La sfârşitul acestei săptămâni, peste 200 de reprezentanţi ai românilor din întreaga lume se vor reuni la Bucureşti în cadrul unui forum organizat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni.
Dincolo de orice fel de chestiuni politice trecătoare, acest forum are în faţă foarte multe probleme cu care se confruntă românii din afara ţării. Nu este nimic nou: problemele sunt vechi de câteva sute de ani.
În primul rând, este vorba de chestiunile care îi afectează pe etnicii români cetăţeni ai statelor vecine României: Ucraina, Bulgaria, Serbia şi Ungaria. De mai mulţi ani am scris articole despre ce se întâmplă în aceste comunităţi româneşti. Problemele principale rămân aceleaşi: lipsa de mass-media în limba maternă, lipsa şcolilor în limba maternă, lipsa libertăţii religioase. Acestea sunt drepturi fundamentale ale românilor din statele enumerate mai sus, drepturi garantate prin tratate internaţionale semnate de aceste state. Unele din ele sunt îndeplinite parţial, altele sunt ignorate total. Lipsa acestor drepturi duce încet-încet la deznaţionalizarea comunităţilor româneşti, la asimilarea lor în etnia majoritară. Pe lângă toate acestea se adaugă şi măsurile întreprinse, mai mult sau mai puţin discret, de statele unde se găsesc români. Este vorba de o lovitură directă în fundamentul acestor comunităţi: inventarea şi promovarea limbii moldoveneşti şi a limbii vlahe ca limbi deosebite de limba română.
În al doilea rând, vin problemele românilor emigraţi peste hotare înainte şi după 1989. Cea mai arzătoare problemă în acest caz este imaginea românilor, trataţi în presa europeană ca cetăţeni de mâna a doua. Consecinţa imediată a acestui tratament din mass-media este tratarea în realitate a cetăţenilor români drept cetăţeni de mâna a doua. În esenţă este vorba de o gigantică problemă de imagine. Prestigiul se câştigă foarte greu şi se pierde foarte uşor. Munca a mii de studenţi români cu rezultate foarte bune sau a sute de cercetători este aruncată la gunoi cu un singur articol despre un cetăţean român (sau mai mulţi) care comit infracţiuni.
În tratarea acestor probleme nu trebuie să inventăm nimic nou, doar trebuie să privim la ce au făcut înaintaşii noştri. Secolul al XIX-lea a fost marcat de lupta pentru românii din afara graniţelor României, luptă care a avut ca final realizarea României Mari. Principalul mecanism a fost constituit de sprijinirea financiară a românilor din afara graniţelor ţării pentru ca aceştia să studieze. Şi în ziua de azi România acordă acest sprijin financiar – şi nu doar pentru studii. Câţi bani sunt investiţi în această direcţie reprezintă o altă discuţie – nici în secolul al XIX-lea nu erau destui bani şi de multe ori nu luau cele mai fericite direcţii. Însă există o deosebire majoră între ce se întâmplă azi şi ce se întâmpla acum 200 de ani. Românii din trecut erau mândri că sunt români. Mândri nu în sensul de a se bate cu cărămida în piept. Pur şi simplu, nu aveau inoculat sentimentul că ar fi cu ceva inferiori altor, erau români şi prin aceasta erau egali cu celelalte naţiuni. Nu aveau niciun fel de reţinere în a se comporta de la egal la egal cu alţii. Cumva acest sentiment lipseşte în ziua de azi atât la românii din România, cât şi la cei din afara ţării. Cred că doar prin regăsirea acestui sentiment de mândrie se poate face ceva durabil.
P.S. Nu m-am referit la românii din R. Moldova ca la o diasporă. Românii din R. Moldova sunt la ei acasă, nu sunt plecaţi aiurea. Doar că şi unora dintre ei le lipseşte într-o oarecare măsură mândria că sunt români. O mândrie calmă, lipsită de excese. Sunt român şi am aceleaşi drepturi cu oricare altă etnie. Nu sunt inferior nimănui şi cer să fiu tratat corect. Atât.
Sursa: George Damian / Timpul.md
Foto: Vlad Cubreacov
