“Îmi permit să afirm şi să susţin că, la ora actuală, toţi evrei din România au un statut privilegiat, indiferent dacă au făcut ceva pentru romani sau împotriva lor, cu excepţia lui MILTON G. LEHRER care a fost unul dintre cei mai buni şi mari avocaţi internaţionali ai drepturilor românilor ardeleni din toate timpurile.” – Corneliu Florea

Nu întotdeauna toleranţa înseamnă şi măsură a înţelepciunii

de Virgil Ratiu

Cum “categoria parlamentar român” se află în numita vacanţă meritată pentru a-şi reface forţele intelectual-politice atât de uzate deja în anul pe jumătate trecut, chestiunea cu regionalizarea României în 8 teritorii pare că a fost dată uitării; în schimb, a apărut printre propunerile “de la centru” o altă înpărţire administrativă, anume fondarea unui nou sector al Bucureştiului care să cuprindă doar Centrul istoric, cum ar veni. Cine a venit cu ideea nu ştiu, dar cu siguranţă este vorba despre vreun politician care are de împărţit câteva funcţii, nu puţine, pentru clienţii săi mai vechi ori mai noi – căci despre altceva nici nu poate fi vorba. (Din 1990 România a tot fost împărţită clienţilor reprezentanţilor partidelor politice parlamentare. Satisfacerea unor astfel de “nevoi” a fost şi încă este permisă, se pare, sub multe umbrele ale legilor româneşti, legi în marea lor majoritate prost întocmite, intenţionat defectuos concepute!)

Cu privire la regionalizarea României, numai Tokes Laszlo şi apropiaţii săi nu au dat uitării iniţiativa, revenind la întâlnirea maghiarilor de la Tuşnad cu atât de bătuta şi deja vetusta “fixă-pilon” a lor de a obţine autonomia Transilvaniei şi, desigur, în perspectivă, alipirea acestui teritoriu românesc la Ungaria mamă. Cum faţă de acest demers şi-a exprimat susţinerea şi primul-ministru actual al Ungariei – atitudine care înseamnă amestecul lui Orban în treburile României – al nostrum ministru al Afacerilor Externe ar fi trebuit să-şi exprime indignarea pe măsura faptelor. Se pare că a bâlbâit ceva în acest sens. Insuficient însă.

Maghiarii din România, în frunte cu Tokes şi cu membrii UDMR – în lupta lor de o sută de ani pentru a fura Transilvania în folosul lor – se fac că nu cunosc măcar lecţia dată în 1944 de Milton Lehler, jurnalist şi istoric american, în lucrarea “Ardealul, pământ românesc”, şi cu atât mai mult nici nu vor să audă de recentul volum semnat de Larry L. Watts (foto), tot un american, “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni”, Editura RAO, 2011. În această carte se descrie pe larg activitatea intensă a serviciilor de informaţii din fostul Bloc sovietic – dar nu numai, ci si a serviciilor similare de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial – (AVH – Ungaria, KDS – Bulgaria, Stasi – Germania de Est, STB – Cehoslovacia, SB – Polonia) -, toate orânduite sub direcţia moscovită a KGB, care aveau printre altele ca obiective “majore” dezmembrarea teritorială a României: Transilvania la unguri, Bucovina şi Basarabia la sovietici (adică la ruşi), Dobrogea şi o parte a Munteniei la bulgari, precum şi disuadarea şi blocarea economică a ţării noastre, generarea şi diseminarea de informaţii false despre România în ţările europene, asiatice şi americilor, declanşarea de revolte în interiorul ţării, provocări deliberate ale agenţiilor străine prin care România să fie discreditată în faţa tuturor naţiunilor şi tot în aceste scopuri: “măsuri active” prin care să se asigure “coordonarea strategiilor şi iniţiativelor la nivel general” şi “coordonarea şi direcţionarea operaţiunilor de dezinformare”. Aparatul AVH al Ungariei nu a ieşit niciodată de sub cuvântul şi iniţiativele KGB-ului de la Moscova. Sunt convins că şi astăzi serviciile lor colaborează – indiferent cum se numesc – având ţel otrăvirea opiniei publice şi manipularea percepţiei publice asupra realităţii din şi despre România şi, mai cu seamă, despre teritoriul cuprins în Transilvania românească.

Probabil România cunoaşte în amănunt aceste activităţi pe plan internaţional, intensitatea cu care se manifestă acestea, însă tolerarea lor ca “evenimente” desfăşurate pe teritoriul ţării pare doar că ar satisface unele orgolii ale membrelor Uniunii Europene, nimănui folositoare. Nicidecum folositoare nouă, României. (Mesagerul. Ro de Bistrita-Nasaud)

Portalul Ziaristi Online a prezentat extrase din lucrarea profesorului Larry Watts, Fereste-te, Doamne, de prieteni. In cele ce urmeaza publicam o cronica importanta despre cartea evreului-american Milton Lehler, “Ardealul, pământ românesc” cat si, in baza materialului, mai multe pagini in facsimil din lucrarea aflata pe “lista neagra” a ungurilor din actualul Guvern, aflati sub acoperire sau nu. Asemenea lui Larry Watts, Milton Lehler este unul dintre putinii observatori straini care au relatat adevarul despre atrocitatile comise de unguri asupra romanilor, in ceea ce a constituit primul act de epurare etnica in masa al celui de-al doilea razboi mondial. Astfel, in lucrarea sa “Les assassinats”, publicistul american Milton G. Lehrer relata: “Comuna Trăznea a fost ocupată de trupele ungurești la 9 septembrie 1940. Ca și când armata de ocupație ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldați, un veritabil potop de foc și sânge s-a abătut asupra lui. Toate armele moderne au fost utilizate pentru a satisface instictele brutale: puști, mitraliere, tunuri, grenade. După ce au fost trase primele salve, soldații au pătruns în case și au asasinat pe oricine găseau în calea lor, incendiind locuințele. Cazul preotului român Traian Costea, care, dupa ce a primit un glonte în cap, a fost tras pe galeria de lemn a presbiteriului – căruia i s-a dat foc și a ars în întregime odată cu cadavrul preotului – este tipic. După încetarea focului de arme, ungurii au pus mâna pe copiii de români și îi aruncau de vii în foc, făcându-i să moară în chinuri groaznice. Jale mare răsuna în tot locul de plânsetele lor”.

Publicistul Virgil Ratiu (foto dreapta) prezinta lucrarea lui Milton Lehrer in Mesagerul de Bistrita Nasaud:

Această carte cu subtitlul „Problema Ardealului văzută de un american” a avut o primă ediţie în limba română în 1944, o ediţie în limba franceză apărând în Elveţia în aceeaşi perioadă. Autorul preciza că lucrarea a fost terminată înainte de evenimentele de la 23 August 1944: „Climatul politic al vremii în care ea a fost scrisă nu m-a împiedicat însă să dezvălui opiniei publice din Occident aspectul real al aşa-numitului arbitraj de la Viena, act arbitrar, inechitabil şi apolitic, impus cu violenţă de cei doi comparşi, Ducele şi Fűhrerul, care au crezut că Europa culturii milenare a căzut atât de jos, încât destinele ei pot fi scrise de doi aventurieri, erijaţi în conducători. Dictatele impuse de dictatori au avut întotdeauna soarta făuritorilor lor. Nimic nu se poate clădi într-adevăr pe violenţă, după cum nimic nu se poate clădi pe nisip: nici dictaturi şi nici dictate”.

O a doua ediţie a cărţii în limba română a fost lansată abia la început de an 1989 (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti), o ediţie care nu are nicio legătură cu naţionalismul de propagandă practicat în acea vreme de regimul Ceauşescu. Cartea trebuia să reapară deoarece în acea perioadă Agenţiile secrete de la Budapesta, Sofia şi Moscova exercitau în Occident o presiune teribilă care privea/promova dezmembrarea Românei şi împărţirea ei între cele trei naţiuni care şi-au manifestat încă din secolul XIX necontenit dorinţa de a face ca România să dispară de pe harta Europei prin „absorbţie”. În aceste demersuri, Rusia, apoi Uniunea Sovietică a câştigat faţă de România mai întotdeauna, iar în 1989 ţelul vecinilor de a spulbera ţara noastră se afla chiar pe puncul de a se împlini.

O a treia ediţie a volumului a fost lansată de acelaşi care a îngrijit ediţia precedentă, conf. univ. dr. Ion Pătroiu, Editura Vatra Românească, Cluj, 1991. De atunci, această carte este tot mai actuală pentru români în primul rând şi pentru elitele politice europene – doar că niciun guvern de după 1990 de la Bucureşti nu s-a îngrijit ca acest op să apară tradus în toate limbile europene, pentru a fi făcut cunoscut şi pentru a arăta Europei ce a fost şi ce este România. Această care este acum şi mai actuală, pentru că elitele maghiare din România (în special prin UDMR) nu scapă niciun prilej de-a şantaja orice guvernare de care se lipesc cu scopul – bine cunoscut – de-a transforma Transilvania într-un „teren de dispută” inter-statală. Nu are rost să înşirui aici pretenţiile rostite de atâtea ori de către iredentiştii maghiari din România, mereu neobosiţi cu afirmaţii aiuritoare: despre autonomii secuieşti, despre cum nu ar trebui ca maghiarii să ştie să înveţe limba oficială a statului, despre cum îi sperie din textul Constituţiei formularea „stat naţional unitar român”. Mai trimit încă o dată spre lectură nu demult apărutul volum, „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni” de Larry Watts, Editura Rao, o carte cât se poate de actuală – la tema abordată aici – la rândul ei.

MILTON  G.  LEHRER : ARDEALUL   PĂMÂNT   ROMÂNESC

de Corneliu Florea

În prefaţa volumului de cinci sute de pagini (editia reeditata), istoricul Ion Pătroiu face o scurtă prezentare a autorului, jurnalistul şi scriitorul american Milton G. Lehrer,  pe care îl caracterizează drept un om de cultură, perfect informat, observator atent şi obiectiv, având un stil concis prin selectarea esenţialului. În continuarea prefeţei, Ion Pătroiu care, în 1991 împreună cu soţia autorului, Doamna Edith Lehrer, a îngrijit ediţia volumului apărut la Editura Vatra Romanească – Cluj Napoca, precizează că obiectivele  lui Milton G. Lehrer au fost etalarea adevărului istoric şi social din Transilvania, a monstruozităţii Dictatului de la Viena ( August 1940 ) şi a metodele propagandei ungureşti: falsul deliberat, minciuna sfruntată, neruşinarea cinică.

Milton  G.  Lehrer  s-a născut în 1906 la New York. Tot din prefaţă aflam că părinţii săi erau evrei din România care, după un timp trăit în Statele Unite s-au reîntors în ţară.  Milton şi-a continuat studiile în România deprinzând limba română foarte bine. Apoi a plecat la Paris la studii universitare şi a  obţinut doctoratul în drept internaţional. Fiind cetăţean american şi vorbind ebraică, engleză, română şi franceză a făcut ziaristică la diferite publicaţii europene, dar angajat permanent era la La Tribune des Nations. În 1939, datorită unei zgomotoase propagande despre aşa zisele nedreptăţi pe care le suferă minoritatea ungară în statul roman, redacţia hebdomadarului  îl trimite pe Milton G. Lehrer  în Transilvania  să se informeze şi să informeze corect despre realitatea minorităţilor din  Transilvania unită cu România din 1918 .

La 6 octombrie 1939, Milton G. Lehrer scrie în hebdomadar: “Opinia publică occidentală este voit dezinformată de propaganda revizionismului maghiar. Situaţia minorităţii maghiare din România este departe de cea incriminată zilnic de presa şovinistă ungară. Pentru a impresiona străinătatea, lucrurile sunt prezentate sub o falsă lumină. Ungurii îşi au şcolile lor, bisericile lor, asociaţiile lor, şi duc o viaţă potrivit tradiţiilor lor”. În continuarea articolului: “Dacă, pe lângă superioritatea numerică a elementului românesc, se are în vedere trecutul istoric al Transilvaniei, provincie autonomă timp de secole, încorporată Ungariei abia în 1867 – cum este posibil să se conceapă revizuirea Tratatului de la Trianon care nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotrivă, a reparat  una”. Drept care a fost din nou, reafirmat  şi consfinţit, în Tratatul de la Paris din 1947 al naţiunilor europene.  În următoarele luni Milton G. Lehrer publică  în La Tribune des Nations alte articole pe această temă  printre care şi unul intitulat Transilvania, pământ românesc ce va fi şi titlul volumului  său,  de mai  târziu, în care a adunat toată documentaţia disponibilă la acea vreme despre istoria locuitorilor transilvăneni cu ajutorul căreia a pledat, informat şi magistral, ideea ca Tratatul de la Trianon nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotrivă, a reparat una , pe cea făcută secole de-a rândul românilor ardeleni, majoritari autohtoni în Transilvania.

După  ocuparea Parisului de către trupele germane în 1940,  Milton G. Lehrer are motive întemeiate să părăsească capitala franceză şi se refugiază în România, la Bucureşti. Astfel, trăieşte alături de poporul român tragedia  Ultimatului de la Moscova  şi a Dictatului de la Viena. Observă atent situaţia internaţională, stă de vorbă cu refugiaţii din partea Transilvaniei  ocupate de Ungaria şi adună materiale pentru volumul intitulat La Transylvanie – terre roumaine (Terra Romena) – Le probleme transylvain  vu par un americain, terminat în franceză şi română în 1944, an în care versiunea românească este editată şi publicată în primă ediţie. Din nefericire pentru naţiunea română, versiunea franceză nu a putut fi publicată în Franţa din motive financiare şi este încă o ruşine a  guvernanţilor români care aveau posibilităţi de finanţare, dar nu au făcut-o. Şi nu numai a guvernanţilor dar şi a  Academiei Române, a istoricilor şi scriitorimii romane, a avuţilor din acea vreme printre care nu s-a găsit nici un sponsor pentru publicarea volumului în Parisul eliberat. Astfel opinia publică occidentală nu a fost informată corect despre Le probleme transylvain, lăsând cale liberă propagandei ungureşti de atunci şi până în prezent .

Ediţia  de faţă, a treia, este de fapt prima ediţie completă a volumului document, imbatabil martor al adevărului şi se datorează soţiei autorului, Doamna Edith Lehrer, care a venit în România aducând manuscrisul primei părţi a volumului, în care se arată continuitatea populaţiei autohtone în Dacia, parte ce nu a fost publicată în ediţiile anterioare. Apariţia ediţiei de faţă se datorează şi Uniunii Naţionale Vatra Românească şi  istoricului Ion Pătroiu.

Am lăsat pentru altă dată comentariile asupra interzicerii reeditării acestui volum necesar cunoaşterii istoriei romaneşti din 1944 până acum şi de acum înainte, pentru că actualii guvernanţi ai statului român sunt  înscăunaţi de udemeriştii iredentişti, cărora le sunt vasali pentru această înscăunare.

Îmi permit să afirm şi să susţin că,  la ora actuală, toţi evrei din România au un statut privilegiat, indiferent dacă au făcut ceva pentru romani sau împotriva lor, cu excepţia lui  MILTON  G. LEHRER care a fost unul dintre cei mai buni şi mari avocaţi internaţionali ai drepturilor românilor ardeleni din toate timpurile şi trebuie aşezat alături de marile personalităţi istorice româneşti care au pledat  şi luptat pentru drepturile româneşti în Ardeal.

Acum însă, când propaganda udemeriştilor are un avânt cumplit, guvernul statului roman şi pseudo-elitele bucureştene ce domină  mass media romanescă nu o contracarează real, subliniez real, din contră, anihilează unitatea naţională, denigrează Uniunea Naţională Vatra Romanească şi îl marginalizează, discriminează istoric şi intelectual pe MILTON G. LEHRER. Tăinuirea şi dosirea acestui volum, şi a autorului lui, în aceast moment de exacerbare a iredentismului ungar, inoculat cu ură în tânăra generaţie de unguri şi secui ardeleni, demonstrează, încă odată, că actualii guvernanţi români şi o parte din elitele culturale nu sunt nici măcar trestii gânditoare, ci doar nişte trestii de baltă aplecate după cum bate vântul şi interesele lor meschine …

SPICUIRI  NOTABILE   DIN  PREFAŢA  VOLUMULUI

Istoricul Ion Pătroiu cu seriozitate istorică şi curaj civic scrie o prefaţă de 25 de pagini ce trebuie mai mult decât citită, meditată.

Prefaţa începe cu Nicolae Iorga care în 1938 a ţinut la Abrud conferinţa Lupta ştiinţifică împotriva dreptului românesc, prin care documentat  arată efectele negative ale propagandei ungureşti, deformările şi minciunile în trombă prin care se încearcă să se conteste  drepturile poporului român asupra teritoriului său naţional prin negarea  identităţi şi a continuităţii.

În acest sens , câteva paragrafe mai jos, Ion Pătroiu vine cu un exemplu prin care ne arată cât de departe merg ungurii cu dezinformarea şi falsul istoric. De curând s-a aflat,  din Cronica de la Saint Denis – cronica considerată buletin oficial al regatului Franţei –  cum s-a celebrat la Paris, din ordinul regelui Carol al VI-lea,  victoria regelui Ungariei, Sigismund de Luxenburg, la  Rovine, împotriva lui Baiazid !! Da, aţi citit bine, aşa  scrie în cronica franceză ca a avut loc o mare procesiune şi s-au tras clopotele la Notre-Dame în cinstea regelui, care, nu s-a aflat acolo în timpul bătăliei, sosind în ajutorul lui Mircea cel Bătrân, când bătălia luase sfârşit cu înfrângerea otomanilor care deja se retrăgeau, cu Baiazid cu tot, peste  Dunăre  după cum scriu chiar cronicile otomane. După  înfrângerea lui Baiazid la Rovine de către Mircea cel Bătrân, solii unguri au dus la Veneţia  vestea despre vitejia regelui Ungariei care s-a bătut corp la corp cu Baizid !! Mai departe, vestea vitejiei regelui ungur a ajuns până  la Paris. Da, se practică din toate timpurile, ca unii să se laude cu victoriile altora, dar ungurii îi întrec pe toţi şi mă mir cum de s-au oprit aici cu fabulaţia, fără să ne spună cine a învins din bătaia corp la corp dintre cei doi, când era atât de simplu să adauge: viteazul rege al Ungariei i-a tăiat capul lui Baiazid, dar doctorul personal al sultanului i l-a cusut la loc, pe loc. Ce mai conta, în afara de faptul ca la Notre-Dame  de Paris  s-ar fi tras clopotele o săptămâna, în loc de o zi .

Lăsând la o parte ridiculul propagandei ungureşti, Ion Pătroiu arată că, de cum românii au intrat pe scena istoriei universale, fiinţa şi faptele lor sunt  numai de unii prezentate corect iar de alţii sunt deformate, minimalizate sau chiar negate şi exemplifică cu  Robert Roesler, primul care ne-a scos din Dacia Superioară, din Dacia lui Burebista şi Decebal, spulberându-ne din Europa !

Mai  trebuie reţinut din prefaţă şi alte aspecte ale propagandei ungureşti. În timp ce toţi vecini Ungariei sunt distorsionaţi prin fals şi minimalizaţi cu ură, ei, ungurii cu aroganţă vorbesc de milenarul regatului lor  european, când de fapt pentru aproape o jumătate de  mileniu nu a existat un stat ungar de sine stătător. Cu tot  acest adevăr istoric,  ei nu contenesc nici astăzi să tipărească şi să răspândească hărţi cu marele regat ungar ce a exista înainte de pierderea Dalmaţiei (1430) şi a bătăliei de Mochacs (1526) !! Opus acestei tardive grandomanii ungureşti, istoricul Ion Pătroiu face o comparaţie pertinentă cu Turcia şi Austria, foste mari imperii europene, care în zilele de acum nu tipăresc, pentru răspândire şi propagandă, cât de întinse le-a fost imperiile lor. Chestie de bun simţ social, istoric pe care nu îl au  ungurii revizionişti  de astăzi, în frunte cu Laszlo Tokes de la noi şi Viktor Orban de la ei .

Spre sfârşitul prefeţei, autorul ajunge la concluzia că românii nu cunosc adevărata istorie şi propaganda a vecinului nostru ungar, din mai multe motive. Menţionez două: obstrucţia  de astăzi a adevărului despre propagandă iredentistă anti-românească  şi inexistenţa unei istorii corecte a ungurilor scrisă de un român pentru români. E adevărat, dar acest mare gol se poate completa citind volumul Ardealul pământ românesc scris de americanul Milton  G.  Lehrer.

SCURTĂ  PREZENTARE  A  VOLUMULUI

Această prezentare succintă o fac în ideea ca cititorul român, sau de ce nu?, ungur, să facă rost şi să citească întregul volum, care este un comentariu pertinent prin sutele de documente istorice, din surse diferite, româneşti şi străine, despre Transilvania , despre populaţia şi istoria ei.  Milton G. Lehrer îşi împarte volumul în cinci părţi:

PARTEA  ÎNTÂIA  –  Ce este Transilvania ?

La această întrebare autorul răspunde pe cât de direct, pe atât de corect: Transilvania este unitatea pământului locuit de români şi începe cu poporul daco-get. Şi ca să dovedească acest fapt recurge la diferite recensăminte ale populaţiei din Transilvania , insistând mai mult asupra celui din 1930. Acest recensământ a fost  luat în considerare la Viena, când s-a început arbitrajul pentru Transilvania, arbitraj care până la urma s-a sfârşit ca un dictat prin ameninţare  cu forţa. După acest recensământ în Transilvania avea 5.548.363  de locuitori dintre care români erau 3.207.880, unguri 1353.276, saşi şi şvabi 543.852. deci în Transilvania din patru locuitori numai unul era ungur. Milton G. Lehrer  din datele statistice ale acestui recensământ demonstrează  ca românii formează marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei, ca sunt autohtoni, armonios răspândiţi, pe când celelalte minorităţi sunt intruse, colonizate începând cu secolul XI-lea. De asemenea autorul, cu  argumente istorice, citând peste douăzeci de autori străini, atestă continuitatea populaţiei daco-gete în Transilvania, contracarând teoria lui Robert Roesler, prin care la venirea ungurilor  aceasta era un spaţiu pustiu, un vid.

PARTEA  A  DOUA   –  Transilvania  leaganul  românismului

În această parte de 112 de pagini, autorul scrie  pe rând, succint dar esenţialul despre Daci, Romani, Români, demonstrând istoric continuitatea şi transformarea poporului daco-get în spaţiul  carpatin, cu toate vicisitudinile sutelor de ani prin care a trecut, susţinându-le existenţa permanentă aici şi, prin dovezi şi raţionament istoric, demolează pe rând toate teoriile propagandistice anti-româneşti prin care  Dacia romană ar fi rămas goală după retragerea aureliana (247 A.D.) Pentru cei mai puţin informaţi şi  pentru tânăra generaţia post decembristă,  care este complet dezinformată istoric şi politic, recomand acest capitol din care se va afla cum  istoricii unguri au distorsionat adevărul istoric, dându-ne dispăruţi de acasă pentru o mie de ani. În esenţă, după plăsmuirile ungureşti odată cu retragerea legiunilor romane întregul popor daco-roman a părăsit Dacia lui Decebal  şi a  pribegit păstorind pe nu ştim unde  şi după o mie de ani s-a întors înapoi, ca nişte valahi arhaici, năpădind  marele lor principat transilvan. Şi după ce ne-au primit , din milă, ne-am numit popor român şi ne-am făcut stăpâni la ei acasă.

Citiţi: “Timp de o mie de ani un gol imens în centrul Europei, în cea mai fertilă şi mai bogată regiune a continentului, gol pe care aveau să-l umple ungurii abia în secolul al IX-lea”.  Ungurii s-au trudit mult să născocească o asemenea teorie a discontinuităţii şi exodului, de o mie de ani a poporului român, dar nu au putut dovedi cu probe şi raţionamente istorice aceste născociri. În schimb a venit  Milton G. Lehrer care îi demolează prin erudiţie istorică. Întâi de toate, nu există un fenomen asemănător în tot imperiul roman, adică, odată cu retragerea  legiunilor  romane să plece şi populaţia autohtonă după ele. De ce tocmai din Dacia, cea mai fertilă şi bogată regiune a continentului? A doua întrebare fără răspuns este: unde sunt documentele celorlaltor popoare, a cronicarilor şi istoricilor lor, prin care să ateste acest exod şi nomadism al poporului geto-dac prin ţările lor, cunoscut fiind că în asemenea situaţii inevitabil ar fi fost mari confruntări, lupte între băştinaşi şi intruşi consemnate  în documente, cronici, istorii.  Lipsesc dovezile şi raţionamentul istoric din  teoriile ungureşti. Unde ar trebui să-i plasam pe daco-români, se întreabă  celebrul istoric Ferdinand  Lot de la Sorbona , pentru că ungurii, sârbii, bulgarii şi grecii sunt de acord că ei nu au ce căuta nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind. Nu există documente şi nici logică istorică, în schimb Milton G. Lehrer aduce zeci de dovezi şi considerente raţionale împotriva teoriei nomadismului nostru şi al vidului din Transilvania! Cititi pagina a şaptea, de exemplu sau capitolul Anonymus – Belae regis notar – care a scris în latină cea mai veche şi importantă cronică despre unguri.  Notarul regelui scrie: “In momentul cuceririi Transilvaniei de către unguri, ţinutul era locuit de către vlahi şi slavi organizaţi în ducate (voivodat = ducat în latină)”.  Deci vidul a trebuit cucerit ! De la cine?  De la Gelu ce avea un voivodat în centrul Transilvaniei la Gilău, de la voivodatul lui Menumorut din Crişana şi de la Glad ce avea ducatul în Banat.  Aceste dovezi nu i le iartă ungurii lui Anonymus, marele lor cronicar latin.

Milton G. Lehrer nu se opreşte la Anonymus, care răstoarnă tot zbuciumul falsificării istoriei de cate unguri, el aduce şi alte dovezi vechi scrise despre Terra Vlachrorum, argumente arheologice, toponimice, lingvistice.  Dovada continuităţii folosirii limbii latine, în proporţie de 80%, pe care o vorbesc românii este valoroasă în a contracara falsitatea nomadismului poporului daco-get, prin fapt si raţionament. Cum poate fi un popor etichetat drept  nomad pentru o mie de ani, fără să se poată preciza pe unde a fost nomad, după care îl regăsim pe vatra strămoşilor săi vorbind aceiaşi limbă ca ei ?!?

PARTEA  A TREIA  –  Transilvania după năvălirea ungurilor

Este o parte condensată de date concrete  pe care Milton G. Lehrer o începe cu Anul  896, când  ungurii  pătrund în Panonia şi, pe parcursul a 200 de pagini, autorul ajunge până la Tratatul de la Trianon –1920, când Ungaria devine stat independent, de sine stătător după o jumătate de mileniu de atârnări şi compromisuri. Este un capitol dens de istorie, de data aceasta şi mai încărcată de fapte, personalităţi istorice şi documente din istoria noastră, a ungurilor şi cea universală. La sfârşitul lecturii acestui capitol, am imaginea clară a unei fresce istorice de o mie de ani şi am ajuns la ideea , pe care nu am găsit-o aici, nici în alte lecturi istorice, despre mileniul  de  împilare a românilor ardeleni de către  unguri.

Fresca  istorică  prezentată de Milton G. Lehrer  începe cu sosirea  ungurilor în Panonia şi fiind opriţi  din  incursiunile lor de jaf şi pradă de Otto Cel Mare lângă Augsburg , se retrag  din vest, întorcându-se spre Transilvania.  Aceste fapte sunt atestate istoric şi încă odată autorul demonstrează că teoria lui Robert Roesler, despre golul transilvan, este doar o propagandă ungurească nefondată. Odată pătrunşi în Transilvania încep, mai ales în Secuime, maghiarizarea şi deznaţionalizarea timpurie a românilor prin mai multe căi. Unele forţate prin administraţie, şcoală, religie, armată, şi una voluntară, prin care unii români văzând ce drepturi şi privilegii au ungurii faţă de ei, se maghiarizează de la sine.

Spaţiul ocupat de unguri este mult prea mare pentru numărul lor redus, pentru a face faţă autohtonilor nemulţumi şi acestea sunt motivele reale ale colonizării Transilvaniei, care s-a făcut în trei rânduri consecutiv cu saşi, şvabi şi unguri. În primul rând, în secolele XI şi XII, au fost  aduşi spre colonizare saşi şi teutoni la marginea de sud – est  a Transilvaniei, care, pentru împroprietăririle primite, deveneau supuşii regilor unguri, îndatoraţi, obligaţi să le apere domeniile de năvălitori, dar mai ales să contrabalanseze populaţia autohtonă. Cum o altă mare parte a pământurilor românilor erau deja stăpânite de nobilimea ungară, iobăgindu-i pe valahii toleraţi , tensiunile cresc între intruşi şi românii ardeleni într-un tumultus rusticorum , cum e menţionat în cronicile latine ale timpurilor, până ce se ajunge  la Răscoala de la Bobâlna – 1437.  În acest  moment critic, nobilimea se apără şi printr-o alianţă împotriva răsculaţilor autohtoni numită  Unio Trium Nationum în care se unesc ungurii, secuii şi saşii. Cele trei naţiuni, secuii se considerau  naţiune separată de unguri, prin această uniune iau cele mai diabolice hotărâri împotriva românilor, care de acum înainte sunt doar valahii toleraţi deşi erau cei mai vechi în Transilvania  iar numărul lor întrecea toate cele trei naţiuni unite la un loc! Toleraţi în propria lor ţară aveau de suportat asuprirea ca o clasă inferioară. În Dieta  Transilvaniei in 1653, s-a votat legea Approbatae et Compilatae prin care: Romanii sunt toleraţi numai, şi aceasta în chip provizoriu în această ţară, atât timp cât va place principelui domnitor şi nobililor.

Episcopul unit al romanilor ardeleni, Inocenţiu Micu – Klein, în Dieta transilvană, ia apărarea toleraţilor după pofta principelui şi-a nobililor demonstrând ca sunt cei mai vechi şi numeroşi în Transilvania. El scrie 24 de petiţii la Viena, împăratului prin care cere drepturi romanilor, pentru că cine are obligaţii trebuie să aibă şi drepturi. Nobilimea ungurească îl urăşte de moarte, urzind  mijloace  necinstite împotriva sa. Inocenţiu Micu – Klein este chemat la Viena pentru o judecată, de unde nu se mai întoarce.

Ideea mea, după lectura  acestei părţi din acest tratat istoric, este că românii ardeleni erau în plin mileniu de împilare cetăţenească şi naţională, în care începuse un proces puternic de renaşterea naţională.  Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan este o continuare importantă a acestui proces al emancipării. Cât de hotărâţi, dar săraci erau românii reiese din faptul că Horea şi delegaţia sa a mers pe jos până la Viena, patru săptămâni la dus şi tot atâta la întoarcere! Cât de cruzi şi lugubri au fost nobilii unguri reiese  din faptul cum i-au torturat pe capii răscoalei, în număr de douăzeci şi cinci în frunte cu Horia şi Cloşca. Crisan, care s-a spânzurat în închisoare, a fost condamnat  post mortem prin tragere pe roată,  apoi l-au despicat în patru părţi, expunând câte o parte la Abrud, la Brad, la Bucium şi Mihăleni! Era în anul 1785 , când nobilii ungurii  îşi dădeau aere de mari creştini şi luminători ai noii spiritualităţi europene.

Evenimentelor din Ardeal ale revoluţiei ungureşti din 1848 – 1849, autorul le aduce, pe de o parte, noi date de reţinut despre intenţiile ungurilor faţă de romanii ardeleni, în frunte cu Kossuth şi  pe de altă parte înfăţişează lupta pentru libertatea a romanilor în frunte cu Avram  Iancu. Sunt  multe de scris pentru a învăţa, a nu uita şi mai ales a ţine seamă, mă rezum doar la bilanţul plătit de români: două sute treizeci de sate şterse de pe suprafaţa pământului, viaţa a patruzeci de mii de oameni, pagube de 30 milioane florini aur. Kossuth înfrânt fuge până în Statele Unite şi concepe un sistem dunărean federalizat dar condus de ei, de unguri, “cea mai splendidă realizare a speciei umane”. Săracă splendidă subspecie! Împăratul austriac cade cu picioarele pe pământ şi concepe un nou sistem imperial bazat pe individualitaţile istorico-politice din imperiul sau. Sistem ce acorda anumite drepturi tuturor naţionalităţilor înglobate în imperiu, dar refuzat de nobilimea ungurească, care din acest motiv începe să-l urască pe împărat. Totuşi ceva s-a mişcat în privinţa drepturilor valahilor toleraţi până în anul 1867, când  se instalează dualismul austro-ungar iar  romanii ardeleni cad sub jurisdicţie ungurească şi pentru următorii cincizeci şi unu de ani se instalează cea mai neagră pagină de opresiune şi maghiarizarea lor forţată . Romanii ardeleni îşi cer drepturile si trimit împăratului în 1881 un memorandum, pe care acesta nici nu-l deschide şi-l trimite parlamentului de la Budapesta. Rămânând fără efect la curtea de la Viena, memorandiştii români trimit o copie la Paris pentru publicare, care a produs o puternică impresie în Franţa şi celelalte ţări europene, declanşând vii şi puternice  proteste împotriva austo-ungarilor. Rezultatul a fost tipic unguresc: memorandiştii au fost arestaţi, judecaţi şi aspru pedepsiţi. Răzbunarea ungurească s-a întins asupra tuturor românilor  ardeleni prin politica agresivă de deznaţionalizare impusă de guvernul Tisza Istvan şi legile contelui Apponyi, prin care s-au interzis ziare şi reviste româneşti s-au desfiinţat şi maghiarizat şcolile primare şi secundare româneşti în Transilvania.

Odată cu începerea războiului in 1914, când unii l-au declanşat  şi  aclamat şi cu totul alţii au fost sacrificaţi, nimeni ne prevăzând că va degenera într-un război mondial, o jumătate de milion de români ardeleni a fost târât şi sacrificat pe diferite fronturi ale imperiului austro-ungar, care îşi trăia ultimii ani. Tot în acest timp se apropia de sfârşit şi mileniul de împilare a românilor ardeleni de către unguri.

Milton G. Jehrer , în repetate rânduri consemnează, în baza dovezilor milenare, că ungurii au făcut şi continua să facă propagandă şi paradă, cu infatuare şi aroganţă, despre mileniul lor european. Noi, românii nu ar trebui să le tot socotim cât  au fost ei de stăpâniţi şi atârnaţi de alţii în gloriosul lor mileniu, pe care trebuie să-l cunoaştem, ci ar trebui, mult mai mult, să cunoaştem cum a fost mileniul nostru de împilare sub ei. Aceasta este ideea prezentării pe larg, spre cunoştinţă, a volumului ARDEALUL  PĂMÂNT ROMÂNESC din care reiese cu prisosinţă  mileniul împilării românilor ardeleni de către vecinii noştri de la apus. Aceştia, după Tratatul de la Trianon, au început şi continuă insistent propagandă  despre drepturile lor istorice asupra Transilvania, vituperând în toate formele România şi pe Români, acuzându-i în toată lumea că îi privează de drepturi cetăţeneşti pe etnicii lor de la noi. Perfidie şi palavre.

PARTEA  A  PATRA  –  Ungaria de la  Trianon

Înainte de-a ajunge la Tratatul  de la Trianon, trebuie cunoscute alte  evenimente istorice. Sfârşitul abominabilului război în 1918 a declanşat desprinderea naţiunilor din fostul imperiu habsburgic, ajuns o umbră după compromisul austro-ungar. În octombrie se desprind  cehii şi polonezii din imperiu, în noiembrie stindardul libertăţi flutură la Zagreb şi la Ljubljana, apoi începe o revoltă în Austria ce a dus la descompunerea austro-ungară, iar la întâi Decembrie Transilvania se uneşte cu Regatul României. Ungaria devine ceea ce geografic, istoric şi demografic este din toate punctele de vedere, dar majoritatea nu acceptă realitatea şi nemulţumirile lor degenerează  într-o stare revoluţionară de care profită comuniştii. Astfel Ungaria devine republică sovietică după modelul sovietic sub conducerea lui Bela Kun, un evreu din Transilvania, care nu recunoaşte unirea Transilvaniei cu România şi fără nici o declaraţie de război, armata ungară atacă  România în noaptea de 15 / 16  Aprilie  1919. Trupele ungare sunt respinse până pe linia Tisei şi astfel  Bela Kun recunoaşte unirea Transilvaniei cu România . Este o recunoaştere falsă, de moment pentru că era învins şi avea nevoie de timp să urzească  cu Lenin un nou atac, împreună de data aceasta, ei din vest şi ucrainenii din nord-est. Şi din nou, fără declaraţie de război, atacă România în data de 19 / 20 Iulie 1919 . De data aceasta trupele române nu se mai opresc până la Budapesta, unde victorioase ridică tricolorul românesc pe parlamentul comunist a lui Bela Kun, plus o opincă pentru luare aminte de către cea mai splendidă dintre naţiuni.  Nu românii au declanşat ostilităţile, le-au contracarat şi au înfrânt agresiunea comunistului Bela Kun, care a fugit din Budapesta până la Viena, unde printre altele pune mâna  pe o parte din tezaurul Ungariei trimis aici mai înainte. Este arestat de poliţia vieneză şi folosit drept schimb cu prizonieri austrieci din Rusia Sovietică. Aici este folosit intensiv ca mare comisar sovietic sub Lenin, dar cade în dizgraţie sub suspiciosul Stalin care i-a hotărât sfârşitul.

Ungurii acelor ani au fost fericiţi că au fost scăpaţi de Bela Kun, de republica lui, dar au rămas profund afectaţi de tricolorul şi opinca românească de pe parlamentul lor. Această victorie a Armatei Române împotriva agresiunii ungare le-a stârnit şi mai puternic vechile resentimente faţă de români, declanşând cea mai cumplită campanie de distorsiune şi calomniere la adresa Armatei Romane deşi i-a scăpat de Bela Kun  şi nu s-a amestecat în viaţa socială şi politică a Ungariei, care în acest timp, după voinţa ei a redevenit regat. Din lipsă de rege s-a mulţumit cu un regent, un fost amiral, care, rămas fără flotă, s-a mulţumit şi cu un cal. Armata română s-a retras din Ungaria  în Noiembrie 1919.

După  semnarea Tratatului  de la Trianon, jurnalistul şi scriitorul american scrie că ungurii s-au plâns în cele patru colţuri ale lumii de marea nedreptatea care li s-a făcut  prin ceea ce ei numesc dictatul păcii, dar el  şi conchide:  “Li s-a luat ungurilor atât cât au încălcat ei în cursul vremurilor prin violenţă”. Cu o răbdare şi meticulozitate, pe care o găsim doar la puţini intelectuali români, Milton G. Lehrer citează, pagini după pagini, date demografice din multe monografii şi recensăminte străine ce atestă drepturile indiscutabile ale romanilor în Ardeal (documentaţi-vă despre acestea citind de la paginile 348 la 373). După acestea urmează pagini şi pagini despre ofensiva propagandei maghiare, despre modurile oportuniste prin care ungurii denaturează adevărul şi ridică stindardul revizionismului de la început. În 1920, în ziua în care deputaţii unguri au votat în parlament  ratificarea Tratatului de la Trianon au jurat astfel: “Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea  Ungariei milenare.” Clar, pentru cei lucizi, ce s-au întrebat: care Ungarie milenară?!?

PARTEA  A  CINCEA – Atrocitatile

Ultima parte a  acestui competent tratat  istoric  despre Ardealul pământ românesc pe care noi, românii i-l datoram cu apreciere şi consideraţie doctorului în drept internaţional, Milton G. Lehrer, este despre Dictatul de la Viena prin care trupele horthyiste  au reocupat Nord Vestul Transilvaniei între Septembrie 1940 şi Octombrie 1944. Sunt patru ani de cumplită teroare împotriva românilor ardeleni: de la detenţie, deportări, muncă forţată, şi crime antiumane împotriva populaţiei civile la deznaţionalizare şi maghiarizare forţată.

Înainte de-a demonstra cu date şi cifre cele menţionate mai sus, trebuie să reproducem un paragraf din comunicatul guvernului maghiar din data de 31 August 1940:

“Întreaga Ungarie este recunoscătoare Fuhrerului Hitler şi Ducelui Mussolini pentru opera lor constructivă, care, după ce a desfiinţat Tratatul de la Versailles , suprimă şi Tratatul de la Trianon. Cercurile politice din Ungaria constată că actualul arbitraj de la Viena contribuie şi mai mult la strângerea relaţiilor amicale dintre Ungaria  şi puterile Axei. Ungaria îşi asumă cu mândrie rolul ce o aşteaptă în noua Europă alături de puterile Axei. Ungaria va sta şi în viitor cu aceiaşi fidelitate şi amiciţie nestrămutată ca şi până acum alături de puterile Axei.”

Şi acum să vedem ce rol cu mândrie şi-a asumat Ungaria în Transilvania.  Milton G. Lehrer  între paginile 478 şi 495 ne  ilustrează elocvent  rolul lor: “Furia ungurească s-a dezlănţuit vijelioasă asupra ţărănimii şi intelectualităţii româneşti” şi, citând din “Les Assassinants”, aflam ca în primele două luni ale ocupaţiei  Transilvaniei, au fost ucişi 919 români,  771 persoane torturate,  3.373 bătute şi maltratate, peste 13.000 de români deţinuţi. Ungaria  horthysta  poate fi mândră de acest rol criminal. Şi era  numai începutul, numai două luni din cele 49 de luni de ocupaţie! Citiţi aceste pagini şi veţi afla date concrete despre cei ce au murit sau suferit cele mai groaznice regimuri inchizitoriale şi de teroare, cum le-au  numit mulţi autori.

Sfârşitul acestui tratat de istorie despre împilarea românilor ardeleni de către unguri conţine alte mici părţi: Epilogul ocupaţiei şi bucuria autorului, un Remember în care autorul, cu tâlc, îl citează pe Henry Barbusse: “omul este o maşină care uită” şi “să fim atenţi cum se vor prezenta ungurii la conferinţa de pace fără să sufle desigur nici un cuvânt cu privire la campania lor revizionistă”. Şi a avut dreptate…

Dezvaluirile Doamnei Edith Lehrer

Postfaţa este scrisă de soţia autorului, Doamna Edith Lehrer, care face nişte dezvăluiri pe care merita să le citim cu multă luare aminte. Întâi ne vorbeşte despre bucuria pe care au avut-o în seara zilei de 30 Ianuarie 1945, când la Athenee Palace, înconjuraţi de personalităţi din guvern, academicieni, elite intelectuale, scriitori, jurnalişti, prieteni au lansat prima ediţie a cărţii, ce a fost primită cu entuziasm şi pe drept apreciată ca o valoare academică. Nu trece prea mult şi schimbările politice şi sociale trec de la democraţia sperată  spre dictatură ce încorsetează toata societatea românească şi Doamna Edith Lehrer scrie: “Numeroşii prieteni ai soţului meu –  mari patrioţi  – au fost pe rând împrăştiaţi. O atitudine glacială din partea noilor oficialităţi s-a instalat treptat şi faţă de soţul meu… Nu mult timp după aceia, cartea, tipărită şi aşa într-un tiraj simbolic, a fost pusă la index, iar autorul a început să fie prigonit. Am fost daţi afară din toate serviciile, ori de câte ori reuşeam să găsim o slujbă… Prigonit,  hărţuit, în cele din urmă soţul meu s-a îmbolnăvit şi a murit în 1969…”

Această cartea a fost pusă la index 47 (patruzeci şi şapte) de ani, timp în care romanii ardeleni nu au avut voie să-şi spună suferinţa iar urmaşi lor să nu cunoască nimic despre mileniul împilări românilor ardeleni, şi în acest timp propaganda iredentistă şi revizionismul unguresc ne defăimează insistent în toată lumea. Oare chiar să fi ajuns o naţiune degenerată în care patriotismul este anemic, hulit şi interzis de politicieni şi de lefegii lor din cultură şi de mass media. Speranţele românilor după Decembrie 1989 s-au spulberat ca şi cele din 1944 – 1945, numai propaganda şi speranţele ungureşti au rămas aceleaşi. Se pare că şi astăzi cartea această este pusă la index!

Gandacul de Colorado

Resurse: http://www.partidulcivicmaghiar.com/Atrocitati maghiare

Galerie: Foto si facsimile din lucrarea profesorului american, Milton G Lehrer