S-au împlinit 67 de ani de când Iuliu Maniu, liderul „Opoziţiei democratice”, a iniţiat jalnicul „act istoric” al răsturnării regimului Mareşalului Ion Antonescu, al încetării Războiului Naţional împotriva U.R.S.S. şi a bolşevismului, calificând puciul din 23 august 1944 drept Revoluţie. O „Revoluţie” pe care, chiar în zilele imediat următoare, liderul istoric al PNŢ-ului a regretat-o profund şi, mai mult, cu un devans de câţiva ani, chiar s-a numărat între victimele sale. Au trecut, aşadar, aproape şapte decenii de atunci. De la ceea ce, altcândva, denumeam, de regulă, cu mândrie patriotică şi fără pic de ezitare, „marea sărbătoare”, care, se pare, ne-ar fi adus, chiar dacă nu totul, oricum de toate. Vă mai amintiţi? Descoperim, nu fără surprindere şi plini de nemulţumire, că toate astea ne lipsesc, că după tipic un alt mare „eveniment” similar survenit la 22 decembrie 1989, într-un fel un al II-lea 23 august, şi acesta, ca şi acela, tot produs al unei clasice şi neroade Lovituri de Stat, n-a îndreptat nimic, România, din contră, a decăzut, iar situaţia românilor s-a agravat necontenit, comparativ – vai! – cu situaţia ante. Nu o dată sau de două ori, ci de „n” ori, şi aceasta pentru că, se confirmă în chip strălucit că la noi e ca la nimeni, că fericirea pe aici nu ţine mai mult decît o noapte, că ELIBERAREA a fost, de fapt, o trădare, succedată, imediat, de o criminală ocupaţie străină, care – după 1989 – s-a transformat în „ocupaţie internă”, predominant bezmetică şi ciocoiască ce a instaurat crima, nenorocirea şi dezastrul. Inegalabilul jurnalist care a fost Pamfil Şeicaru afirma, prin 1952, mi se pare, că „… după 1944 ţara şi neamul ni s-au prăbuşit în haos, că de blestemul trădării nu aveam cum scăpa cu una – cu două, urmând a-i rămâne victime pentru multe decenii înainte!”
Cu aşa ceva, sunt convins, nu mulţi putem să fim de acord. Dar, deocamdată, vorba ciobanului de lângă Tecuci, „Asta-i situaţia!” Întrucât – cum s-ar putea să fie altfel? – de vreme ce în şcolile noastre studiul istoriei a decedat, lăsând locul tuturor năzbâtiilor anticomuniste şi „ismelor” antiromâneşti, iar responsabilii pentru puciurile ticăloase de la 23 august sau 22 decembrie sînt deja „consacraţi” ca… eroi, pe când victimele – trecute în rândul criminalilor de război sau de pace, semn că România n-ar avea dreptul să se numere între statele suverane şi independente. Trebuie să se considere fericită cu statutul actual de ţară înrobită şi permanentă plătitoare de reparaţii şi haraciuri Înaltelor Porţi de pretutindeni. Iată cum în ultimele decenii, din succes în succes, dintr-un 23 august într-altul, am ajuns azi sub tutela Marilor Puteri, iar asta, mai mult decât sigur, prin voinţa şi cu ştiinţa liderilor politici autohtoni, care, pretextând c-ar fi taciturni – din convingerea netoată că termenul derivă de la unul dintre părinţii istoriei, Tacitus, ne-au adus, pur şi simplu, catastrofa în casă, după ce, timp de mai bine de două decenii după 1989, prevestind că ar fi posibil să ne fie şi mai rău, ne-au pregătit cu asiduitate că, în fond, ar trebui să ne consolăm ori, din contră, să ne familiarizăm cu toate „avantajele” unui dezastru recomandat drept binefăcător şi, deci, binevenit! Nu este cumva prea mult pentru români, sau rămâne chiar în tonul nevolnicului 23 august de odinioară, de oriunde şi dintotdeauna ACELAŞI?!

Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu

Sursa: Art-emis