Lumea-i cum este
Lectii, in timp, ale lui 11 septembrie
de Corneliu Vlad
America a scăpat de marea ruşine de a comemora zece ani de la loviturile criminale din 11 septembrie 2001 cu presupusul tartor al masacrelor în viaţă şi nepedepsit. Nu anchetat, nu judecat, nu condamnat, ci de-a dreptul anihilat. Bin Laden a fost prins la înghesuială, omorât, băgat în sac şi aruncat în mare aşa cum se proceda cu întemniţaţii morţi de la Chateau d’If pe vremea lui Edmond Dantes. O fi fost el cel scufundat sau altul, o fi pus el la cale atentatele teroriste sau altul, unii se mai întreabă. Dar, oricum, istoria se poate scrie demn. Căci 11 septembrie a devenit istorie. Iar istoria nu mai e chiar emoţională. Americanii o privesc mai înţelepţeşte, mai prudenţi şi poate mai resemnaţi la faptele cumplite de acum zece ani decât frisonează, acut şi panicaţi, la uraganele Katrina şi Irene şi la iminenţa unui nou val al crizei. Istoricii zilei sunt şi ei mai detaşaţi, mai distanţaţi, ar fi spus Brecht, când se apropie de eveniment, aşa cum o fac de altfel şi colegii lor ruşi (sau mai ales liderii ruşi) când trebuie să-şi amintească, şi ei, după două decenii, de puciul nereuşit de la Moscova, nereuşit dar care, printr-o lovitură cauzatoare de moarte, a grăbit dispariţia URSS, survenită după numai câteva luni.
Ironia soartei: după terminarea Războiului Rece, cei doi foşti redutabili beligeranţi, superputerile canonice postbelice, au primit, fiecare, câte o lovitură groaznică şi penibilă: Moscova în august 1991, Washingtonul în septembrie 2001. Măreţia a eşuat, cum spuneam, în penibilitate. Iar politologii şi istoricii trebuie să dreagă busuiocul.
Exegeţii – ruşi şi străini – ai lui august 1991, oricât ar fi ei de sine ira et studio, îşi împart trăirile între uimire (cum a fost posibil aşa ceva?) şi cvasiindiferenţă (jenate, parcă, oficialităţile chiar au ignorat împlinirea a 20 de ani de la fapte). Exegeţii lui 11 septembrie 2001 se preocupă de dimensionarea exactă a evenimentului. Unii dintre ei (cu toată pioşenia, desigur, căci a fost totuşi vorba de carnagiul unor oameni cu totul nevinovaţi) merg pe varianta „N-a fost ceva chiar aşa de catastrofal, între timp s-au produs întâmplări mai importante în viaţa Americii şi a lumii“. E interesant şi util de punctat măcar această manieră de a vedea lucrurile.
Pentru David J. Rothkopf, 9/11 e o „gaură neagră“. O dramă „tragică şi eroică“, dar supraestimată, mai ales sub raport politic şi de securitate naţională. Cu „investiţii“ puţine, făptaşii au produs pagube de trilioane de dolari şi, mai ales, mii şi mii de morţi, şi în atentate, şi în războaiele „împotriva terorismului“ ce au urmat. Apoi, au clătinat simboluri ale puterii Americii, pentru unii au pus sub semnul întrebării însuşi modul de viaţă american şi, în orice caz, au impus reorganizarea întregului sistem de securitate al unicei hiperputeri mondiale.
Numai că – atenţie! -, spune autorul american, marele eveniment de la 9/11 nu trebuie să devină şi o Mare Confuzie. Sunt cel puţin alte zece fapte din deceniul care a urmat cu consecinţe mult mai importante decât cele ale tragediei de la New York şi Washington: 1. Replica în forţă a Americii la 9/11 a fost supradimensionată; 2. „Primăvara arabă“ va produce schimbări mai profunde decât ar putea-o face Al Queda sau SUA; 3. Reaşezarea Asiei (Afganistan-Pakistan, India, China, o Coree reunificată) conţine sumedenie de necunoscute; 4. Stagnarea economică a SUA şi a altor state dezvoltate; 5. Ascendenţa „mediei sociale“ (revoluţia Twitter); 6. Proliferarea telefoanelor mobile şi a computerelor (de la 16 milioane de telefoane mobile în 1991 la şase miliarde de aparate şi opt trilioane de mesaje în 2011); 7. Prăbuşirea afacerilor din 2008 – zeci de trilioane de dolari pierdute, sute de milioane de oameni sărăciţi; 8. Criza eurozonei; 9. Eşecul abordării încălzirii globale; 10. Emergenţa Chinei şi a celorlalţi membri ai BRIC. „Viitorul Americii va depinde de cât de repede se va orienta şi concentra ea pe ceea ce este într-adevăr important“ – apreciază, în încheierea articolului său din „Foreign Policy“, David J. Rothkopf într-o manieră mai degrabă preocupantă.
Un alt autor american, Joshua S. Goldstein, tot în „Foreign Policy“, are, în schimb, o viziune optimistă („Lumea noastră n-a fost probabil niciodată atât de paşnică“). Ideile lui despre război şi pace sunt sumarizate tot pe puncte. În şapte puncte. 1. În primul deceniu al anilor 2000 au murit, în războaie, în medie pe an, 55.000 de oameni; în anii 1990 – câte 100.000; 2. Între 2001 şi 2010 au murit în războaie 6.000 de militari americani, dar în războiul din Vietnam – 58.000, iar în al Doilea Război Mondial – 300.000; 3. Contrar unei opinii curente, în războaiele de azi nu mor mai mulţi civili decât militari; 4. Lumea multipolară ce se prefigurează va fi mai paşnică (China nu este agresivă); 5. Democraţia, interdependenţa economică şi instituţiile internaţionale vor consolida pacea lumii; 6. „Căştile albastre“ ale ONU sunt misiuni de menţinere a păcii tot mai eficiente; 7. Războaiele cronice se împuţinează – în 2005 erau 214 războaie „insolubile“, în 2011 – doar Israel-Palestina, Somalia şi Sudan.
Ca şi sclavia sau colonialismul, războaiele vor dispărea, susţine, optimist, Joshua S. Goldstein. Afirmaţie amendată însă de un alt autor american, Richard N. Haas, preşedintele faimosului Council on Foreign Relations: „Progresele nu pot fi confundate cu victoria. Teroriştii şi terorismul nu pot fi eliminaţi, aşa cum nu putem scăpa lumea de boli“. Dar pentru mai puţin terorism în lume e nevoie de mai puţină sărăcie şi de mai multă democraţie, afirmă Haass. Mai este însă nevoie şi de dreptate, şi de morală în viaţa internaţională, adăugăm.
E 11 septembrie o zi ca multe altele?
George W. Bush, care a avut ghinionul istoric de a fi preşedintele Americii în clipa atentatelor din septembrie 2001, rupe tăcerea după o lungă perioadă post-prezidenţială de discreţie, cu o spusă memorabilă: 11 septembrie „va fi o dată în calendar“. Bine-bine, dar 11 septembrie oricum e dată în calendar, în fiecare an cel puţin o dată macar . Ce fel de dată? „Va fi ca ziua atacului de la Pearl Harbor“. Un alt moment de sfadă din istoria Americii, nu-i de insistat.
Dar cine trece în aceste zile prin presa lumii, observă că 11 septembrie 2001 nu pare a fi tratat în primul rând ca ziua unei cumplite tragedii, cum a fost de fapt, căci 3000 de vieţi au pierit şi faima invulnerabilităţii singurei hiperputeri mondiale s-a clătinat. 11 septembrie, care cheamă înainte de orice la pioşenie şi reculegere, e năclăită, an de an, în vacarm poliglot. Rememorări, controverse, dezvăluiri, zvonuri, avertismente alarmiste, justificări şi învinovăţiri, declaraţii belicoase, proiecte, scenarii, nedumeriri şi câte şi mai câte.
Fiecare, în Statele Unite şi în lume, a trăit în felul lui ziua de 11 septembrie 2001, iar din droaia de amintiri şi mărturii care se tot adună, istoria are a se compune, chiar dacă în deceniul care a trecut de la fapt s-a ajuns la o copleşitoare şi consternantă literatură în materie. Din felurimea de spuse şi scrise despre 11/9 am reţinut, de pildă, mai nou, strădania unor exegeţi americani de a convinge că evenimentele de atunci n-ar fi chiar aşa ieşite din comun, că, între timp, s-au mai întâmplat multe alte lucruri care au influenţat şi mai puternic viaţa Americii şi a lumii. E greu de spus la ce-ar servi încercările de minimalizare a lui 9/11. E chiar indecent. În schimb, alţii, mai pragmatici, încearcă să tragă învăţăminte din tragedia fără precedent, numai că nici parabolele lor nu sunt prea concludente. Nu aflăm de ce s-au produs totuşi atentatele şi mai ales ce-ar fi de făcut pentru a stârpi pericolul numit terorism islamic. Şeful Pentagonului la vremea respectivă, Donald Rumsfeld, refuză chiar vorba terorism şi susţine că ar fi obiectat ca acţiunile ulterioare atentatelor să fie numite război împotriva terorismului, cum a ţinut morţiş să le spună atunci preşedintele Bush. De fapt, preşedintele le-a zis la început chiar cruciadă, dar gafa, fiind prea gravă, căci trimitea la un război al religiilor, a fost trecută repede sub tăcere. Oricum, sub Administraţia Obama, despre război împotriva terorismului islamic nu se mai vorbeşte, chiar dacă războaiele declanşate cu această deviză se mai poartă.
Mult se mai produce în acest trist moment comemorativ pe tema ce rămâne la fel de incitantă ca acum zece ani. Cineva îşi aminteşte că la 10 iulie 2001, adică cu două luni şi o zi înainte de sinistru, Larry C. Johnson scria în „New York Times“: „Cel mai mare risc (al atacurilor teroriste-n.n.) e evident: dacă umbli după petrol în Columbia, ori în state ca Ecuadorul, Nigeria sau Indonezia, trebuie să-ţi iei precauţiile cuvenite, altfel americanii ar trebui să se teamă“. Altcineva numără vreo 20 de avertismente primite de la diverşi la serviciile secrete americane, cărora însă nu li s-a dat importanţă. Până şi ziarul românesc la care lucram atunci a dat o pagină întreaga, cu vreo lună-două înainte de 9/11, despre Bin Laden -inamicul nr. 1 al Americii (după surse americane, desigur, nu din investigaţie sau analiză proprie). Şi atunci, de ce s-ar fi mirat însuşi preşedintele Bush, la aflarea veştii, cu replica: „Dar cine naiba ar putea face asta Americii?“. Naiba a căpătat un nume: terorismul. Întrebări însă rămân: de ce terorism, cum scapă lumea de el?
Corneliu Vlad / Curentul
