiei de Științe a URSS și MAE al URSS sarcina să elaboreze împreună cu Academia de Științe de la Chișinău problematica cercetărilor științifice în domeniul istoriei RSSM și a României, precum și în cel al relațiilor ruso-române și sovieto-române. Secțiile respective ale CC al PCUS, MAE al URSS, împreună cu Academia de Științe a RSSM, trebuiau să coordoneze activitățile instituțiilor și organizațiilor științifice, propagandistice și informaționale ale URSS pentru „neutral­izarea propagandei naționaliste” românești, în scopul neadmiterii în această chestiune a interpretărilor greșite sau a inexactităților. Trebuiau să fie crescute capacitățile de recepție a programelor pan-unionale ale radioului și televiziunii din RSSM, precum și capacitatea de emisie a stațiilor de radio-tv din zona frontierei cu România pentru recepția în teritoriul românesc. Emisiunile radio pentru România trebuiau să conțină informații actualizate despre viața și istoria RSSM. Ministerul Învățământului Public superior și mediu special al URSS și Academia de Științe a URSS trebuiau să amelio­reze instruirea specialiștilor româniști în istorie, economie, filosofie și filologie și să asigure atragerea lor în câmpul muncii, conform cu specialitatea însușită. Comitetul de stat pentru edituri al URSS și APN aveau obligația să sporească editarea literaturii științifice și de popularizare care trata din punct de vedere „marxist-leninist” diverse aspecte ale relațiilor ruso-române și sovieto-române și să ia măsuri pentru difuzarea acesteia în exteriorul URSS.

Prima măsură trasată, în conformitate cu Hotărârea CC al PCUS, de Biroul CC al PCM viza orchestrarea unei masive și sistematice campanii publice de presă scrisă, ra­dio și tv, care să demaște tentativele mass media occidentale și române „de a denatura trecutul și prezentul poporului moldovenesc”, esența relațiilor ruso-române și sovieto-române, a celor mai importante evenimente ale vieții internaționale contemporane, chestiunile politicii interne și externe a PCUS. Conducerea PCM punea pe picior de egalitate mediile occidentale, dușmănoase prin definiție statului sovietic, și cele românești, ale unui stat frățesc, socialist, ceea ce echivala, practic, cu declararea de facto a stării de beligeranță împotriva României. Instituțiile academice și ideologice trebuiau să elaboreze și să publice un șir de lucrări, precum și broșuri de popularizare în limba română, privind chestiunile legate de istoria Moldovei și a României, de relațiile ruso-române, sovieto-române și moldo-române, punând accentul pe chestiunile supuse „falsificării” în străinătate, în special, în RSR. Ministerul Învățământului Public trebuia să revadă conținutul programei școlare la istorie și geografie a Moldovei, la „literatură moldovenească”, să reediteze manualele pentru toate verigile din învățământ, „în care să fie tratate în mod pregnant și convingător chestiunile legate de formarea și dez­voltarea națiunii moldovenești, de statalitate, rolul popoarelor rus și ucrainean în des­tinele poporului moldovenesc, să critice concepțiile burghezo-naționaliste în aceste chestiuni”. La cursurile cu profil socio-umanist în instituțiile de învățământ superior și mediu special trebuiau să fie supuse unei critici argumentate științific „denaturările, falsificarea și revizuirea” problemelor legate de relațiile ruso-române și sovieto-române, de mișcarea comunistă în Balcani, de hotărârile Cominternului, admise de „oamenii politici și de istoricii din RSR”. Operele de literatură și artă trebuiau să reflecte de pe aceleași poziții „marxist-leniniste” evenimentele istorico-revoluționare, „prietenia dintre poporul moldovenesc și popoarele rus, ucrainean și celelalte popoare ale URSS, lupta poporului moldovenesc pentru eliberarea de sub jugul ocupației române”. De asemenea, cinematografia trebuia orientată prioritar spre oglindirea celor mai impor­tante evenimente istorice și istorico-revoluționare – „răscoalele” și „lupta poporului moldovenesc împotriva ocupației româno-boierești”, acțiunile pretinsei ilegalități comuniste și comsomoliste din Basarabia interbelică, „transformările contemporane în viața social-economică a poporului moldovenesc” etc. Departamentul pentru tur­ism extern, sindicatele, comsomolul, Societatea de prietenie și legături culturale cu țările străine erau chemate să asigure creșterea „nivelului ideologic” al activității de informație și propagandă în mediul turiștilor străini, să-i familiarizeze multilateral cu „istoria nașterii și formării națiunii moldovenești, cu lupta poporului moldovenesc pentru puterea sovietică, cu realizările oamenilor muncii din republică în dezvoltarea economiei și culturii”, să propage efectiv prin legăturile turistice cu România politica PCUS și a Guvernului sovietic, realizările URSS și RSSM. O sarcină primordială pusă în fața tuturor acestor structuri era să ia măsuri pentru „neutralizarea tentativelor părții române de a folosi aceste legături în scopul propagandei naționaliste”. ATEM-ul trebuia să pună la punct un plan special de propagandă a teoriei marxist-leniniste în domeniul relațiilor naționale leniniste, combaterii tendințelor și ideilor revizioniste, inclusiv, și înainte de toate, a celor românești. Urma să fie drastic limitată, dacă nu interzisă, aducerea și difuzarea în teritoriul RSSM a literaturii și a publicațiilor peri­odice românești cu un conținut „naționalist” și „revizionist” și, dimpotrivă, trebuiau găsite mijloace pentru expedierea în RSR a literaturii științifice și de popularizare care trata din punct de vedere „marxist-leninist” problemele legate de relațiile ruso-române și sovieto-române. MAI trebuia să reglementeze mult mai strict procedurile de invitare a cetățenilor români în RSSM și a plecării cetățenilor sovietici în RSR, de circulație și de ședere temporară a cetățenilor RSR pe teritoriul RSSM.

Totodată, Biroul CC al PCM cerea CC al PCUS să aprobe editarea, începând cu anul 1976, a unui ziar literar și a unei reviste periodice „Chestiuni de istorie și cultură ale RSS Moldovenești”, cu o apariție trimestrială, în rusă și moldovenească, și să permită deschiderea la Institutul de Istorie a partidului de pe lângă CC al PCM a unui sector specializat cu studierea istoriei mișcării comuniste în Balcani și a relațiilor partidelor comuniste din țările balcanice cu PCUS și Internaționala Comunistă (72).

În anii 1976-1980 urmau să fie elaborate și editate 32 de lucrări noi privind „isto­ria formării și dezvoltării națiunii și statalității moldovenești, relațiile ruso-române, sovieto-române și moldo-române”, contrapropaganda istoriografică, legăturile literare moldo-ruso-ucrainene, problemele limbii și literaturii moldovenești, traduse din lim­ba rusă și editate 4, o lucrare tradusă din „limba moldovenească” în rusă, completate și reeditare alte 7, în total 44 de studii monografice, lucrări colective, broșuri și culegeri de documente (73). Biroul CC al PCM a definitivat o listă a problemelor și evenimentelor istorice tratate „incorect” în RSR și a recomandat o contra-tematică și o metodologie a intervențiilor în massa media, orientate spre „neutralizarea propagandei naționaliste române care lezează interesele URSS” (74). De exemplu, teza istoriografiei române despre raptul Basarabiei la 1812 de către Imperiul Rus trebuia combătută prin 5 contra-teze, prin care să se demonstreze caracterul progresist al „alipirii Basarabiei la Rusia”. Teza unității limbii „moldovenești” și române – prin sublinierea diferențelor dintre acestea și a rolului limbilor rusă, ucraineană și al altor limbi slave „la formarea și dezvoltarea limbilor moldovenească și română”. Sfatul Țării trebuia prezentat nu ca un exponent al voinței populare, care a votat unirea Basarabiei cu România în 1918, ci ca un organism „trădător” și „contrarevoluționar burghezo-naționalist”. Ocuparea de către Uniunea Sovietică a teritoriului românesc dintre Prut și Nistru prin ultimatimul din 26 iunie 1940 – drept „eliberare” a Basarabiei „de sub jugul capitaliștilor și moșierilor români” și „reunire” cu Patria sovietică. Teza îndrăgită a „tovarășilor români” despre securi­tatea europeană trebuia completată cu principiul statorniciei granițelor europene exis­tente și renunțarea la pretențiile teritoriale. Ideea conducerii PCR despre „socialismul național” trebuia dezavuată ca o tentativă de reviziure a marxism-leninismului, după cum trebuiau atacate și respinse și concepțiile revizioniste ale „pluralității modelelor socialismului” etc.(75)

Chestiunile muncii ideologice au fost luate în dezbatere și la Congresul al XIV-lea al PCM, din 29-31 ianuarie 1976, la care s-a subliniat că datoria savanților care activează în domeniul științelor sociale „este de a desfășura propaganda în mod ar­gumentat și ofensiv, de a crea lucrări, în care problemele cheie ale istoriei și culturii noastre să fie rezolvate de pe poziții corecte” (76).

În conformitate cu directivele CC al PCUS, în scopul sporirii eficienței și calității muncii informațional-propagandistice printre turiștii români, la Chișinău a fost or­ganizat un seminar pan-unional al ghizilor-interpreți de limba română, la care au fost examinate aspectele specifice muncii cu turiștii români, mai multe subiecte legate de istoria Moldovei, „diferența dintre limbile moldovenească și română”, perspectivele economiei RSSM etc.(77), participanții primind indicațiile necesare privind interpretarea tuturor acestor chestiuni.

În 1976 expira valabilitatea Tratatului privind regimul frontierei de stat so­vieto-române, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră, sem­nat la Bucureşti, la 27 februarie 1961, intrat în vigoare la 27 iulie același an pe o perioadă de 10 ani, cu posibilitatea de prelungire pe încă 5 ani. În legătură cu aceasta, se impunea demararea negocierilor cu Partea sovietică prin care să se ajungă fie la prelungirea Tratatului existent, fie la încheierea unui nou Acord. Într-un expozeu al Ministerului român de Externe către Comitetul Politic Executiv al CC al PCR se sublinia că în ceea ce priveşte traseul frontierei se făcea referire la Tratatul de Pace din 1947, la Protocolul privind precizarea traseului frontierei de stat sovieto-române din 4 februarie 1948 şi la documentele de demarcare anexe. „Aşa cum s-a arătat şi cu alte ocazii, se arăta în expozeul MAE, Protocolul din 4 februarie 1948 şi documentele de demarcare din 1949 menţionate în art. 1 din Tratatul de frontieră, stabilesc un traseu care nu corespunde cu cel care ar fi rezultat ca urmare a ultimatu­mului din 26 iunie 1940 la care face trimitere Tratatul de Pace, calificându-l în mod nejustificat „acord sovieto-român”. Astfel, în ultimatumul din 1940 s-a cerut Basarabia şi nordul Bucovinei, ceea ce, într-o interpretare de bună credinţă, presupunea ca de­limitarea la nord să nu includă la URSS regiunea Herţa, iar pe Dunăre delimitarea să fie făcută pe talvegul braţului Chilia cu ieşirea la Marea Neagră pe braţul Stari Stambul şi nu pe braţul Musura aşa cum este în prezent”. În plus, Protocolul din 1948 a inclus şi o delimitare a apelor teritoriale fără a se preciza principiile şi criteriile de delimitare, drept urmare URSS obținând o direcţie de delimitare defavorabilă României, precum şi Insula Şerpilor, căreia i-a atribuit ape teritoriale de 12 mile, deşi despre aceasta „nu s-a făcut vreo referire în ultimatumul din 1940, în Tratatul de Pace sau în discuţiile de la Conferinţa de Pace de la Paris”. Mutarea arbitrară a frontierei de pe braţul Stari Stambul pe braţul Musura, modul de delimitare a apelor teritoriale şi însușirea de către URSS a Insulei Şerpilor creau dificultăţi mari la delimitarea platoului continental, partea sovietică propunând constant linii de delimitare între Insula Şerpilor şi ţărmul românesc, ceea ce s-ar fi soldat cu pierderea unei mari suprafeţe din platoul conti­nental românesc. Deși, în conformitate cu Protocolul din 1948 şi cu actele ulterioare, trasarea frontierei pe Dunăre trebuia să se facă pe şenalul navigabil al braţului Chilia, URSS a derogat de la acest principiu, atribuindu-și insulele Tătaru Mic, Daleru Mare şi Mic, Maican şi Limba. La delimitarea frontierei, delegaţiile sovietice s-au menţinut de fiecare dată asupra unor formule bazate pe situaţia creată prin raportul de forțe de la 1948, evitând discuţiile asupra aspectelor abordate de delegaţiile române. Ministerul de Externe atrăgea atenția asupra faptului că menţinerea neschimbată a prevederilor în vigoare privind traseul frontierei sovieto-române din 1948 „ar însemna o nouă recunoaştere a situaţiei respective şi ar face mai dificilă în viitor ridicarea şi rezolvarea problemelor arătate mai sus”. (78) Prin urmare, autoritățile române intenționau să insiste la negocierile cu reprezentanții URSS asupra situației unor părți ale teritoriului româ­nesc, însușite exclusiv prin dreptul forței, dar care nu includeau Basarabia, Nordul Bucovinei sau ținutul Herța.

Biroul Permanent al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR a aprobat punctul de vedere al Părţii române la negocierile cu delegația sovietică asupra traseului fron­tierei de stat între România şi URSS, pe barajul şi lacul de acumulare pe Prut al nodu­lui hidrotehnic Stânca-Costeşti (79) (Costești-Stânca), în cadrul Convenției hidrotehnice sovieto-române.

În acest timp, primul secretar al CC al PCM, I. I. Bodiul, continua să trimită rapoarte la Moscova în care constata creșterea numărului de publicații și emisiuni radio din România „cu caracter naționalist, antisovietic”, precum și a convorbirilor „tendențioase ale cetățenilor români” care vizitau RSSM, creându-și impresia că „orientarea antirusească, antisovietică în activitatea istoricilor, filozofilor, literaților, lucrătorilor de partid și a celor din instituțiile obștești este dirijată de la centru și se promovează prin mijloace largi de influențare a maselor, a opiniei publice mondiale, cu scopul de a crea o părere unică despre hotarele nedrepte, despre așa-zisa împărțire artificială a poporului român”. Toate acestea, insinua liderul comunist de la Chișinău, „iau tot mai evident forma unor pretenții teritoriale”, fiind susținute „activ” în Occi­dent, mai ales, în Germania de Vest, dar și în China. Bodiul trăgea semnalul de alarmă în legătură cu începutul campaniei pentru celebrarea a o sută de ani de la proclamar­ea independenței României, întrezărind în aceasta „tendința serviciilor ideologice române de a crea o opinie publică mondială în legătură cu caracterul ilegal al intrării Moldovei și Bucovinei în componența URSS, de a aprinde spirite naționaliste, pro-române în rândul populației moldovenești”. Pradă „publicațiilor românești și a propa­gandei burgheze antisovietice” cădeau, în expresia primului secretar al CC al PCM, nu numai unii „moldoveni mărginiți din punct de vedere național”, ca scriitorii Andrei Strâmbeanu, Gheorghe Vodă, Alexei Marinat și alții, în frunte cu „mentorul lor ideo­logic” scriitorul Ion Druță, stabilit la Moscova și acuzat că, prin lucrările sale apărute la editurile moscovite, „defăimează politica PCUS, falsifică relațiile naționale din țara noastră, ponegrește modul de viață sovietic”, iar prin cele editate în România, „creează dificultăți serioase în munca ideologică” în scopul formării „conștiinței internaționaliste a oamenilor muncii”, ci și „anumite persoane de naționalitate evreiască și germană, care râvnesc să plece din URSS”. Către 1976, sub îndrumarea CC al PCM au fost edi­tate mai mult de 130 de monografii, culegeri de articole, documente și alte publicații referitoare la „problemele formării națiunilor moldovenești, burgheze și socialiste, la mișcarea revoluționară și construcția socialismului”, au fost reeditate manualele școlare în care erau reflectate în mod convingător „problemele referitoare la formarea și dezvoltarea națiunii moldovenești, formarea statalității acesteia”, era demonstrat „rolul progresist al Rusiei la eliberarea popoarelor din bazinul Dunărean, la unirea lor în state independente”, era dezvăluită „forța de afirmare a politicii naționale leniniste”, arătate realizările obținute „în construcția socialismului pe pământul moldovenesc”. În cadrul ATEM a fost formată o redacție de difuzare a materialelor informative pentru țările străine despre realizările RSSM, având misiunea de a demasca „scornirile fal­sificatorilor de peste hotare”. Crescuse numărul publicaților, emisiunilor radiofonice și televizate, în care erau reflectate „de pe poziții științifice” evenimentele „din trecu­tul și prezentul poporului moldovenesc”, „aspirațiile lui de veacuri” încununate „cu alipirea Basarabiei la Rusia prin voința maselor largi ale poporului”, erau demascate „în mod hotărât încercările organelor de informație românești și occidentale de a de­natura esența adevărată a relațiilor ruso-române și sovieto-române, esența activității PCUS și a Statului sovietic în domeniul politicii externe actuale”. În conformitate cu măsurile prevăzute de CC al PCUS în vederea extinderii bazei tehnico-materiale a Ra­dio-Televiziunii moldovenești, se lucra asupra amplificării capacității de transmisie a stațiilor de televiziune pentru a asigura calitatea emisiunilor receptate pe întreg terito­riul RSSM și în afara lui, au fost luate măsuri pentru „reglementarea” turismului, care dobândise, din partea României, „un caracter de masă”. Muzeele se concentrau asupra demonstrării largi a participării „poporului moldovenesc la mișcarea revoluționară proletară”, la formarea RSSM în cadrul URSS etc. (80) Gestionat cu multă osârdie, me­canismul ideologic al dezrădăcinării populației de etnie românească dintre Prut și Nistru și de inoculare a unei ideologii românofobe, sub frazeologia răsunătoare a unui pretins internaționalism dezinteresat, lua turații tot mai mari.

În martie 1976 la București a avut loc primul spectacol de masă al cenaclului „Flacăra”, „Festivalul Primăverii”, în frunte cu poetul Adrian Păunescu, la care s-au auzit sloganuri naționaliste, inclusiv unele aluzii la anexarea Basarabiei de către URSS (81). Spectacolele cenaclului erau audiate pe undele de radio și în RSSM, bucurându-se de o largă popularitate printre tineri, în special, printre studenți. În atmosfera de atunci, spectacolele trebuiau audiate în secret, pentru a se evita căderea în vizorul organelor ideologice și de securitate, care monitorizau cu strictețe acest segment de public.

În acest context, la 29 mai 1976 N. Ceaușescu a avut o întâlnire cu secretarul CC al PCUS, C. F. Katuşev, la Snagov (82), unde s-a ajuns la anumite înțelegeri în privința abordării chestiunilor delicate ale relațiilor ruso-române și sovieto-române. Cu această ocazie reprezentantului sovietic i s-a declarat că România respingea tentativa de a îndreptăţi expansiunea ţarismului în Balcani sub pretextul unei misiuni de eliberare sau de a demonstra că între Prut şi Nistru ar exista un popor aparte de cel român – „poporul moldovenesc” şi o „naţiune moldovenească”, distinctă de naţiunea română. S-a convenit și asupra utilizării unor formule reciproc mai acceptabile priv­ind anii 1812, 1918 şi 1940. Pentru a facilita tratarea acestor probleme în ambele ţări, conducerea română a propus să fie utilizate formulări concise, lipsite de orice comen­tarii: „În 1812 Basarabia a intrat în componenţa Rusiei”, „În 1918 Basarabia a intrat în componenţa României”, „În 1940 Basarabia a fost restituită Uniunii Sovietice”. Cele două părți și-au declarat angajamentul de a da curs acestor formule istorice. În timpul discuţiei prelungite s-a stabilit că Româna va declara că nu are probleme teritoriale cu Uniunea Sovietică, iar în publicaţiile româneşti nu se vor folosi formulări care să contrazică o astfel de declaraţie.

Ulterior, în discursul rostit la 2 iunie 1976 la congresul educaţiei politice şi culturii socialiste, N. Ceaușescu a declarat despre lipsa pretențiilor teritoriale față de URSS și alte țări vecine (83). „Considerăm o îndatorire atât națională cât și internațională, a arătat N. Ceaușescu, să facem totul pentru ca unele probleme – moștenire a trecutului – create de politica claselor asupritoare să nu umbrească colaborarea și solidaritatea partidelor și popoarelor noastre. În acest context, doresc să menționez că Republica Socialistă România nu are probleme teritoriale sau de altă natură cu Uniunea Sovietică și cu cele­lalte state socialiste vecine. Dorim ca granițele dintre România și toate statele vecine să fie granițe ale prieteniei și colaborării în lupta și munca pentru socialism și comunism, pentru pace și colaborare în lume” (84). Declarația sa, evident, dădea curs solicitării insistente a Kremlinului de a scoate de pe agenda relațiilor bilaterale așa-numita „chestiune teritorială”, ca o precondiție pentru relansarea cooperării sovieto-române. Tot atunci liderul PCR și șeful statului Român a subliniat că înfăţişarea „profund obiectivă” și interpretarea „corectă” a datelor şi faptelor istorice au „o importanţă esenţială pen­tru lichidarea surselor de neîncredere si animozitate create de-a lungul timpului în­tre popoare” și că, dimpotrivă, denaturarea evenimentelor istorice și interpretarea lor „eronată, in funcţie de anumite conjuncturi sau potrivit unor interese unilaterale” nu servesc cauzei „prieteniei între popoare”. După care a încheiat cu o pledoarie care, în subtext, putea avea, cel puțin, un adresat concret – Uniunea Sovietică: „Aşa cum am mai menţionat, de-a lungul vremii, prin secole si milenii, popoarele s-au dezvoltat, s-au aşezat pe anumite teritorii, au devenit naţiuni şi state independente. Aceasta este o realitate istorică obiectivă ce nu poate fi schimbată de nimeni – indiferent dacă place sau nu unor istorici” (85).

În acest climat, la 2 august 1976, exact în ziua marcării a 36 de ani de la formarea RSSM, în urma anexării Basarabiei la URSS la 28 iunie 1940, I. I. Bodiul primea vizita lui N. Ceaușescu la Chișinău, poposit aici în drum spre Crimeea, unde fusese invitat la odihnă de CC al PCUS. În momentul în care cei doi vizitau asociația științifică de producție „Mikroprovod” din capitala RSSM, Bodiul a dat citire unei „telegrame emoționante” din partea lui L. I. Brejnev, receptată „expres”. Aceasta conținea un cu­vânt „călduros” de felicitare la adresa „oamenilor muncii din republică” cu prilejul „zilei formării RSS Moldovenești”. În numele „norodului moldovenesc”, I. I. Bodiul a salutat vizita lui N. Ceaușescu „în Moldova”, mai ales, în ziua „de mare semnificație” a celei de-a 36-a aniversări de la formarea RSSM și „în ajunul marii sărbători naționale a RSR – Ziua eliberării”, considerând-o drept o manifestare „a atenției” liderului român față de RSSM, a prieteniei „dintre popoarele român și sovietic”. Drept răspuns la mesa­jul lui Bodiul, în care acesta a strecurat și o frază despre „consfătuirea de la Helsinki”, N. Ceaușescu s-a arătat bucuros că în cadrul concediului în Uniunea Sovietică „ne aflăm și în Moldova Sovietică”, subliniind, la rândul său, importanța cooperării strânse cu URSS, cu alte țări socialiste în interesul asigurării securității și păcii în Europa. El a adresat felicitări autorităților RSSM și „întregului popor moldovenesc” pentru suc­cesele obținute în construcția socialistă, dar, fără a pomeni ceva despre semnificația „istorică” a zilei de 2 august. Se convenise cu „tovarășul Bodiul” să se intensifice con­tactele cu RSSM „în cadrul contactelor generale” dintre URSS și RSR (86).

În nota sa informativă către CC al PCUS despre vizita liderului României la Chișinău, „tovarășul Bodiul” menționa că la întâlnirea cu membrii CC al PCM N. Ceaușescu folosea des termenii „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”, „Mol­dova Sovietică”, „poporul moldovenesc” și nu odată l-a corectat pe interpretul său care omitea aceste noțiuni. În convorbirile particulare, N. Ceaușescu remarcase că, pe fun­dalul „unor relații bune” sovieto-române, raporturile României cu RSSM „au fost cam încordate”, arătând că „de relațiile dintre RSR și Moldova depind în mare parte relațiile dintre România și URSS”. El își dorea mult o relație de „bună vecinătate și prietenie” cu RSSM, schimburi de experiență „pe toate liniile”, invitând conducerea de la Chișinău să viziteze România. Aflându-se la uzina „Mikroprovod”, a invitat și un grup de mun­citori și specialiști să viziteze o întreprindere similară românească (87).

În fine, vizita lui N. Ceaușescu la Chișinău urmărea să demonstreze că România „nu are revendicări teritoriale față de nici unul dintre vecinii săi, dar că adevărul is­toric trebuie prezentat așa cum a fost”88. Totodată, ea apare și ca o preocupare a con­ducerii române pentru o relație strânsă cu RSS Moldovenească, în cadrul raporturilor generale cu Uniunea Sovietică.

La 3 august L. I. Brejnev îl primea deja pe N. Ceaușecu în Crimeea, la Ialta. La întâlnire, liderul sovietic a apreciat aparte declarația lui N. Ceaușescu privind „absența oricăror probleme teritoriale între Uniunea Sovietică și România și inviolabilitatea frontierelor sovieto-române”, subliniind că erau inadmisibile apariția unor „publicații nedorite” care să afecteze „colaborarea frățească cu România”. De acord cu acest punct de vedere, N. Ceaușescu, care a ținut să menționeze în mod special că Comitetul Politic Executiv al CC al PCR a aprobat unanim poziția sa la convorbirile de la Snagov cu Katușev, a cerut să se acționeze de ambele părți pentru a se pune capăt publicării unor articole care nu făceau „decât să agite situația”. „Dorim să colaborăm strâns, să găsim și să punem în valoare ceea ce ne este comun”, a declarat Secretarul General al CC al PCR. După vizita sa la Chișinău, el era preocupat de crearea condițiilor necesare ca cetățenii de pe ambele maluri ale Prutului să se întâlnească „cât mai des”. „Cred că este bine ca oamenii să se întâlnească, să discute. Vor vedea că în Uniunea Sovietică poate că unele lucruri se fac mai bine, iar la noi mai prost, sau invers. În definitiv, ce interesează? Cum se cresc porcii, oile, cum se îngrijește via, cum se lucrează în fabrică”, își încheia gândul liderul PCR, iar L. I. Brejnev a salutat această abordare (89).

Ca o demonstrație a „încălzirii” survenite în sfera relațiilor bilaterale, la 22 noi­embrie același an L. I. Brejnev sosea la București „într-o vizită de prietenie” (90), unde va participa și la consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia. În cadrul negocierilor cu Partea română, Brejnev a insistat asupra dezvoltării încrederii reciproce pentru a se putea depăși unele probleme din trecut, a salutat poziția lui N. Ceaușescu privind stabilitatea frontierelor postbelice, confirmată și prin vizita sa în RSSM, subliniind necesitatea extinderii colaborării în toate domeniile, inclusiv, în cel ideologic. El a propus, între altele, sărbătorirea în co­mun în 1978 de către România și Bulgaria a cuceririi independenței lor de stat. La rândul său, România era interesată de o colaborare reciproc avantajoasă cu URSS, în primul rând, în domeniul relațiilor economice, care înregistrau o diminuare (91). În final, cei doi lideri au semnat Declarația privind dezvoltarea continuă a colaborării și priete­niei frățești între Partidul Comunist Român și Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, între România și Uniunea Sovietică (92).

Drept urmare a unei „destinderi” anume care se profila în sfera raporturilor sovi­eto-române, ca o consecință a întâlnirilor la nivel înalt, între 3 și 7 decembrie același an România a fost vizitată de o delegație oficială din RSSM, în frunte cu I. I. Bodiul (93). La întâlnirea cu delegația de la Chișinău, N. Ceaușescu a pronunțat „un discurs bine­voitor” la adresa RSSM, numind-o în repetate rânduri „Moldova Sovietică”, la adresa „poporului moldovenesc”, a întregului popor sovietic și a PCUS, caracterizând viz­ita lui L. I. Brejnev la București drept „istorică”. De asemenea, a insistat să fie lărgite schimburile și contactele între România și RSSM, în toate domeniile. „Se simțea că el, observa Bodiul, acordă foarte multă importanță acestor probleme”. Pe întreg parcur­sul aflării delegației din partea RSSM în România, liderul PCM nu a sesizat „nici un fel de aluzii sau alte gesturi care ar fi reflectat în vreun fel unitatea din trecut sau vreo analogie între RSS Moldovenească și Moldova românească”. În timpul discuțiilor și în luările de cuvânt responsabilii români operau cu noțiunile „popor moldovenesc”, „Moldova Sovietică”. Bodiul își crease impresia că vizita lui N. Ceaușescu la Chișinău, declarațiile lui despre nevoia unor relații normale cu „Moldova Sovietică” au devenit „un factor pozitiv (chiar s-ar putea spune, un adevărat eveniment) în relațiile dintre țările și popoarele noastre”. În concluzie, primul secretar al CC al PCM considera nece­sar și folositor ca, în scopul consolidării bunei vecinătăți și a colaborării eficiente, să fie lărgite „relațiile constructive între raioanele de frontieră, orașe și sate, să fie organi­zate întâlniri ale savanților, specialiștilor, lucrătorilor din domeniul culturii, a celor de partid și sovietici, la care, într-o atmosferă de bună organizare, să aibă loc schimbul de experiență în domeniul social și de producție” (94).

Întâlnirile la nivel înalt sovieto-române în intervalul anului 1976 au înviorat în­trucâtva atmosfera generală, destul de crispată, de altfel, a raporturilor dintre cele două țări, determinându-le să caute noi oportunități de fructificare a acestora. Ca o dovadă a unui suflu proaspăt în relațiile cu România, până și responsabilii Direcției turismului extern de pe lângă Consiliul de Miniștri al RSSM remarcau că turiştii români care an­terior la vizitarea muzeelor istorico-revoluţionare, în special, a Muzeului de Istorie al PCM, unde se povestea pe larg despre „lupta poporului moldovenesc pentru Puterea Sovietică, ocuparea Basarabiei de către România moşierească, formarea statalităţii socialiste moldoveneşti”, nu ezitau să abordeze „aşa-numita „problemă basarabeană”, după discursul lui N. Ceaușescu la congresul educaţiei politice şi culturii socialiste din 2 iunie 1976 despre lipsa pretențiilor teritoriale față de URSS, pe fondul promisi­unii unui ușor „dezgheț” al relațiilor sovieto-române, „această problemă nu a mai fost ridicată” (95). Cu toate acestea, rămânea în vigoare și continua să fie aplicată Hotărârea CC al PCUS „Cu privire la măsurile suplimentare în domeniul muncii ideologice în legătură cu intensificarea propagandei naționaliste române care lezează interesele URSS”, precum și Hotărârea respectivă a Biroului CC al PCM, din 12 ianurie 1976. Pe de altă parte, tinzând realmente spre o deschidere și apropiere de „Moldova sovietică”, din stânga Prutului, în cadrul general al relațiilor cu URSS, autoritățile române au propus Ministerului sovietic de Externe, la consultările din martie 1977, extinderea schimbului transfrontalier, suplimentarea punctelor de control și relansarea micului trafic de frontieră între Uniunea Sovietică şi România. Chestiunea colaborării sovietoromâne în zona limitrofă a fost discutată de către N. Ceaușescu și L. I. Brejnev, Şt.Andrei și C. F. Katuşev, N. Ceaușescu și I. I. Bodiul. Soluționarea acestei chestiuni, în opinia Părții române, trebuia să satisfacă interesele populaţiei din zona de frontieră şi să confirme că „frontierele noastre sunt graniţe ale prieteniei şi bunei vecinătăţi”, cu atât mai mult că legăturile în acest domeniu ale României cu Uniunea Sovietică rămâneau în urmă faţă de legăturile URSS cu alte state vecine. Ministerul român de Externe a abordat și chestiunea extinderii circumscripţiei consulare a Consulatului general al RSR din Kiev asupra RSSM. Proiectul Acordului privind micul trafic de frontieră între RSR și URSS, avansat de Ministerul de Externe de la București, declara drept zonă a micului trafic de frontieră teritoriul care nu depăşea 15 km în adâncime pe ambele părţi ale liniei frontierei de stat sovieto-române. Trecerea frontierei de stat pentru locuitorii din această zonă trebuia să se facă fără vize, în baza permisului de trecere a frontierei, care permitea o călătorie pe o durată de 6 zile de şedere în zona micului trafic de frontieră în partea cealaltă a părţii contractante (96). Examinând, la solicitarea MAE al URSS, în „instanţele republicane” proiectul Acordului despre micul trafic în zona de frontieră, propus de Partea română, MAE al RSSM anunţa Moscova că, pentru moment, regulamentul existent „ne satisface” și că chestiunea organizării micului comerţ la graniţă „trebuie studiată şi examinată în mod special” (97). În același timp, la Chișinău, experții specializați în demascarea și combaterea „falsificatorilor istoriei Moldovei” continuau să formuleze, dintr-un reflex condiționat, noi inițiative în apărarea tezelor despre rolul progresist al Rusiei la formarea și dezvoltarea „națiunii capitaliste moldovenești” și transformarea acesteia în „națiune socialistă moldovenească” (98). Totuși, după întâlnirea lui L. I. Brejnev cu N. Ceaușescu din august 1976 s-a extins întrucâtva schimbul de lectori şi jurnaliști de la ziarele locale, ca „o formă de colaborare ideologică cu tovarăşii români”. Însă, pentru moment, dacă 48 de colective de muncă din RSSM întrețineau legături permanente cu întreprinderi şi organizaţii din Bulgaria, doar 11 – cu colectivele din judeţele limitrofe ale României (99), o asimetrie a cooperării în interiorul „lagărului frățesc”, care spunea multe despre locul rezervat statului Român în ierarhia colaborării internaționale a Uniunii Sovietice.

La 5 august 1977 a avut loc una din cele mai lungi întâlniri între L. I. Brejnev şi N. Ceauşescu, în Crimeea, de circa 4 ore. Spre sfârşitul întâlnirii, după ce au tre­cut în revistă marile probleme ale politicii internaționale și ale relațiilor între PCR și PCUS, L. I. Brejnev observa că o tendință anume a părții Române din ultimul timp „de a corecta greşelile admise în trecut” la abordarea unor aspecte ale relaţiilor sovieto-române şi moldo-române a fost de scurtă durată și că în presa și literatura română recentă începuseră din nou să apară materiale cu orientare deschisă „antirusă” şi „antimoldovenească”. Aceleași note „ostile” s-ar fi auzit şi în luările de cuvânt ale reprezentanților României în cadrul unor conferinţe ştiinţifice și congrese naționale și internaționale. La timpul respectiv, conducerea sovietică apreciase „ca foarte pozi­tive” declaraţiile lui N. Ceauşescu în legătură cu lipsa pretențiilor teritoriale din partea României faţă de Uniunea Sovietică şi alte țări socialiste, dar era consternată să con­state la lectura presei române că asemenea pretenţii ar fi existat, totuşi. Exprimându-și nedumerirea față de pretențiile lui L. I. Brejnev și subliniind că România respecta înțelegerile convenite anterior la cel mai înalt nivel, liderul român a adus argumente care demonstrau nerespectarea de către partea sovietică înseși a înţelegerilor la care s-a ajuns. N. Ceaușescu a arătat că în literatura sovietică şi, în special, în cea din RSSM, erau tratate în continuare în mod eronat următoarele trei blocuri de probleme ce vizau: (1) reabilitarea politicii Imperiului Rus în Balcani, la Gurile Dunării, accentul fiind pus pe caracterul ei pretins pozitiv (în special, în chestiunea Basarabiei); (2) existența unui „popor” moldovenesc aparte, a unei „limbi” moldovenești distincte de cea română şi a unei „naţiuni” moldovenești; (3) calificarea, în special, în RSSM, a clasicilor literaturii române exclusiv drept „moldoveni”. Insistând asupra ilegitimității acaparării Basara­biei de către Imperiul Rus la 1812 și respingând insinuările lui L. I. Brejnev precum că România ar avea pretenții teritoriale față de URSS, liderul PCR a declarat că vroia doar ca URSS să recunoască că „ţarismul a acaparat cândva aceste pământuri romaneşti”. Liderul sovietic, după cum se vede, era pregătit pentru un asemenea răspuns, replicân­du-i că o asemenea poziţie era similară poziției Chinei în legătură cu unele teritorii din Siberia şi din Extremul Orient: „Astăzi ne roagă să recunoaştem că aceste teritorii sunt ale lor, iar mâine vor insista să le retrocedăm”. El a exclus categoric o asemenea cedare din partea URSS. La fel de categoric a fost și N. Ceaușescu când s-a referit la RSS Moldovenească, recunoașterea căreia, odată cu vizita sa la Chișinău, nu putea fi interpretată și drept o recunoaștere a existenței unei „națiuni” moldovenești aparte: „Nu vom fi de acord niciodată câ ar exista o naţiune moldovenească aparte şi o limbă moldovenească aparte”. Pledând pentru o abordare „marxistă” a chestiunii în discuție, L. I. Brejnev a menționat că „poporul moldovenesc, limba şi cultura sa, conştiinţa sa naţională există în realitate şi oricât ar nega-o cineva, nu încetează să existe” și că Ceauşescu însuși a avut posibilitatea să se convingă de toate acestea când s-a aflat la Chișinău. Replica lui N. Ceauşescu a fost promtă: „Da, am fost la ei, dar au vorbit cu mine în limba română”. La care Brejnev a putut să invoce cazul Austriei şi Germaniei (oare de ce nu și cel al RDG și RFG?) sau al SUA şi Angliei pentru a ilustra teza potrivit căreia există popoare care vorbesc aceleaşi limbi, dar sunt naţiuni diferite. Or, și aici Ceaușescu a punctat, arâtând că „inexistenţa unei limbi moldoveneşti, a unei naţiuni moldoveneşti aparte” era ilustrată şi de faptul că autoritățile RSSM „fură clasicii româ­ni şi-i numesc clasici moldoveni”. La aceasta Secretarul General al CC al PCUS nu a mai avut ce spune, pentru că, după cum se vede, consilierii săi nu anticipaseră cap­canele acestui subiect și nu-i furnizasese din timp contraargumentele indispensabile.

Concluzia responsabililor CC al PCUS pentru relațiile cu România în urma acestei întâlniri era că „tovarăşii români” rămâneau „în toate chestiunile pe poziţiile anterioare”, recurgeau la manevre tactice pentru a obține avantaje, insistând asupra modificării punctului sovietic de vedere fără să facă vreo concesie. În aceste condiții, politica elaborată anterior de CC al PCUS „de frânare a tovarăşilor români ca să nu alunece pe făgaşul antirusismului şi antisovietismului” își găsea o justificare deplină, trebuind să fie continuată mai insistent și mai eficient pe toate canalele internaţionale. Directivele date Chișinăului pe linie de partid cereau continuarea realizării hotărârilor respective ale CC al PCUS şi ale CC al PCM vizând „tendinţele naţionaliste din propa­ganda românească”. Să se continue cercetările, să se editeze noi lucrări, se să organizeze sesiuni și conferințe ştiinţifice, pentru a se face public „adevărul” despre relaţiile ru­so-române, sovieto-române și moldo-române. Trebuiau înlăturate neapărat anumite „stări de pasivitate” din mediul oamenilor de știință și mass media, resimţite după întâlnirile la înalt nivel sovieto-române şi declaraţiile respective ale lui N. Ceauşescu. Dar, acest lucru trebuia făcut evitându-se polemica deschisă cu „tovarășii români”, fără etichetări gratuite, expunând esenţa problemelor şi, cu precădere, „în plan pozitiv”. De pe urma deschiderii României față de RSSM, CC al PCUS era de-a dreptul îngrijorat că „românii care, înainte, nu recunoşteau Moldova Sovietică, acum vor încerca să-i îmbuneze şi să cocheteze cu moldovenii”. În acest sens apărea mai mult decât suspectă și propunerea Guvernului român de a introduce schimbul de vizite în fâşia de frontieră fără viză și, în general, interesul în creștere al autorităților de la București pentru o relație strânsă cu RSSM (100).

Pentru luna noiembrie 1977 era planificată o întâlnire a secretarului CC al PCUS, C. V. Rusakov, cu Șt. Andrei, secretar al CC al PCR, instituțiile academice și ideo­logice de la Chișinău fiind solicitate să prezinte CC al PCUS într-o expunere scurtă și convingătoare „particularităţile formarii şi dezvoltării principatelor Moldova şi Valahia”, ale „formării şi dezvoltării popoarelor, limbilor, naţiunilor române şi moldoveneşti”, să explice de ce unele personalităţi ale trecutului sunt considerate con­comitent „şi române, şi moldave”, în vederea documentării înaltului reprezentant so­vietic (101).

Pe fondul deteriorării relațiilor sovieto-române, care s-a soldat cu anularea întâlni­rii preconizate între C. V. Rusakov și Șt. Andrei, la 7 februarie 1978 ministrul adjunct al afacerilor externe al URSS, N. N. Rodionov, a prezentat o notă verbală ambasa­dorului României în URSS, Gheorghe Badrus, declarând că Partea română „încalcă înţelegerea privind încetarea publicării în RSR a materialelor care dăunează intere­selor URSS”. Ambasadorul Badrus a enumerat drept răspuns mai multe articole și lucrări apărute în Uniunea Sovietică, inclusiv, în RSSM, în care se denatura istoria și politica României, subliniind că studiile editate în RSR la care se făcea referire în nota MAE al URSS „sunt răspunsul părţii române la materialele sovietice”. Ambasadorul a arătat în continuare că autorii sovietici diminuau rolul românilor în războiul pentru independenţă din 1877-1878, interpretau „greşit” perioada grea a PCR din anii inter­belici (1921-1939), când conducerea Cominternului numea în funcția de secretari ai CC al PCR „străini care nu cunoşteau realitatea românească şi au comis greşeli grave în activitatea partidului”. El a acuzat istoricii sovietici de faptul că aceştia își funda­mentau scrierile lor pe hotărârile congresului al IV-lea şi al V-lea al PCR în chestiunea naţională, care declarau România „un stat multinaţional” şi obligau PCR să susţină acțiunile de secesiune, hotărâri care au fost revăzute şi considerate de conducerea PCR „drept greşite şi periculoase”. Ambasadorul Gheorghe Badrus a refuzat să primească nota Părţii sovietice precum că publicaţiile româneşti ar fi abordat „probleme terito­riale față de URSS”, arătând că „în RSR nimeni nici nu se gândeşte să ridice probleme legate de frontieră” și că Partea sovietică „trebuie să urmărească ce se publică despre România în URSS” (102).

La Chișinău, la 14 martie 1978 Biroul CC al PCM a audiat raportul informativ al lui I. I. Bodiul „privind intensificarea propagandei române, orientate spre RSS Moldovenească”. În consecință, CC al PCM constata că în ultimul timp instituțiile ideologice ale RSR „au intensificat campania privind așa-zisa „chestiune basarabeană”, crescuse numărul exemplarelor diverselor publicații românești expediate prin poștă și aduse de turiștii români în RSSM, al edițiilor românești în care se denaturau eve­nimentele „legate de formarea și dezvoltarea poporului moldovenesc, de statalitatea sa, de relațiile ruso-române și sovieto-române” sau se demonstra „unitatea deplină a popoarelor moldovenesc și român”. Organele abilitate înregistraseră și o majorare a numărului de ore de transmisie pentru locuitorii RSSM ale televiziunii și posturilor de radio românești. Plecând de la aceste constatări, urma să fie informat, în primul rând, CC al PCUS în chestiunea respectivă. Totodată, secțiile propagandă și agitație, știință și instituții de învățământ, cultură, informații și relații internaționale ale CC al PCM trebuiau să intensifice, în conformitate cu măsurile planificate anterior, munca ideologică și educația patriotică în rândurile populației RSSM. Instituția executivă tre­buia să se concentreze asupra consolidării bazei tehnico-materiale a Comitetului de Stat pentru radiodifuziune și televiziune și să reglementeze strict abonarea la litera­tura și publicațiile periodice din România, precum și intrarea în RSSM a turiștilor și cetățenilor români cu afaceri private (103). În curând a fost pus la punct un plan întreg de acțiuni concrete în acest sens (104).

Atitudinea ostilă a conducerii URSS și RSSM față de statul Român a înregistrat noi cote, începând cu primăvara anului 1978, în care autoritățile de la București au marcat o sută de ani de la proclamarea independenței de stat a României, urmând să consemneze apoi 60 de ani de la Marea Unire din 1918. Adoptarea la plenara CC a PCR din octombrie 1977 a hotărârii privind sărbătorirea celor 2050 de ani de la formarea statului centralizat dac al lui Burebista era un alt subiect ce irita autoritățile sovietice, interpretând aceasta drept o dovadă a aspirațiilor românilor „spre unitate și unirea teritoriilor „pe toate întinderile Daciei” de altă dată (105). I. I. Bodiul semnala din nou CC al PCUS că „organele române” avansau în mod fățiș în cadrul unor colocvii și conferințe internaționale „pretenții teritoriale” față de URSS, căutau pretutindeni „tovarăși de idei” și publicau „împreună cu aceștia sau prin persoane inexistente mate­riale falsificatoare despre trecutul și prezentul poporului moldovenesc, despre relațiile ruso-române și sovieto-române”. Liderul PCM se plângea că RSSM era invadată de literatură românească și occidentală, în care era combătută existența „națiunii so­cialiste moldovenești”, era „calomniată” politica națională a PCUS, era „demonstrată apartenența Basarabiei și Bucovinei la România” sau erau exprimate „aluzii provoca­toare la inevitabilitatea revenirii lor la „Patria mamă”. Doar în 1977 grănicerii sovi­etici au confiscat peste 2 mii de exemplare de cărți, broșuri, articole și alte publicații „periculoase ideologic pentru poporul moldovenesc”. I. I. Bodiul sublinia că fluxul de literatură ilegală cu idei subversive în chestiunea națională, eurocomuniste sau în sprijinul Beijingului a început să crească după declarația lui Ceaușescu despre lipsa pretențiilor teritoriale față de URSS și după vizita sa la Chișinău. Crescuse „semnifica­tiv”, după măsurătoarea lui Bodiul, și numărul turiștilor români sosiți în RSSM, mulți dintre care, menționa acesta, „încearcă să aducă literatură periculoasă politic, le pun lucrătorilor republicii întrebări provocatoare, inițiază discuții pe chestiuni naționale, teritoriale etc., își exprimă încrederea că Basarabia va fi română”. Acestora, bineînțeles, li se dădea o ripostă politică hotărâtă, iar „cei mai sâcâitori” erau de-a dreptul expulzați. România, se lamenta primul secretar al CC al PCM, „acceptă fără tragere de inimă schimbul de specialiști, de lucrători de partid, sovietici pentru studierea practicii tehnologice, organizarea producției și a altor lucruri folositoare”, insistând asupra ex­tinderii contactelor între literatori, artiști, istorici, sociologi etc. Or, pentru conducerea de partid de la Chișinău toate aceste „categorii de intelectuali” români nu reprezen­tau altceva decât „porta-vocea politicii șovine față de poporul moldovenesc”. Stâlpul regimului din RSSM dădea asigurări în numele lucrătorilor de creație că aceștia ar fi avut, nici nu se putea imagina altfel, „o atitudine negativă față de extinderea contac­telor cu oamenii de cultură români” și că întreg „poporul moldovenesc are o atitudine plină de mânie și de indignare față de acțiunile dușmănoase ale românilor”.

I. I. Bodiul revine obsesiv asupra întâlnirilor sale cu N. Ceaușescu, pe care, probabil, le regreta, menționând post-factum că declarațiile și vizita liderului român la Chișinău au urmărit generarea „în rândurile poporului moldovenesc a unor stări de spirit pro-române, extinderii contactelor care le vor oferi posibilitatea de a răspândi în rândurile populației republicii noastre ideea înrudirii naționale și apartenenței teritoriului din­tre Prut și Nistru la România”. Privite în această lumină, „noile atacuri antisovietice din partea românilor privind chestiunea național-teritorială” trebuiau „neutralizate” printr-o serie de acțiuni strâns coordonate, iar „situația moral-politică” trebuia ținută sub control prin realizarea unui pan complex de măsuri în planul educației ideologice, sporirii vigilenței și a patriotismului popular, folosind pe larg „rapoartele și cuvântările lui Leonid Ilici Brejnev, cărțile sale de amintiri, precum și exemplele convingătoare din activitatea sa creatoare în Moldova” (106).

La 12 mai ministrul afacerilor externe al RSR, Şt. Andrei, a expus ambasadorului URSS la Bucureşti, V. N. Drozdenko, punctul de vedere al Părţii române asupra notei verbale sovietice, din 7 februarie. Ministrul român a acuzat Partea sovietică de nere­spectarea spiritului înţelegerilor de la Snagov, între N. Ceaușescu cu C. F. Katuşev, din mai 1976, deoarece după această întâlnire în URSS au apărut peste 100 de mono­grafii, lucrări ştiinţifice, articole, în care erau denaturate unele aspecte ale relaţiilor ruso-române şi sovieto-române. Între acestea se numărau lucrările istoricilor sovietici A. A. Şeveakov, M. M. Zalîşkin, I. S. Grosul, N. A. Mohov, A. M. Lazarev, A. S. Esau­lenco, S. I. Afteniuk, V. S. Zelenciuc etc., la care se adăugau și un şir de declaraţii în presa periodică, semnate de lucrători de răspundere. El a reiterat punctul de vedere românesc în conformitate cu care România nu avea pretenţii teritoriale față de URSS, a arătat că autoritățile române nu urmăreau exacerbarea naţionalismului, reproșând Părții sovietice că nu a luat atitudine „faţă de materialele care denaturează realitatea istorică”. Șt. Andrei a propus ca problemele istorice să fie discutate împreună de is­toricii ambelor ţări. „Atunci când la voi se scrie că moldovenii sunt o naţiune aparte, aceasta presupune că în România trăieşte o parte din această naţiune, că România este un stat multinaţional”, încerca în van să-l sensibilizeze pe interlocutorul său ministrul român de externe. Ambasadorul sovietic n-a fost de acord cu aceste dovezi, calificând toate acuzațiile la adresa Părţii sovietice ca „nefondate şi neconcludente” (107).

Peste o lună, la 12 iunie, ambasadorul Drozdenko aducea la cunoștința conducerii române poziția URRS privind publicațiile „ostile” din România la adresa țării sale, cerând oprirea publicării materialelor „legate de teritoriile sovietice”. În replică, min­istrul Șt. Andrei a abordat de o manieră frontală chestiunea „teritorială: „Nu ştiu cum doriţi ca noi să ne imaginăm teritoriul dintre Prut şi Nistru până în 1812? Ca pământ ucrainean, ocupat timp de secole de moldoveni? Doar acesta este o parte a Moldovei şi, prin urmare, pe hartă ar fi trebuit în cazul dat să fie indicat teritoriul acaparat de la moldoveni [, până] pe malul drept al Prutului. Cât priveşte Bucovina de Nord, tre­buie spus că aceasta a fost o parte a Moldovei până la 1775, când a fost ocupată de Imperiul Austriac, iar în 1940 a trecut la URSS. Cum a spus Molotov, aceasta a fost o compensaţie pentru faptul că România a ocupat timp de 22 de ani Basarabia. Acestea sunt faptele. Ce trebuie să scriem despre acest teritoriu şi cum să-l prezentăm până la 1775, şi până la 1940? Vreau să spun: una este problema teritorială, respectarea graniţelor şi alta – istoria. Nu poţi schimba istoria hotarelor, deoarece totul în lume s-ar amesteca în acest caz”. Dacă autoritățile române distingeau între istorie și realități politice, lăsând istoricii, în limitele permisibile ideologic, să se ocupe de istorie, partea sovietică, dimpotrivă, cerea să fie stopată orice investigație sau dezbatere istorică pe tema „teritoriilor”. „Istoria nu poate fi falsificată de dragul consumatorilor politici”, re­zuma Șt. Andrei, invitând reprezentantul URSS să găsească de comun acord adevărul istoric, care să nu devină „un obstacol” pentru dezvoltarea relaţiilor sovieto-române (108).

La curent cu cele ce se derulau în sferele relațiilor diplomatice sovieto-române, vigilentul lider al PCM expedia o altă depeșă la rând în adresa CC al PCUS, în care denunța o întreagă „campanie propagandistică” românească, promovată „conform unor planuri elaborate”, care, în interpretarea sa „internaționalistă”, ar fi avut drept scop final „de a educa la români ura față de țara noastră și față de poporul ei”. De-a lungul graniței URSS, raporta acesta, România a instalat cinci re-emițătoare cu gamă de unde metrice, cu o putere totală de peste 90 kWt, astfel încât toată populația RSSM putea recepționa emisiunile radio române, iar o mare parte – și cele televizate, care erau pătrunse „de spiritul naționalismului, de antirusism și antisovietism”, propagau ideile eurocomunismului, ale maoismului, transmiteau „diverse informații occiden­tale”, filme „din țări burgheze”. Nu în ultimul rând, I. I. Bodiul se arăta extrem de alarmat de faptul că, cu ocazia marcării celor 60 de ani de la Unirea din 1918, în Româ­nia se va intensifica campania ideologică de influențare „negativă” asupra populației RSSM prin canalele relațiilor externe, radio, televiziune, prin expedierea literaturii „periculoase politic” (109). În condițiile în care conducerea RSSM începuse să reducă „contactele cu românii” din aceleași considerente ideologice, primul secretar al CC al PCM nu agrea desfășurarea unui miting de masă în legătură cu inaugurarea nodului hidrotehnic Costești-Stânca, cerând reducerea nivelului oficial de participare la rangul unor miniștri, pentru a exclude prezența lui N. Ceaușescu la acest eveniment (110).

După întâlnirea din iulie-august 1978 din Crimeea a lui L. I. Brejnev cu conducătorii partidelor şi guvernelor din ţările cooperării socialiste, la care liderul român a expus un punct de vedere aparte în domeniul construcției socialiste, în sfera relațiilor din cadrul blocului sovietic și în cadrul mișcării comuniste internaționale, în RSSM a fost reluată campania de condamnare publică a politicii promovate de România, ca un indiciu al deteriorării și acutizării drastice a relațiilor sovieto-române. Astfel, membrii PCUS din orașul Bender, aprobând şi susţinând condamnarea de către L. I. Brejnev a poziţiei ocupate de N. Ceaușescu în problema colaborării cu China şi ţările capitaliste, îşi de­clarau indignarea faţă de „ideile conducătorilor români privind aşa-numita „problemă basarabeană”, care ar fi demonstrat încă o dată că „Ceaușescu deviază de la poziţiile marxist-leniniste internaţionaliste, susţine de facto linia burgheză mult trâmbiţată a României vechi regale”. Comitetul raional de partid Leova se arăta îngrijorat mai ales de faptul că în raioanele de frontieră ale RSSM „sunt vizionate liber toate emisiunile televizate, transmise din România”, cerând intensificarea propagandei „demascatoare la radio şi televiziune a liniei lui Ceaușescu” (111).

În conformitate cu înţelegerea din Crimeea între L. I. Brejnev şi N. Ceaușescu, în perioada 13-14 octombrie 1978 la Bucureşti au avut loc discuțiile dintre delegaţiile PCUS și PCR. La întâlnirea cu delegația PCR, în frunte cu Paul Niculescu-Mizil, şeful delegaţiei PCUS, A. A. Gromîko, analizând problemele care împiedicau dezvoltarea relaţiilor bilaterale sovieto-române, a invocat răspândirea în România a materialelor legate de „problema teritorială”. Tema a fost desfășurată pe larg de C. V. Rusakov, care, de asemenea, a reproșat reapariția temei „apartenenţei Basarabiei” în presa și litera­tura istorică românească, în pofida înțelegerilor între N. Ceaușescu și C. F. Katușev, din 1976. Expedierea acestor publicații în RSSM provoca o reacție negativă. Acolo unde Partea română vedea o chestiune istorică, Partea sovietică vorbea în termeni categorici despre „o problemă politică principială, nu una istorică”, considerând că era inadmisibil „de a preface o problemă rezolvată demult, cea teritorială, într-un obiect de discuţii directe sau voalate”. CC al PCUS, dădeau asigurări reprezentranții de vârf ai acestuia, orienta „strict” presa şi ştiinţa istorică sovietică să abordeze „atent” din punct de vedere politic momentele complicate ale relaţiilor ruso-române şi sovieto-române, să pună accentul pe dezvoltarea colaborării la diferite etape ale istoriei, neadmițând materiale „duşmănoase” la adresa poporului român. Nici lucrările editate în RSSM nu ar fi conţinut pretenţii teritoriale faţă de România, „nici o teză duşmănoasă la adresa RSR”, populaţia din Moldova românească fiind tratată „ca parte organică a naţiunii române”. Iar cercetările savanţilor sovietici „legate de formarea şi dezvoltarea naţiunii moldoveneşti şi a RSS Moldoveneşti”, subliniau înalții responsabili sovietici, confirmau ca un fapt istoric incontestabil – „formarea statalităţii moldoveneşti şi a suveranităţii republicii socialiste în cadrul URSS”. Pentru a elimina elementele care complicau ra­porturile sovieto-române, C. V. Rusakov a propus delegaţiei PCR (1) să stopeze publi­carea în România a materialelor care cultivau „sentimente duşmănoase faţă de Uniu­nea Sovietică” și (2) să declare că în relaţiile bilaterale „nu există problema teritorială”.

Recunoscând existența disensiunilor la interpretarea unor chestiuni istorice, P. Niculescu-Misil a subliniat că înșiși istoricii sovietici încălcau înţelegerea din 1976, prezentând într-un mod denaturat momentele cele mai importante din istoria României, ca formarea limbii române şi a poporului român, continuitatea dăinuirii românilor în spațiul lor etnic, „tendinţa istorică obiectivă de reunificare a principatelor româneşti în perioada formării statului român unitar centralizat” etc. Sau, în abor­darea sovietică, procesul de formare a statului naţional român unitar era prezentat „ca acaparare a teritoriilor străine”, în timp ce însuși V. I. Lenin în „Caiete despre imperial­ism”, consacrată acaparărilor coloniale şi războaielor duse de autocrația rusă, constata că „Rusia ia o parte din Basarabia şi din Asia Mică”. Și aici P. Niculescu-Misil a întrebat direct: „Ce sentimente faţă de poporul român pot educa la tineretul sovietic aceste afirmaţii?”. Pentru a nu complica și mai mult lucrurile, el a sugerat Părții sovietice să respecte formulele asupra cărora s-a consimțit în 1976.

Șeful delegaţiei PCR era de acord să se declare „din nou” că statul Român nu avea pretenţii teritoriale faţă de URSS, dar pe o bază reciprocă, iar istoricii să discute proble­mele nerezolvate într-o ambianță academică și prietenoasă. România recunoștea RSSM ca parte componentă a URSS, dorind să colaboreze cu ea în cadrul relaţiilor cu Uniu­nea Sovietică. Dar, reitera explicit P. Niculescu-Misil poziția expusă de N. Ceaușescu în fața lui C. F. Katuşev în mai 1976, – „Sub nici o formă nu v-om admite ideea că româ­nii şi moldovenii sunt două naţiuni diferite, că limba română şi limba moldovenească sunt două limbi diferite. Aceste idei contrazic în mod revoltător adevărul istoric”. În finalul discuțiilor, reprezentanții României au abordat din nou chestiunea extinderii legăturilor comerciale în zona de frontieră, cu RSSM, şi simplificării tranzitării fron­tierei pe o distanţă de 15 km de la graniţă. Însă, după cum s-a constatat și de această dată, erau puţine şanse sau de loc ca această chestiune să fie soluționată, deoarece URSS nu practica asemenea modalități de legături transfrontaliere cu alte ţări sociali­ste şi nu considera „corect” să se facă excepţie „pentru o parte” (112).

Mai mult decât atât, frontiera sovieto-română trebuia să devină una absolut impenetrabilă pentru orice influențe străine nocive. În acest sens, la finele anului 1978 I. I. Bodiul adresa un demers către șeful KGB-ului sovietic, Iu. V. Andropov, cu solici­tarea de a majora statele de personal al Comitetului Securității de Stat al RSSM cu 40 de unități, pentru consolidarea subunităților Comitetului, a unor aparate orășenești și raionale și formarea unor noi structuri raionale ale CSS. La baza acestui demers stătea preocuparea CC al PCM de a contracara activitatea de informații și de sub­minare împotriva Uniunii Sovietice a serviciilor speciale și ideologice occidentale, și, înainte de toate, a conducerii române care s-ar fi angajat „pe calea negării existenței națiunii și statalității moldovenești, sublinierii nedreptății istorice a reunirii Basara­biei cu URSS”. CC al PCM desfășura o amplă activitate în vederea educației patriotice și internaționaliste și sporiririi „vigilenței politice a oamenilor muncii”, însă pentru curmarea activității de subminare a autorității puterii sovietice din exterior se cereau mijloace specifice și suficiente forțe operative ale Securității de Stat (113).

Conform unei practici verificate de-a lungul anilor, orice dezacord al conducerii române cu poziția autorităților sovietice stârnea dezaprobarea cvaziunanimă a maselor de „oameni ai muncii” din toate colțurile URSS și, în special, din RSSM. Astfel, poziția „aparte” a lui N. Ceaușescu la reuniunea de la Moscova a Comitetului Politic Con­sultativ al statelor membre ale Tratatului de la Varşovia a stârnit „instantaneu” critici virulente în mediul activului de partid din RSSM. În prima linie a demascării politicii „trădătoare”, de pactizare a PCR cu „revizioniștii chinezi” s-au situat liderii comitetelor raionale de partid din zona de frontieră cu România (114), ceea ce reliefa odată în plus „actualitatea” și necesitatea satisfacerii neamânate a demersului primului secretar al CC al PCM de a se majora efectivul operativ al Securității de Stat.

Pe plan internațional, anul 1979 debuta cu confruntările armate dintre China și Vietnam. Implicată militar și logistic în susținerea Vietnamului, conducerea sovietică acuza autoritățile de la București că ar fi ocupat o poziție „prochineză” față de eve­nimentele din Cambogia și Vietnam. După vizita în România a liderului chinez Hua Guofeng, Sovietele suspectau autoritățile de la București de „o deviere bruscă” spre China pe toate direcțiile – politică, militară, economică. La Moscova se știa că în tim­pul negocierilor chino-române s-ar fi abordat „problema teritorială (despre Basarabia și Bucovina) și partea chineză a promis toată susținerea, sprijinind pretențiile române”.

În opinia Kremlinului, atât comportamentul delegației române la ședința Consiliului Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, cât și acțiunile ulterioare ale României ar fi demonstrat că la moment aceasta nu era „de nădejde” și nu putea fi „un aliat sigur, mai ales, în caz de înrăutățire a situației internaționale”. În raport cu RSR, liderii sovietici bănuiau intenția SUA și NATO de a exploata România în rolul „aliatului neascultător” al URSS, pentru a submina din interior unitatea și a „eroda” uniunea politico-militară a statelor socialiste (115).

Ca o reflectare a acestei atitudini, la 27 aprilie secretarul CC al PCUS, C. V. Ru­sakov, îi spunea ambasadorului Gheorghe Badrus, primit în audiență, că după viz­ita de la București din octombrie 1978 a delegației CC al PCUS, în frunte cu A. A. Gromîko, „continuă să se amplifice spiritele negative legate de problema teritorială, ceea ce duce la înrăutățirea relațiilor noastre”. În scrisorile lor în adresa CC al PCUS, cetățenii sovietici „nu doar din RSSM, dar și din toate colțurile Uniunii Sovietice” scriau „cu indignare despre pretențiile teritoriale fățișe și ascunse ale României față de URSS”. Drept răspuns, ambasadorul Badrus a remarcat că în URSS și, în special, în RSS Moldovenească, apăreau materiale inamicale la adresa României. C. V. Rusakov a nu­mit aceste acuzații drept „neîntemeiate și gratuite” și a repetat propunerea delegației CC al PCUS de la București din octombrie 1978 ca Partea română „să facă încă odată o declarație oficială (cum s-a făcut în iunie 1976) despre lipsa pretențiilor teritoriale ale României față de URSS și alte țări socialiste”. „Dacă partea română va dori, a subliniat Rusakov, atunci partea sovietică va face și ea o astfel de declarație, după declarația română” (116).

La 1 august 1979 în Crimeea a avut loc o ultimă întâlnire între L. I. Brejnev și N. Ceaușescu, din seria întâlnirilor „de odihnă” în URSS, numai că de această dată, după discuție, liderul român și-a luat imediat zborul spre București. La întâlnirea în doi, Secretarul General al CC al PCUS s-a arătat îngrijorat că după discuția „detaliată” de la București din octombrie 1978, conducerea PCR continua să urmeze „direcția deosebită” veche și chiar să recurgă la „un rând de pași care amplifică disensiunile existente”, precum atitudinea refractară a României față de Organizația Tratatului de la Varșovia, refuzul delegațiilor române de a semna anumite declarații întru susținerea „luptei antiimperialiste a popoarelor”, poziția separată a României în privința Chi­nei, politica sa față de Orientul Apropiat etc. Referindu-se la așa-numita „problemă teritorială”, L. I. Brejnev a remarcat că relațiile bilaterale sovieto-române „sunt bântuite de o anumită umbră”. Revenirea „prea deasă” asupra trecutului istoric în timpul întâl­nirilor la nivel înalt era în detrimentul colaborării reale între cele două state. Aici a in­tervenit N. Ceaușescu, remarcând că declarațiile semnate în 1976 reprezentau „o bază bună pentru relațiile noastre reciproce, inclusiv, în așa-numita „problemă teritorială”. Însă, înțelegerile anterioare erau afectate de materialele pe teme istorice care apăreau în URSS, în special, în RSSM, dar și în România – mult mai puține la număr decât ceea ce se publica în Uniunea Sovietică, „a zecea parte”. El a propus din nou ca istoricii din ambele țări să discute aceste probleme și să se termine „odată și pentru totdeauna cu aceste publicații care aruncă umbră peste relațiile noastre”. L. I. Brejnev a dat asigurări că nu dorea să continue polemica „istorică” cu „tovarășii români”. În această atmosferă conciliantă, cei doi lideri au căzut de acord să înceteze publicațiile la teme istorice asupra unor subiecte sensibile. Când, în finalul întâlnirii N. Ceaușescu s-a ad­resat cu rugămintea ca Uniunea Sovietică să vândă României țiței contra valută forte sau produse animaliere, statul Român luându-și, în schimb, angajamentul să livreze produsele petroliere finite RSSM, Ucrainei, altor regiuni ale URSS, Brejnev a răspuns evaziv, arătând că aceasta „este o problemă foarte complicată, deoarece noi nu avem surplusuri de țiței, toate resursele până la ultima tonă sunt contabilizate și repartizate pe mulți ani înainte” (117).

Concluzia trasă de CC al PCUS în urma acestei întâlniri, apreciată drept utilă, în general, era că, „ținând cont de experiența trecută, nu există deocamdată speranța că politica conducerii române va suferi schimbări esențiale”. Conducerea PCUS va urmări să diminueze influența cursului „aparte” al României asupra comunității so­cialiste și să exercite „o influență” constantă asupra lui N. Ceaușescu, criticând acele aspecte ale politicii sale, care ar fi mers „împotriva cursului comun al statelor sociali­ste frățești” (118). În contextul acestor linii trasate de conduită și recomandări în raport cu autoritățile române, conducerea RSSM va avea toată libertatea de acțiune în vederea „neutralizării” de mai departe a acțiunilor „părții române” în chestiunea „teritorială” și imunizării ideologice a populației contra setei de cultură națională românească.

Așadar, în perioada reflectată în cuprinsul acestui studiu, ca și anterior anului 1968 sau după 1979, succesiunea neîntreruptă de campanii propagandistice și ideo­logice antiromânești, atât în interiorul RSSM, cât și pe ansamblul URSS împotriva României (119), lua facil liniile unui război ideologic în toată regula, în frunte cu co­mandamentul unic al CC al PCUS, asistat de o vastă rețea de ramificații la centru și în teritoriu. Prin vârful său de lance din RSS Moldovenească – PCM, CC al PCUS a condus acest război, și clandestin, și la suprafață, împotriva României Socialiste, iar implicațiile, metodele și arsenalul de mijloace utilizate în acest scop atestă univoc că statul Român era perceput de ideologii de la Kremlin drept unul inamical, chiar dacă se păstrau aparențele unei coexistențe „frățești” în interiorul blocului comun sovietic. Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească a avut drept obiect așa-numita „chestiune teritorială”, în realitate, așa după cum se prezintă, o ches­tiune identitară, în multe privințe. În optica Kremlinului, această chestiune, ca una din mizele centrale ale ostilităților sovieto-române, în ansamblu, reprezenta o problemă exclusiv politică. Temerea URSS, alimentată de conștientizarea ilegitimității acapărării teritoriilor româneșți, era ca România să nu cutezeze să formuleze pretenții teritoriale față de un teritoriu cu populație majoritară românească, care a fost desprins cu forța de Imperiul Rus la 1812 și de Uniunea Sovietică în 1940 și 1944 de la spațiul său istoric și național strămoșesc. Proiectul ideologic sovietic din această perioadă urmărea să ducă la un sfârșit logic inițiativa mistificatoare, lansată în anii ’20 de activiștii româno­fobi ai Cominternului din raționamente anexioniste, cu privire la fundamentarea unei „națiuni” moldovenești, distincte de cea română, și a unei „limbi” moldovenești, dis­tincte de limba română. După sârma ghimpată pe Prut, în RSSM, orice experiment identitar era posibil și chiar putea da rezultatele scontate, însă obiectivul mașinăriei propagandistice și ideologice a PCUS a fost să convertească la același adevăr „unic” și confratele său român, PCR, și România, Populară sau Socialistă.

Pentru România, Uniunea Sovietică rămânea, în funcție de reflexele și reacțiile acesteia, un aliat și un oponent pe cât de important, pe atât de dificil și periculos, în fața căruia era pusă în situația să susțină un test permanent al verticalității. Conștientă de limitele contextului său (geo)politic și geostrategic, pentru conducerea de la București „problema teritorială” nu putea fi mai mult decât un subiect istoric sensibil, dar prin­cipial și nu mai puțin determinant pentru locul României în sânul blocului socialist și al scenei internaționale. Or, această chestiune era abordată de autoritățile române „exclusiv prin prisma istoriei, a adevărului istoric”, fără a se formula vreo „pretenție politică, mai ales teritorială”. Această pledoarie se sprijinea pe convingerea că „drep­tul la cunoașterea adevărului istoric nu poate fi răpit nimănui” (120). Odată cu nevoia de a spune cu voce fermă adevărul despre destinul istoric al teritoriului dintre Prut și Nistru, indiferent de reacțiile sovieticilor sau încercând preluarea unor formule de compromis, autoritățile române au simțit aceeași nevoie, dar și datorie, de a se apropia realmente de populația românească de după sârma ghimpată de-a lungul Prutului. În problemele cheie – cele identitare, România urmărea să se poziționeze cu aceeași clari­tate și în raport cu URSS, și cu RSS Moldovenească, rezultată în urma acaparărilor teri­toriale sovietice. Însă, atmosfera generală, de suspiciune și neîncredere, creată în jurul relațiilor cu România nu avea cum să favorizeze o deschidere între cele două maluri ale Prutului, deși statul Român a pledat pe diverse planuri pentru o apropiere constantă în relațiile cu Chișinăul. Condiționările de ordin politic, ideologic, cultural și științific ale Sovietelor, cu scopul de a menține abordările impuse în cadrul raporturilor bilaterale în anii imediat postbelici și de a păstra controlul asupra cursului liderilor români, după tiparele general acceptate în blocul socialist, au fost amplificate cu mult zel și multipli­cate printr-o serie de inițiative locale de către responsabilii ideologici ai RSSM.

Confruntarea sovieto-română pe toate aliniamentele frontului ideologic din RSS Moldovenească a fost în multe privințe, dacă nu în esență, o încleștare ireconciliabilă dintre adevărul istoric, promovat de conducerea română, privind limba, cultura, rădăcinile și identitatea românească a majorității populației din această entitate din Sud-Vestul URSS și abordările sovietice identitare, mistificatoare, cu efecte nocive și traumatizante. Demobilizarea de trupe de pe acest front va întârzia să se producă mulți ani după dispariția URSS.

Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească
(1968-1979)
STUDIU ȘI DOCUMENTE
Gheorghe E. Cojocaru
Editura TIPO-MOLDOVA
COLECŢIA OPERA OMNIA
Ingrijita de Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu

NOTE:

1 RSSM a fost formată arbitrar prin Hotărârea Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940, în urma actului de ocupație a Basarabiei de către Uniunea Sovietică la 28 iunie 1940, prin violarea Constituției sovietice înseși care nu prevedea dreptul autorităților pan-unionale de a forma cu de la sine putere noi entități / republici, ci doar de a le accepta ca membre ale URSS.

2 Larry L. Wats, Ferește-mă, Doamne, de prieteni … Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, București, Editura RAO, 2011, p. 208.

3 Ар. А. Улунян, Миф „Новой Малой Антант” (К истории появления одной концепции в 1960-х гг.) // Европейские сравнительно – исторические исследования, Выпуск 3, История и общества, Москва, ИВИ РАН, 2010, стр. 184-185; А. С. Стыкалин, Культурный диалог СССР и Румынии на фоне политических разногласий в 1960-х годов // Славянский мир в третьем тысячелетии. Межкультурный и межконфессиональный диалог славянских народов. Сборник статьей, Москва, Институт Славяноведения РАН, 2010, стр. 340.

4 Documentul nr. 1.

5 Documentul nr. 5.

6 Documentul nr. 6.

7 Documentul nr. 7.

8 Documentul nr. 8.

9 Documentul nr. 9.

10 Documentul nr. 10.

11 Documentul nr. 11.

12 Documentul nr. 12.

13 Documentul nr. 13.

14 Documentul nr. 16.

15 Documentul nr. 23.

16 Documentul nr. 25.

17 Documentul nr. 26.

18 Documentul nr. 29.

19 Documentul nr. 31.

20 Documentul nr. 32.

21 Documentul nr. 34

22 Documentul nr. 35.

23 Documentul nr. 38.

24 „Moldova Socialistă”, din 21 mai 1970.

25 A se vedea, de exemplu, „Moldova Socialistă”, din 11-12 iunie 1970.

26 „Pravda”, din 28 iunie 1970.

27 „Moldova Socialistă”, din 8 iulie 1970.

28 Documentul nr. 41; Asemenea pretenții au fost formulate și anterior.

29 Documentul nr. 43.

30 Pentru comparație, în 1965 la publicațiile din România erau abonați 27081 cetățeni din RSSM, a se vedea Gheorghe Negru, Campanii împotriva României și a naționalismului românesc din RSSM în anii 60-80 ai sec. XX, în „Destin românesc”, Chișinău, an. V (XVI), nr. 1 (65), 2010, p.136 .

31 Documentul nr. 44.

32 Documentul nr. 46.

33 Documentul nr. 45.

34 A se vedea mai pe larg: Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Cu gândul la „o lume între două lumi”. Eroi, martiri, oameni-legendă, vol. II, Lyceum, Orhei, 1999, p. 69-81, 87, 225-231; Ion Pavelescu, Basarabia egal România, Editura Planeta, București, 2001, p. 208-209; Valeriu Graur, De te voi uita Basarabie…, 2010, p. 19-20; Paul Nuculescu-Mizil, De la Comintern la comunism național. Despre consfătuirea partidelor comuniste și muncitoreșt, Moscova, 1969, Editura Evenimentul Românesc, București, 2001, p. 548; Larry L. Wats, op. cit., p. 515, 589.

35 Documentul nr. 27; A se vedea și documentul nr. 73; Moldovenii sub teroarea bolșevică. Sinteze elaborate în baza materialelor Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova, Chișinău, Serebia, 2010, p. 117-121.

36 Documentul nr. 47.

37 Documentul nr. 48.

38 Documentul nr. 49.

39 А. Мошану, По пути социализма // «Советская Молдавия» , 23 августа 1970.

40 Documentul nr. 50.

41 Documentul nr. 55.

42 Ibidem.  42 Ibidem.

43 Ibidem.

44 Documentul nr. 60.

45 Documentul nr. 61.

46 Documentul nr. 63.

47 Documentul nr. 65.

48 Documentul nr. 64.

49 Documentul nr. 63.

50 Documentul nr. 66.

51 Documentul nr. 67.

52 Documentul nr. 74.

53 Documentul nr. 77.

54 Documentul nr. 79.

55 Documentul nr. 121.

56 Documentul nr. 122.

57 Documentul nr. 82.

58 Documentul nr. 86.

59 Documentul nr. 87.

60 Documentul nr. 106.

61 Documentul nr. 111.

62 Documentul nr. 114 și nr. 116.

63 Documentul nr. 118.

64 Documentul nr. 112.

65 Documentul nr. 113.

66 Simion Gheorghiu, Convorbirile româno-sovietice din 13-30 noiembrie 1974. „Când

vorbești cu mine, să taci!”, în „Historia”, București, februarie 2009, p. 3, 7, 10.

67 А. М. Лазарев, Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос,

Издательство «Картя Молдовеняскэ», Кишинёв, 1974.

68 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu. 1965-1989. Geniul Carpaților,

București, Polirom, 2011, p. 206.

69 Ibidem, p. 207.

70 Documentul nr. 126.

71 Documentul nr. 127.

72 Ibidem.

73 Documentul nr. 128.

74 Documentul nr. 129.

75 Ibidem.

76 Documentul nr. 131.

77 Documentul nr. 177.

78 Documentul nr. 132.

79 Documentul nr. 134.

80 Documentul nr. 136.

81 Adam Burakowski, op. cit., p. 204.

82 „Scînteia”, 30 mai 1976.

83 Ibidem, 3 iunie 1976.

84 Ibidem.

85 Documentul nr. 137.

86 Documentul nr. 140.

87 Documentul nr. 145.

88 Acad. Florin Constantiniu, Relațiile româno-ruse și româno-sovietice în perioada regimu­lui Ceaușescu, în Hegemoniile trecutului. Evoluții românești și europene. Profesorului Ioan Chiper la 70 de ani, Coordonatori: Mioara Anton, Florin Anghel, Cosmin Popa, București, Curtea Veche, 2006, p. 414.

89 Documentul nr. 141.

90 „Scînteia”, din 23 noiembrie 1976.

91 Documentul nr. 147.

92 „Scînteia”, din 25 noiembrie 1976.

93 „Scînteia”, din 4 decembrie 1976; Ibidem, din 7 decembrie 1976.

94 Documentul nr. 151.

95 Documentul nr. 177.

96 Documentul nr. și nr. 158.

97 Documentul nr. 161.

98 Documentul nr. 160.

99 Documentul nr. 164.

100 Documentul nr. 162.

101 Ibidem.

102 Documentul nr. 176.

103 Documentul nr. 170.

104 Documentul nr. 172.

105 Documentul nr. 173.

106 Ibidem; L. I. Brejnev a fost prim-secretar al CC al PCM în anii 1950-1952.

107 Documentul nr. 176.

108 Ibidem.

109 Documentul nr. 178.

110 Documentul nr. 179.

111 Documentul nr. 180.

112 Documentul nr. 182; A se vedea și Vasile Buga, Octombrie 1978. România și URSS pun

capăt disputelor pe probleme teritoriale, în Historia, București, iunie 2009, p. 44-47.

113 Documentul nr. 185.

114 Documentul nr. 187.

115 Documentul nr. 192.

116 Ibidem.

117 Documentul nr. 194.

118 Ibidem.

119 Gheorghe Negru, Campanii împotriva României și a naționalismului românesc din RSSM …, în op. cit., p.135-209; Idem, Disputa dintre URSS și RSR privind tratarea istoriei relațiilor ruso- și sovieto-române, în „Destin românesc”, Chișinău, an. V (XVI), nr. 3-4 (67-68), 2010, p. 171-207.

120 Paul Niculescu-Mizil, O istorie trăită. Memorii, vol. I, București, Editura Enciclopedică, 2002, p. 289.

Vezi si Brejnev – Ceausescu Strict Secret. Note informative publicate in premiera. Confruntarea Sovieto – Romana pe Frontul Ideologic. DOC

SEMNAL. Ghe Cojocaru: Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească. Cu o prezentare de Ghe Buzatu