Gheorghiţă Ghinea (Uriaşu) era genul de om de care te simţeai legat sufleteşte încă din momentul în care făceai cunoştinţă cu el. Avea în priviri o blândeţe aproape nefirească, aflată în contrast izbitor cu înfăţişarea sa masivă şi oarecum încruntată. De câte ori apărea pe coridoarele ziarului la care lucram în tinereţe, aveam grijă să las deoparte eventualele probleme şi enervări specifice muncii într-o redacţie de cotidian de teamă să nu-l rănesc involuntar cu asperităţile unui comportament prea prozaic sau insuficient supravegheat. Nu cerea, ci impunea prin simpla lui prezenţă delicateţe şi înţelegere din partea celor din jur. Îmi plăcea să mă uit la desenele pe care mi le înşira pe birou cu rugămintea de a-l ajuta să facă o selecţie a lor înainte de a intra la şefii ziarului, cum la fel de mult îmi plăcea să-l ascult povestindu-mi despre viaţa pe care o ducea în micul oraş prahovean în care se stabilise, despre cercul de desen pe care îl conducea şi despre cei câţiva copii talentaţi pe care îi îndruma. Adesea, din glasul lui răzbătea o tristeţe copleşitoare, însă niciodată mărturisită până la capăt, generată probabil de precaritatea condiţiei sale profesionale într-o comunitate mică şi, la fel ca întreaga societate românească, aproape indiferentă faţă de artă. Emana în acele momente un aer provincial care, departe de a mă determina să-l privesc cu vreo impardonabilă notă de superioritate, mi-l făcea şi mai apropiat. Acest lucru se întâmpla, cu siguranţă, deoarece modul său de a-şi manifesta resemnarea era absolut autentic şi profund uman…
În schimb, caricaturistul Gheorghiţă Ghinea părea a nu avea mare lucru în comun cu omul care purta acelaşi nume. Când punea mâna pe creion sau pe penel, Uriaşu – cum îşi mai spunea, eu unul am tot amânat să-l întreb de ce până când, iată, a fost prea târziu – dădea la iveală un spirit deschis, avid de informaţie, coroziv cu măsură şi profund în dimensiunea lirică din care izvorau multe din desenele sale. Excela întotdeauna prin actualitatea „poantei”, prin soluţiile pe care le găsea pentru a trata orice temă de interes public major, având în plus faţă de alţi mânuitori ai peniţei muiate în acidul satirei, o plasticitate remarcabilă a limbajului şi o temeinicie a compoziţiei care trimitea mai curând la efortul de elaborare a unui tablou în ulei decât la schiţarea rapidă a unui desen narativ. De altfel, Uriaşu nu s-a mulţumit niciodată numai cu statutul de caricaturist, trecând frecvent pragul în teritoriul graficii de şevalet, al ilustraţiei de carte şi al picturii. Dispariţia sa prematură înseamnă, tocmai de aceea, o pierdere ireparabilă multiplă, avându-l de plâns nu numai caricaturiştii şi cititorii publicaţiilor în care apăreau desenele lui umoristice, ci ─ în egală măsură ─ şi pictorii, şi graficienii. Ca să nu mai vorbim de cei apropiaţi, printre care ne numărăm şi noi, prietenii săi…
Corneliu OSTAHIE
Despre viata lui Gheorghiţă Ghinea (12 septembrie 1956 – 28 spre 29 octombrie 2008) si lucrarile lui la Uriasu.com
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
