De agenţi provocatori am auzit, întâia oară, la nesfârşitele lecţii de pregătire politico-ideologică, unde ni se povestea despre “agenţii provocatori ai siguranţei folosiţi împotriva luptătorilor comunişti şi antifascişti din ilegalitate”, pentru a li se înscena procese politice. Procese politice şi condamnări care ulterior aveau să-i legitimeze drept iluştri conducători ai clasei muncitoare şi rentieri la beneficiile regimului de “dictatură a proletariatului”, reconvertit în “democraţie socialistă”.

Am auzit, a doua oară, despre provocare şi provocatori, la un curs de drept procesual penal “socialist” despre clasificarea mijloacelor de probaţiune. Interzicerea provocării, pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni şi a dovedi astfel făptuitorul, constituia un argument forte al superiorităţii legalităţii socialiste faţă de “retrogradul drept burghez”, redus simplist şi propagandistic la “un instrument de menţinere a puterii claselor exploatatoare”. Nicolae Ceauşescu prin discursurile sale de condamnare a abuzurilor şi ilegalităţilor predecesorului său şi apropiaţilor acestuia deveniţi incomozi poate fi considerat un reper al reformării justiţiei române de la sfârşitul anilor ’60 ai secolului trecut.

Am auzit, a treia oară, în zilele noastre, despre provocare şi provocatori ca instrument de luptă împotriva terorismului, corupţiei şi a crimei organizate.

Într-o carieră de 36 de ani în serviciul securităţii naţionale, între care vreo 20 am fost şi formator al multor promoţii de ofiţeri de informaţii, am combătut cu convingere, bazându-mă pe argumente juridice şi etice, instituţia agenţilor provocatori, metodele de şantaj şi ameninţare, presiunile de orice fel pentru obţinerea de informaţii şi smulgerea de mărturii.

Îmi este imposibil să-mi amintesc când am avut în faţă un provocator, ceea ce poate să însemne că ori au fost prea mulţi, ori prea mărunţi, pentru a merita efortul de memorie.

Dar nu am să-l uit niciodată pe “Marele Provocator”, pe care nu destinul, ci ordinul de misiune primit din partea unuia dintre serviciile secrete de pe această planeta mi l-a trimis în faţă joi, 1 septembrie 2011. Nu am să-l uit, fiindcă este primul care a venit la mine “ca la un duhovnic”, să se spovedească şi să-mi ceară sfatul într-o chestiune de viaţă şi de moarte. Nu a lui. Nu a mea. A concetăţeanului Tokes Laszlo.

În mai multe din exerciţiile mele de publicistică, pe care le consider o îndatorire civică, am făcut ample şi frecvente referiri asupra chestiunii maghiare. Recent, în capitolul, de fapt cartea dintr-o altă carte, “Delirul maghiar: propagandă, spionaj şi extremism pentru «Ungaria Sfântului Ştefan»”, am rezervat câteva pagini şi acţiunilor antiromâneşti ale cetăţeanului, până în prezent şi român Tokes Laszlo.

Folosindu-se de acest pretext, “Marele Provocator” mi-a însăilat un scenariu, cu elementente de real, existente şi în scrierile mele, dar cu un final care aproape că m-a blocat: “Vreau părerea şi sfatul dumneavoastră. Am o foarte bună relaţie cu un diplomat de la ambasadă… [mi l-a nominalizat, există, întâmplător l-am şi cunoscut], popa Tokes a deranjat şi deranjează guvernul diplomatului [fapt real], ce ziceţi, să-i sugerez să-i ia urma şi să-i ofere pe undeva o cafea cu paladium?”.

“Domnule…”, i-am raspuns într-un târziu, când mă conducea înainte de a ne despărţi: “La începutul anilor ’90 am fost întrebat, pe un ton chiar vehement, de ce trebuie ca statul român să asigure securitatea personală a lui Tokes Laszlo, din moment ce el este campion internaţional al defăimării României, pe care o acuză de genocid împotriva maghiarilor? Apoi, ani la rând, la cursul despre «atentatul care pune în pericol securitatea statului» am repetat că nu are nici o relevanţă faptul că unora sau altora le displace ori îl urăsc pe Tokes Laszlo, dar dacă viaţa ori integritatea îi sunt primejduite, poate fi prezumat un atentat care pune în pericol securitatea statului. De ce? Pentru simplul motiv că beneficiază de imaginea de personalitate simbol, cu o largă notorietate internaţională. Ceea ce îi conferă protecţie specială, realizată la nevoie şi prin intermediul legii penale”.

Omul din faţa mea a rămas oarecum descumpănit. I-am mai spus şi că orice şi oriunde i s-ar putea întâmpla ceva rău concetăţeanului nostru Tokes, vinovaţii de serviciu vor fi, înainte de a se pronunţa vreo instanţă competentă, “extremiştii români”.

“Marele Provocator” a mai încercat, poate într-o tentativă de disculpare, să-mi înşiruie faptele de patriotism voluntar săvârşite dimpreună cu foşti camarazi de-ai mei din serviciul informaţiilor externe, ceea ce am înţeles a fi un avertisment asupra direcţiei din care a venit provocarea la complotul ceştii de cafea cu paladium.

În ce alte mizerii se mai scaldă oare astfel de specimene ale serviciilor secrete? Or fi agenţii provocărilor autohtone sau străine?

Aurel I. Rogojan

Sursa: Cotidianul