Radu Varia. Foto dreapta: Christian Crampont

Radu Varia este singurul critic şi istoric de artă român publicat în America, în Franţa şi în Japonia. Opera sa despre Constantin Brâncuşi e mondial cunoscută, recunoscută şi considerată drept fundamentală pentru înţelegerea artei marelui sculptor. Paradoxul e că nu există până acum o ediţie în limba română.

Pe 7 decembrie 2011 s-au împlinit 25 de ani de la apariţia la New York a primei ediţii. Declarată “cartea anului” de librari, de bibliotecari, de “New York Times” şi de 500 de publicaţii ale grupului “Hearst”, volumul lui Radu Varia, ajuns în prezent la cea de a şaptea ediţie americană, ulterior publicat de “Gallimard” la Paris şi de “New Art Seibu” la Tokyo, a ridicat, după aprecierea marilor galerii americane, în numai câteva luni cota sculpturilor lui Brâncuşi cu peste 500 de milioane de dolari.

Radu Varia este, în acelaşi timp, singurul istoric şi critic de artă român care a organizat expoziţii importante în marile muzee ale lumii, printre care “The Solomon R. Guggenheim Museum” din New York, “Musée National d’Art Moderne” din Paris, “Muzeul de Artă Modernă” din Rio de Janeiro. El, un român, şi nu un francez sau un englez, deşi abia stabilit de doi ani la Paris, lua iniţiativa organizării şi ducea la un succes istoric, în 1973, prima expoziţie de pictură engleză contemporană prezentată vreodată în capitala Franţei.

Asta ca să nu mai spunem că în 1971 a fost ales în unanimitate Preşedinte al Juriului Bienalei de la Paris şi că în 1973 a fost numit Director al Bienalei de la Sao Paulo, că a fost Comisar al României la Bienala de la Veneţia, în 1993.

Mai mult, de patruzeci de ani, toate expoziţiile majore în Europa, America, America de Sud şi… România ale marelui pictor Horia Damian îi sunt datorate.

În iunie, Radu Varia a pronunţat la Academia Română discursul intitulat “Salvador Dali, Împăratul Traian şi România”. Iar în noiembrie, “The Royal Scottish Academy” i-a făcut onoarea de a-l invita să susţină cea mai importantă conferinţă a anului, “The Sir William Gillies Annual Lecture: Brâncuşi: o mare experienţă spirituală”, şi i-a acordat “Medalia de Argint” a Academiei Regale, pe care au primit-o din 1826 până azi numai 12 personalităţi ale culturii.

Abia reîntors de la Edinburgh, Radu Varia a răspuns cu spontaneitatea-i bine-cunoscută întrebărilor noastre.

Întâlniri care ne guvernează existenţa

Cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru artă?

Instinctul ne conduce în mod misterios spre întâlniri care ne guvernează apoi întreaga existenţă. De copil eram fascinat de imagini, descoperind în “Larousse”, de pildă, varietatea raselor şi a tipologiilor umane. Pe la 12 ani, destinul s-a impus sub o formă pe cât de violentă, pe atât de salutară. Doamna Ecaterina Tonitza, soţia pictorului Nicolae Tonitza, care locuia la sora mamei mele, la numai o sută de metri de casa noastră, m-a întrebat într-o zi: “Răducule, ce cărţi citeşti tu?”. Cu o absolută inocenţă şi încântare i-am răspuns: “Aventurile submarinului Dox”. Spre uluirea mea nu auzise de acele fabuloase cărticele de aventuri care-mi ocupau tot timpul, până la punctul că le citeam chiar şi în orele de clasă, rămânând corigent la trigonometrie. Asta, culmea, după ce cu numai câteva luni înainte Academicianul Grigore Moisil îmi înmânase Diploma de câştigător al Olimpiadei Naţionale a Tinerilor Matematicieni! Doamna Tonitza nu auzise de “Aventurile submarinului Dox”. În schimb, fumând minimum şase pachete de ţigări de zi, traducea din limba germană, de dimineaţa până seara, scrierile lui Ibsen, ca să le poată citi fetele ei, Mica şi Titi. Pentru a remedia acel gol inexplicabil din cultura distinsei femei de litere, m-am oferit să-i împrumut două-trei volume, ceea ce am şi făcut fără întârziere. După câteva zile, văzând că nu spune nimic şi mai ales că nu mi le restituie, ca să le dau înapoi celui care mi le împrumutase pentru a obţine altele în schimb, am întrebat-o dacă a avut timp să le citească. Mi-a răspuns sec: “Mă mir că un băieţaş inteligent ca tine îşi pierde timpul cu astfel de prostii!”. Duşul rece a avut un efect decisiv. Mi-am spus pe loc că avea într-adevăr dreptate şi din clipa aceea am uitat pentru totdeauna de Pongo&Co. Întors acasă, am zărit pe o etajeră cele 42 de volume, în alb şi negru, ale celebrei colecţii “Les Maîtres de la peinture”. M-am apucat să le citesc cu o aviditate de o mie de ori mai mare decât în cazul lecturilor anterioare. De acolo a început totul, tot ce m-a condus la ce am făcut de atunci încoace şi fac şi în ziua de azi.

Şi pasiunea pentru Brâncuşi… ? Să ne aducem aminte că aţi organizat la New York expoziţia “Brâncuşi. Capodopere din muzeele româneşti”, în 1990.

Prin 1984, la New York, când Gianfranco Monacelli, Preşedintele Grupului “Rizzoli Internaţional”, cel mai mare editor de cărţi de artă din America, mi-a propus să scriu cartea despre Brâncuşi, am constatat că aveam treizeci din cele treizeci şi două de broşuri şi de volume despre marele sculptor publicate până atunci. Multe dintre ele cu dedicaţii amicale de la autori, începând cu V.G. Paleolog, Carola Giedion-Welcker, Petru Comarnescu sau Jean Cassou. Deduc de aici că subiectul m-a atras dintotdeauna.

Povestea unei medalii de aur şi a uneia de argint

Recent aţi conferenţiat despre Brâncuşi la Academia Regală din  Edinburgh…

De mai multă vreme ştiam că “The Royal Scottish Academy” intenţiona să-mi facă onoarea excepţională de a mă invita să susţin la Edinburgh cea mai importantă conferinţă a anului: “The Sir William Gillies Annual Lecture”. De îndată ce scrisoarea formală a ajuns în mâinile mele, am anunţat tema conferinţei: “Brancusi, a Great Spiritual Experience” (Brâncuşi, o mare experienţă spirituală). Nu a fost o conferinţă de istoria artei în sensul curent al termenului, ci o navigare, ca să spun aşa, în domeniul invizibilului, al căutărilor liberatoare prin care artistul se desparte de sine, căutând integrarea cosmică, adică ordinea, armonia perfectă, exprimate prin creaţia sa. Şi am observat cu bucurie că niciuna dintre persoanele care au venit să mă felicite la finele expunerii nu mi-a spus că a fost “interesant, foarte interesant” sau “How interesting”, aprecieri care ţin de domeniul mentalului. Nu, toate acele persoane erau sub cupa magiei, a fascinaţiei, a misterului, trăiri deosebite prin care înţeleseseră “dinăuntru” fantastica aventură brâncuşiană. Prezentându-mi superba “Medalie de Argint”, Secretarul Academiei Regale mi-a semnalat că Preşedintele are una identică, numai că e de aur. Dezavantajul e că trebuie s-o predea succesorului!… În timpul recepţiei care a urmat vorbeam cu un prieten care tocmai cumpărase o clădire imensă, de 12.000 mp, în care vor fi instalate “Colecţia şi Arhivele Europene Richard Demarco”, cea mai importantă mărturie a ce s-a întâmplat în ultimii 40-50 de ani în arta din ţările est-europene, inclusiv în România. Mă felicită şi mă asigură că distincţia primită e cu totul deosebită: “Am două veşti pentru tine, îmi zice: vestea proastă e că au mai dat medalia şi altora”. Şi vestea bună?, întreb eu. “Vestea bună, îmi răspunde, e că din 1826 şi până acum, adică de 185 de ani încoace, Medalia a fost decernată de numai 12 ori. A ta este a douăsprezecea”. Ceea ce m-a mai liniştit.

Nu era pentru prima dată când aveaţi ocazia de a vorbi despre Brâncuşi într-un context atât de prestigios…

Mă aflam la Nagoya, când mai mulţi renumiţi profesori japonezi m-au invitat să conferenţiez la Universitatea “Waseda” din Tokyo, unde am vorbit despre “Premise filosofice şi determinări matematice în opera lui Brâncuşi”. Apoi, la invitaţia Guvernatorului Băncii Naţionale a României şi a Preşedintelui Băncii Centrale Europene, am vorbit despre Brâncuşi la “Museum der Welt Kulturen”, din Frankfurt, unde conferinţa mea de presă, amplu reluată de radiouri şi de televiziune, a stârnit atâta interes încât ne-am trezit cu un public de trei ori mai numeros decât cel care vine de obicei la asemenea manifestări, ceea ce a produs o întârziere destul de serioasă faţă de momentul anunţat al conferinţei, tehnicienii muzeului trebuind să monteze amplificatoare în alte două încăperi faţă de cea principală, astfel ca toată lumea să-l poată urmări pe orator. Întârzierea s-a dovedit de altfel extrem de profitabilă pentru public, care a putut admira în tihnă superba expoziţie “Brâncuşi fotograf”, pe care am organizat-o, cu tiraje originale pe care le-am adus de la Centrul “Pompidou” din Paris.

În artă e nouă doar permanenţa

Aţi conferenţiat adeseori mai ales în America…

La “New York School of Architecture and Urban Studies”, de pildă, am făcut-o la invitaţia lui Thomas B. Hess, creatorul importantei reviste “Art News” şi ulterior Director al Departamentului de Pictură şi Sculptură Modernă de la “Metropolitan Museum”, post pe care l-a ocupat din păcate numai pentru o scurtă perioadă, fiind răpus de boală. Eu îi propuneam o mare expoziţie Dali. El îmi oferea o mare expoziţie Brâncuşi. Care, din păcate, n-a mai avut loc. Cel mai amuzant moment, în ordinea de idei “conferinţe”, e acela în care, în anii ’70, eram invitatul lui Marshall McLuhan să vorbesc la celebrul lui Seminar ce se ţinea lunile după-amiaza la Universitatea din Toronto. Sub şocul decalajului orar, căci abia venisem de la Paris, al diferenţei de temperatură, care afară era de -220C în timp ce în sala de seminar căldura te topea pur şi simplu, am aţipit. McLuhan tocmai mă prezenta: “Înaintea expunerii sale propriu-zise, prietenul meu Radu Varia ne va vorbi despre ceea ce e nou în artă”. În aceeaşi clipă, Derrick de Kerckhove, asistentul său, observând că am aţipit, îmi trage un cot ca să fiu pe fază, iar eu rostesc din răsputeri în râsul şi în entuziasmul general cuvântul “Nothing!”. Nimic. Tema iniţială a Seminarului a fost uitată, Marshall fiind încântat de demonstraţiile mele prin care căutam să conving pe toată lumea că nouă în artă e numai permanenţa. De altfel e ce ne spune Sacha Guitry, care, întrebat ce e nou în teatru, zice: “Molière”. Ori Salvador Dali atunci când, la întrebarea similară, ce e nou în pictură, răspunde cu promptitudine: “Velasquez”.

Brâncuşi este considerat părintele sculpturii moderne. Cum aţi defini originalitatea artei lui?

Multe sunt de spus aici. Esenţialul e că sculptorul român a pus capăt la ceea ce aş numi “ciclul grec al sculpturii”, în care “omul e măsura tuturor lucrurilor”, ciclu ce a culminat în secolul al V-lea î.e.n., în Renaştere şi apoi cu Rodin. Brâncuşi, începând cu anul 1907 şi cu “Sărutul” de la Muzeul de Artă din Craiova, a readus la viaţă mijloacele şi limbajul dispărut de mii de ani ale marii arte a Egiptului Antic, în care “totul e măsura totului”, adică Cel de Sus, Creatorul. Ceea ce nu are limite neputând fi reprezentat, cum ne arăta şi Leonardo da Vinci, arta lui Brâncuşi devine o artă a simbolurilor, a “esenţelor”, cum îi plăcea să spună, lăsând deoparte reprezentarea “aparenţelor”, şi se întemeiază în primul rând pe limbajul formelor primare: cubul, ovoidul, cilindrul, trunchiul de piramidă.

Conferinţa Brâncuşi la Muzeul Culturilor Mondiale din Frankfurt. Foto Banca Centrală Europeană

Ce gândiţi azi despre iniţiativa pe care aţi luat-o în 1991 de-a restaura Ansamblul Monumental Brâncuşi de la Târgu-Jiu?

Iniţiativa aceea este cea mai importantă, mai generoasă şi mai competentă pe care a luat-o cineva după 1989 în favoarea artei româneşti. Iar rezultatul final, dezastruos, e măsura exactă a prostiei, incompetenţei şi necinstei celor care au împiedicat ducerea la bun sfârşit a acelui proiect.

Unii caută în prezent să înscrie Ansamblul Brâncuşi pe lista patrimoniului cultural mondial întocmită de UNESCO…

Preferabil ar fi să se trezească mai întâi la realităţi şi să-şi dea seama că “Ansamblul” nu e nici azi un “ansamblu” şi un parcurs al pelerinului, un drum al meditaţiei, cum ar trebui să fie, ci un oribil traseu de curse cu obstacole. Cum să te mire faptul că nu vine practic nimeni să-l viziteze, când ar trebui să fie printre punctele principale de atracţie artistică ale Europei? Asta, ca să nu mai vorbim de modul în care au fost “restaurate” lucrările în parte, mai ales “Coloana fără Sfârşit”. Un triumf al imposturii.

Revelaţia maeştrilor

Prietenia dumneavoastră cu Salvador Dali e bine-cunoscută. Vă considera “om de idei, superstar”, şi v-a dedicat un celebru poem…

Mi-a cerut să-i fiu alături la crearea muzeului său din Figueras la începutul anilor ’70 şi am rămas prieteni pe viaţă. Textul “Oui! à la Roumanie. Pour Radu Varia” (Da! României. Pentru Radu Varia) e o capodoperă poetică, inspirată de admiraţia sa pentru Împăratul Traian. Axa ce leagă Spania, unde viitorul împărat s-a născut, lângă Sevilla, şi Dacia Felix, cucerirea lui, era reprezentată în zilele noastre de Dali şi de subsemnatul. Poemul se încheie cu aceste cuvinte: “Şi pentru a fi ca el, şi întotdeauna, mă proclam Salvador Dali, catolic, apostolic, roman şi român”. Ultimul cuvânt i l-am sugerat eu şi l-a adoptat pe loc cu mare entuziasm. În discursul meu de la Academia Română am evocat asemenea aspecte extraordinare din universul dalinian, dar am căutat totodată să-l situez pe marele artist în cadrul culturii spaniole, evocând “Marele teatru al lumii” de Calderon de la Barca sau “Don Quijote” de Cervantes. Aidoma “Cavalerului Rătăcitor”, Dali pornea adesea de la iluzii, iar când se izbea de realităţi găsea explicaţii fanteziste. Era şi asta o parte, surprinzătoare, a geniului său.

Radu Varia primeşte la Edinburgh Medalia de Argint a Academiei Regale din Scoţia. Foto A.W.

Aţi fost alături şi de un alt mare artist al secolului, pe care l-aţi cunoscut la Paris, Horia Damian, care şi-a asumat condiţia vieţii de pictor ca pe o experienţă spirituală, permanent reînnoită, trăită în mod ascetic, solitar.

Epoca recentă a favorizat ceea ce a numit expresiv, mergând până la un adevărat cult al “noutăţii” şi, de ce să n-o spunem, al urâtului în detrimentul interesului general al sensului şi al armoniei. “Torniamo all’antico e sarà un progresso”, spunea Giuseppe Verdi invocând cultul frumosului care inspirase lumea cândva şi amintindu-ne totodată că alte căi de progres nu există în artă decât acelea salvatoare ale creaţiei de totdeauna. Pentru Damian, pictura a rămas şi rămâne o artă magică, chemată să exprime prin forme şi culoare echilibrul universal şi frumuseţea lumii. “Aş vrea, spune el, ca prin arta mea să restitui frumuseţea raportului dintre ce spune pictura şi modul în care o spune”. Pictura e, pentru el, un discurs. Un discurs menit a spune ceva despre destinul omului pe pământ şi care, la nivelul cel mai elevat al artei, trebuie să ne emoţioneze şi să ne îndrume spiritual. Căci pictorul e un ghid, un şaman ce are darul de a exprima inexprimabilul. Traumatismele istorice intervenite în artă ridică, inevitabil, chestiuni fundamentale, cum ar fi chiar aceasta: ce este arta? “Soseam la Paris în 1946, dar aveam să realizez cu mult mai târziu că aceasta nu era capitala artistică a lumii”, mărturisea Damian. Şi totuşi, acolo şi-a făurit el opera fabuloasă, răscolitoare, unică.

Dezagregarea actuală a societăţii e determinată de lipsa elitelor

Credeţi în rolul elitelor?

O societate fără elite care va să zică că nu le are, vorba lui Caragiale, şi asta  înseamnă că acea societate practic nu există. Elitele sunt cele care au inspirat şi menţinut dintotdeauna marile tradiţii ale umanităţii şi au făcut ca specia noastră să meargă înainte. Dezagregarea actuală a societăţii e determinată tocmai de lipsa elitelor, de ignorarea lor, de lipsa de respect pentru acestea, de distrugerea adevăratei scări a valorilor, de reducerea sacrului la profan. Să luăm un exemplu. Orişice fâşneaţă care şi-a arătat particularităţile prin gazete vulgare şi la televizor la noi e numită “divă”. De unde şi până unde? Într-o societate civilizată, cuvântul “Divă” e rezervat acelor artiste care prin performanţele lor extraordinare sugerau prezenţa Divinităţii. Maria Callas era o Divă.

Cum vedeţi cultura românească în lume la ora actuală?

Atât Mariana Nicolesco, cât şi eu însumi ne-am impus prin noi înşine, şi aşa au făcut toţi cei care au reuşit, şi care ar trebui susţinuţi, tocmai de aceea, fără limite, în iniţiativele lor de interes naţional. Eu cred numai în acest tip de demers. La noi, în schimb, oameni care n-au realizat nimic prin ei înşişi, care nu se bucură de niciun fel de notorietate internaţională, sunt cei care decid de fondurile existente, modeste sau generoase, şi de “promovarea” culturii româneşti în lume. Pe de altă parte, oameni învăţaţi, cum ar fi ambasadorul nostru la UNESCO, îmi pare rău s-o spun, care n-a organizat în viaţa lui o singură expoziţie de artă, căutând să explice eşecurile sale, aruncă pe hârtie, cu mare aplomb, negru pe alb, într-un articol recent publicat, enormitatea că lipsa de mijloace materiale l-ar fi împiedicat în nu ştiu ce realizări, în timp ce e limpede pentru oricine are un pic de experienţă şi de bun-simţ că adevărata cauză e incompetenţa. El afirmă în acel articol că Grand Palais ar fi “plătit” douăzeci de milioane de euro numai pentru asigurarea lucrărilor din expoziţia dedicată precursorilor lui Picasso!!! Or, Grand Palais nu e decât un imens spaţiu de expoziţii, pe care doar le găzduieşte, nu pe care le organizează. Prin urmare n-are de ce plăti asigurări de acest fel. Iar dacă cineva confundă valoarea asigurată, eventual de douăzeci de milioane de euro, cu suma plătită pentru asigurare, este evident că habar nu are despre ce vorbeşte. Dacă valoarea asigurată ar fi fost de douăzeci de milioane de euro, să zicem, atunci, conform tuturor baremurilor universal acceptate, suma “plătită” pentru asigurare, inclusiv pe timpul transportului, care e cel mai riscant, n-ar fi depăşit în principiu suma de şaizeci de mii de euro! Acesta e uneori decalajul de competenţă între ce ştiu şi ce ar trebui să ştie reprezentanţii noştri pe planul internaţional al artei: între şaizeci de mii şi douăzeci de milioane!

Aproximativul nu există

Coperta volumului Brâncuşi, apărut la editura Gallimard

Cum “convieţuiesc” două personalităţi de talia Marianei Nicolesco şi a lui Radu Varia?

De minune. Dintotdeauna am iubit muzica şi mai ales vocea umană, cântul de înalt nivel. Iar Mariana, pe lângă darul genial pe care-l are, e de o vitalitate şi de un amuzament de nedescris. Şi nu are niciun fel de capricii ca acelea ce caracterizează falsele “Dive”. Am fost privilegiat să asist la toate imensele ei succese: la “Gran Teatre del Liceu” din Barcelona, de pildă, unde după ce cântase “La Traviata”, transmisă la radio, lumea se adunase în masă în faţa teatrului, blocând vestitele şi vastele Ramblas şi aclamând-o nebuneşte, la miez de noapte, la ieşirea ei din teatru. Iar la “Teatrul alla Scala” din Milano, ovaţiile publicului, rechemările la rampă după sublima arie a Donnei Elvira, “Mi tradi” din “Don Giovanni” de Mozart au durat într-o seară mai mult decât cele treisprezece minute ale scenei propriu-zise! Şi asta spre încântarea lui Riccardo Muti, care, altfel, nu permitea o întrerupere de asemenea anvergură a firului dramatic. Mărturisesc că mă gândesc şi acum cu o mare admiraţie la forţa ei de caracter care, pe culmile gloriei, a decis într-o bună zi că e mai important să transmită tinerelor generaţii marile tradiţii ale artei cântului, pe cale de a se pierde, decât să-şi consacre tot timpul şi toate energiile propriei cariere care, oricum, i-a adus mai mult decât ar fi sperat vreodată: “Primadonna Assoluta”, “Regina del Belcanto”, soprana care a cântat cele mai multe premiere absolute din istoria Teatrului alla Scala! Mai greu cu Mariana e când o treabă nu e dusă până la capăt sau nu e făcută ca lumea. Acolo, cum are un mare sens moral şi un sentiment forte al datoriei, nu scapă nimeni până nu se ajunge în zonele perfecţiunii. Imens avantaj, de fapt, pentru numeroşii tineri care s-au format şi se formează în domeniul cântului sub îndrumarea ei, şi care ştiu astăzi că “aproximativul” nu există în artă. Pe de altă parte, Mariana e pasionată de lumea “mea”, lumea picturii şi a sculpturii, a pictorilor şi sculptorilor, bucurându-se de admiraţia fără margini şi de prietenia unor artişti ca Salvador Dali sau Andy Warhol. Iar eu unul o tachinez întruna. Aşa că totul, har Domnului, e în ordine.

Există speranţa unei schimbări în bine?

Evident, există chiar certitudinea unei adevărate metamorfoze, a unei imperative renaşteri. Ceea ce nu ştiu însă e data la care aceasta se va produce.