O Anabasis românească, aşa a numit istoricul român Constantin Kiriţescu această campanie fără egal în istoria militară românească. Spre comparaţie, în actuala campanie din Afghanistan, armata română a avut până la 2000 de militari la un moment dat, în schimb, românii din campania din Siberia au fost de cinci ori mai mulţi, mult mai departe, şi ani de zile au fost total rupţi de legăturile cu ţara. Într-adevăr, poate fi comparată cu epopeea celor zece mii de greci pierduţi în Persia, descrisă magistral de Xenofon în opera numită chiar Anabasis.

Românii aceştia au îndurat mizeria, foamea şi frigul, luptând printre troienele de zăpadă la geruri de minus patruzeci de grade prin întinderile nesfârşite ale pustiului siberian. S-au acoperit de glorie, fiind botezaţi de inamici „Dikaia divizia”, divizia sălbatică. Au pus steagul românesc în locuri unde nu a ajuns vreodată, sub faldurile lui au luptat cu un eroism care i-a impresionat pe aliaţi şi i-a îngrozit pe inamici. Au stăpânit o bună parte din calea ferată transsiberiană şi spre finalul aventurii, au fost singura trupă pe care aliaţii s-au putut bizui. Pe un ger năpraznic, în noaptea siberiană, au făcut zid din piepturile lor oprind ofensiva bolşevică, silindu-i pe aceştia să ceară armistiţiu.

Nu sunt exagerări, sunt fapte, aceşti români de legendă chiar au existat, cunoscuţi sub numele Corpul voluntarilor români din Siberia sau Legiunea română de vânători transilvăneni-bucovineni din Siberia, după numele strămoşilor romani. Şi asta este pe scurt povestea lor.

Anul 1914 a însemnat începutul celui mai sângeros şi extins război pe care-l cunoscuse omenirea până atunci. Două blocuri militare antagoniste, Antanta şi Puterile Centrale, care de ani buni se priveau cu suspiciune, s-au aruncat sălbatic unul asupra celuilalt. Războiul se întinse rapid din Europa pe mările şi oceanele lumii şi în colonii, cuprinzând aproape întregul glob pământesc într-o vâltoare de foc.

Furtuna cumplită a războiului i-a prins pe români împărţiţi în trei. Pe de-o parte, românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, înrolaţi în armata austro-ungară şi trimişi ca şi carne de tun în primele rânduri împotriva ruşilor şi sârbilor. Era o politică clară a ungurilor de a extermina şi pe această cale, a războiului, populaţia românească majoritară din Transilvania, la fel şi austriecii gândeau despre românii bucovineni. Iar românii serviseră cum nu se poate mai bine interesele războinice ale habsburgilor în conflictele precedente, dovedind reale calităţi de luptători, atât împotriva lui Napoleon în numeroase campanii, mai cu seamă la Arcole (vezi Românii care l-au oprit pe Napoleon), cât şi în alte războaie, cum ar fi în bătălia de la Sadowa  sau Kronigretz (1866), chiar şi în timpul revoluţiei de la 1848-1849, când românii lui Avram Iancu au rămas neînvinşi contra ungurilor lui Kossuth. Pentru a-i motiva în luptă, stăpânii unguri şi austrieci le-au permis românilor să poarte la rever tricolorul românesc, creându-le iluzia că luptă pentru neamul lor, culmea ipocriziei, din moment ce cu câteva luni în urmă, doar purtarea unui simbol tricolor îi putea trimite la temniţă grea pentru mulţi ani de zile.

De partea cealaltă, românii basarabeni au fost înrolaţi în armata ţaristă, şi aici ei dând dovadă de mari calităţi militare. Pe lângă mulţi români care s-au evidenţiat în decursul timpului ca şi soldaţi de excepţie, e suficient să-l amintim pe Mihail Frunze, basarabean, de la numele căruia îşi trage numele Academia Militară sovietică de mai târziu. În luptele din Galiţia, s-a ajuns poate la cea mai mare tragedie a poporului român, români în tabere adverse să lupte unul împotriva celuilalt, pentru interese străine de propriul neam. Ardeleni şi bucovineni încrucişau baionetele cu basarabeni, puteau vorbi între ei în limba română înainte de a se ucide unul pe altul, deoarece luptau sub steaguri străine. Sânge românesc vărsat de români, pentru gloria vulturului imperial rus sau pajurii bicefale austro-ungare.

A treia parte o reprezenta regatul României, care s-a ridicat economic, politic şi militar de la unirea din 1859, sub Alexandru Ioan Cuza şi s-a consolidat mai mult, devenind o forţă în regiune în timpul regelui Carol I. Cucerirea independenţei în războiul din 1877-1878 a însemnat renaşterea puterii militare a României, combativitatea şi eroismul soldatului român smulgând admiraţia corespondenţilor de presă occidentali, iar campania din 1913 contra Bulgariei impunând statului României ca şi arbitru politic în Balcani (vezi Noi şi bulgarii). Dar în tragicul an 1914, România nu se putea hotărî de partea cui să intre în război. Avea de revendicat teritorii istorice româneşti, populate majoritar de români, atât de la ruşi, parte a Antantei, cât şi de la austro-ungari, parte a centralilor. Regele Carol I, respectat de întregul popor, înclina de partea centralilor, atât datorită ascendenţei sale germanice din neamul Hohenzollern, cât şi din credinţa inoculată de educaţia germanică că soldatul german nu va putea fi învins. Totuşi, majoritatea politică, guvernul şi opinia publică înclina pentru o intervenţie de partea Antantei, legăturile spirituale cu Franţa, sora latină, fiind preponderente. A urmat indecizia, care a avut drept consecinţă neutralitatea pe moment.

Referitor la acest aspect, al oportunităţilor şi ocaziilor pierdute, este important să amintim scrierile lui Octav Codru Tăslăuanu, mobilizat pe front ca şi locotenent român în armata austro-ungară. Observând faptul că la 1914, toate garnizoanele din sudul Ardealului erau ocupate de români mobilizaţi pentru a fi trimişi pe front, remarca oportunitatea ca România să intre în război invadând Ardealul chiar atunci. Toată suflarea militară, preponderent românească, s-ar fi alăturat armatei române, ocupând fără vreo opoziţie peste jumătate din Transilvania. Cu trupele reunite ar fi ocupat defileul Mureşului de unde ar fi putut rezista ani în şir atacurilor centralilor, care ar fi fost după aceea prinşi în alte lupte, Transilvania trecând ca şi front secundar. Dar este o variantă de istorie alternativă, românii fiind expediaţi rapid în primele linii din Galiţia şi Serbia, la 1916, când trupele române din regat au intrat găsind aici doar inamici, singurii lor aliaţi fiind localnicii. Despre această stare de spirit din 1914 Tăslăuanu vorbeşte amănunţit în amintirile sale (Trei luni pe câmpul de război, Hora obuzelor). Dar n-a fost să fie, astăzi putem face doar presupuneri.

Războiul s-a încins pe frontul oriental, cu victime imense pentru români şi alte naţionalităţi aruncate în prima linie ca şi carne de tun de stăpânii unguri şi austrieci. Românii au căzut, dar unii au fost luaţi prizonieri de către ruşi. Au fost trimişi în imensitatea imperiului rus, în lagăre de prizonieri, alături de alte neamuri, cehoslovaci, croaţi, polonezi, sloveni, italieni şi bineînţeles, unguri, austrieci şi germani.

Curtată de ambele părţi, de multe ori în mod agresiv, România se decide să intre în război în august 1916. Regele Carol murise încă din 1914, iar regele Ferdinand a mers alături de voinţa populară, spre Ardeal. Promisiunile aliaţilor de susţinere s-au dovedit vorbe goale, atât cea a continuării ofensivei lui Brusilov, care deja se stinsese, cât şi cea de ofensivă a lui Sarrail, de pe frontul balcanic. Dimpotrivă, chiar generalul Sarrail avea nevoie de ajutor împotriva ofensivei preconizate a lui Mackensen din Bulgaria. Impactul intrării României în război a fost imens pentru Puterile Centrale. Doar pentru a ne da seama de aceasta, putem menţiona schimbarea imediată a Şefului Statului Major german, generalul von Falkenhayn şi înlocuirea sa cu tandemul victorios până atunci Hindemburg – Luddendorf, biruitorii de la Tannemberg. Falkenhayn a ajuns comandantul frontului transilvan împotriva românilor, dornic de răzbunare în urma înlocuirii sale din funcţie tocmai din cauza faptului că nu a prevăzut intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale.

Impactul a fost major, poate cel mai important eveniment al anului 1916. Mackensen renunţă la ofensiva sa împotriva armatei generalului Sarrail, dirijându-şi cei o sută de mii de germani, bulgari şi turci spre Dunăre, împotriva românilor. Germanii renunţă la ofensiva de la Verdun, scoţând divizii de aici, inclusiv cele bavareze de elită, îndreptându-le spre Transilvania invadată de români. Luptele au fost cumplite, a căzut aici chiar prinţul Henric de Bavaria în faţa diviziei conduse de generalul Traian Moşoiu. Dar românii nu aveau cum să facă faţă unui front mai lung decât întregul front de vest. Au pierdut bătălii, dar nu au cedat decât cu sânge şi jertfe în faţa atacatorilor. Lipsa de armament modern şi experienţă, precum şi atitudinea duplicitară a ruşilor şi-au spus cuvântul. Abia când frontul s-a stabilizat la sfârşitul anului pe Carpaţii Orientali şi sudul Moldovei, când două treimi din ţară şi capitala erau ocupate de vrăşmaşi, ruşii şi-au dat arama pe faţă. Au avut curajul să spună că de fapt aici trebuia să ajungem, să avem linia de front mai scurtă. De fapt ne împingeau în război, dar ne sileau să ne retragem pentru a avea o linie mai scurtă de apărat. Considerentele strategice erau altele, trebuia ca România să iasă cât mai slăbită din război, în aşa fel încât Rusia să poată să ocupe o bucată cât mai mare care să-i aducă stăpânirea la gurile Dunării şi spre Constantinopol, visul de veacuri al ţarilor ruşi. Iar o Românie întărită după război le-ar fi dejucat planurile. Se repeta episodul din 1877-1878, când i-am salvat pe ruşi, iar ei ne-au luat sudul Basarabiei drept mulţumire, ocupând ţara şi ameninţând cu desfiinţarea armatei române.

A existat o idee şi un proiect de înrolare a doritorilor români transilvăneni şi bucovineni dintre prizonierii din Rusia, ca şi voluntari în armata română, dar până în 1917 nu a putut fi aplicat din aceleaşi motive. Dar ţinând cont de pierderile suferite în 1916, ruşii şi-au dat acordul cu jumătate de gură şi sfert de măsură, cam în acelaşi mod în care conlucrau la recuperarea transporturilor de armament trimise de francezi pentru armata română şi pierdute prin gările ruseşti, sau pur şi simplu rechiziţionate de către ruşi. Ofiţerii francezi alergau pe tot cuprinsul Rusiei să recupereze acest armament şi să-l trimită românilor, izbindu-se permanent de indolenţa şi reaua voinţă a ruşilor.

Revoluţia rusească din martie 1917 şi instalarea guvernului Kerenski a ajutat cumva formarea primului corp de voluntari transilvăneni şi bucovineni. Necesarul de trupe pe front care să înlocuiască cele ruseşti din ce în ce mai permeabile la ideile revoluţionare a făcut ofiţerii români recrutori din lagărele din Rusia să aibă acces mai uşor şi voluntarii au început să se scurgă spre lagărul de Darniţa, de lângă Kiev. Aici erau înarmaţi şi îndrumaţi spre frontul românesc.

Înainte de a pleca primul contingent, ofiţerii şi soldaţii de la Darniţa au redactat o declaraţie manifest, în care, ca şi reprezentanţi ai teritoriilor româneşti stăpânite de Austro-Ungaria, „în numele dreptului fiecărei naţiuni capabile de viaţă şi în stare de a-şi hotărî singură soarta, de a-şi alege singură statul şi forma prin care voieşte să se guverneze”, decide a „uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie liberă şi independentă” (13/26 aprilie 1917). Această proclamaţie a fost numită mai târziu „Prima Alba Iulia”, iar ecoul ei în lume a fost deosebit. A fost tradus în rusă şi franceză şi expediat Guvernului Provizoriu al Rusiei şi sovietelor din Petrograd, Moscova şi Kiev, precum şi guvernului român refugiat la Iaşi şi reprezentanţelor aliate din capitala Rusiei. De asemenea a fost expediat presei din ţările aliate, inclusiv în America, fiind înmânat misiunii române din SUA formată din Vasile Lucaciu, Vasile Stoica şi Ioan Moţa. Petre Nemoianu, fost prizonier în Rusia şi participant la evenimente, spune în memoriile sale că aviaţia aliată a lansat sute de ziare ce cuprindeau textul manifestului de la Darniţa şi informaţii despre Corpul Voluntarilor Români din Rusia peste poziţiile austro-ungare de pe frontul italian, încadrate cu mulţi soldaţi români.

Primul eşalon de voluntari transilvăneni şi bucovineni, format din 116 ofiţeri şi 1200 de soldaţi a plecat spre Iaşi, oprind la Chişinău la 4 iunie 1917, unde au fost întâmpinaţi sărbătoreşte. Aceste treceri ale voluntarilor prin capitala Basarabiei, care vor continua, şi-au adus şi ele aportul la redeşteptarea naţională a basarabenilor. Nu trebuie uitat că unul dintre ultimele transporturi, cel din 6 ianuarie 1918, a fost momentul declanşării evenimentelor care au grăbit intrarea armatei române în Basarabia, pentru alungarea bolşevicilor (vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia).

Eşalonul a ajuns la Iaşi la 7 iunie, trenul fiind împodobit cu ramuri verzi şi cu mulţime de steaguri tricolore. Li s-a făcut o primire entuziastă de către populaţie, în frunte cu ministrul de război Vintilă Brătianu, generalii Prezan, Cristescu, Petala, Vlădescu, Vasilescu şi Herescu, precum şi din fruntaşi transilvăneni în frunte cu Octavian Goga. Un regiment de vânători români şi fanfara militară le-a dat onorul. Discursuri înflăcărate, aclamaţii, aplauze, atmosferă sărbătorească de neuitat.

„Jurăm credinţă regelui nostru Ferdinand, supunere legilor ţării şi îndatoririlor militare în toate împrejurările, în timp de pace, ca şi în timp de război. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”.

Festivităţile au continuat în centrul Iaşiului, la statuia lui Alexandru Ioan Cuza, domnul unirii de la 1859. Au ţinut discursuri regele, primul ministru, Nicolae Iorga şi alţii, dar cel mai impresionant a fost cuvântul lui Victor Deleu, conducătorul voluntarilor. „De ieri, de când am călcat pământul acesta scump, care a fost pururi visul nostru, emoţiunea ne stăpâneşte pe toţi. Ne-a răpit aproape graiul (…) ne cheamă sângele şi neamul (…) dragostea de această ţară liberă la care zburau zilnic visurile noastre. Noi am pornit din ţară străină cu un singur gând: să mergem acasă. De aceea drumul nostru este unul singur, înainte! (…) Nu sunt aşa de înalţi Carpaţii cât ne sunt de inimile de înălţate. Azi am devenit cetăţeni ai României Mari. Avem datoria să ne răzbunăm tot trecutul plin de suferinţe şi pentru aşa ceva cred că se cuvine să murim”.

Într-adevăr, mulţi vor muri, mulţi voluntari ardeleni şi bucovineni plătind cu viaţa alături de fraţii lor din regat în cumplitele bătălii ce vor urma în această vară, în triunghiul de sânge şi foc marcat de Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

După cum spuneam, voluntarii au continuat să sosească de la Darniţa până în februarie 1918, când noua situaţie din Rusia, în urma preluării puterii de către bolşevici şi ocuparea Ucrainei de către austro-germani a dus la desfiinţarea taberei de la Kiev.

Dar între timp recrutările continuau, mai ales în lagărele din Siberia, în teritoriile scăpate de sub controlul guvernului bolşevic. Şi alte naţionalităţi dornice de libertate din cadrul imperiului dualist se organizează în corpuri de voluntari, cum ar fi cehoslovacii, polonezii, iugoslavii, italienii, chiar şi letonii şi lituanienii. Cei mai numeroşi erau cehii, care se predaseră pe front ruşilor în masă, este celebru cazul unui regiment care trimis spre front, a trecut direct în rândurile ruşilor în pas de marş, cu muzica în frunte. Pentru organizarea lor depunea eforturi supraomeneşti profesorul Masaryk, viitorul preşedinte.

În această perioadă Rusia bolşevică încheiase pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, lăsând singură România pe frontul de est, înconjurată de duşmani. În aceste condiţii, România a fost şi ea nevoită să încheie pacea de la Buftea-Bucureşti, pace neratificată niciodată de regele Ferdinand.

Voluntarii rămaşi în Siberia au refuzat să depună armele, şi au jurat să continue lupta. Iniţial, ideea aliaţilor era trecerea tuturor voluntarilor, de toate naţionalităţile, pe frontul francez, la fel cum s-a reuşit în 1917 trecerea a 1800 de voluntari cehoslovaci prin portul Arhangelsk. Dar Lenin se opunea categoric, la cererea germanilor. Aşa că o nouă idee se înfiripa, cea de reconstituire a frontului oriental din armatele ruşilor albi la care să se adauge şi contingentele naţionale ale voluntarilor, după ce ruşii albi îi vor învinge pe bolşevicii care trădaseră cauza aliată, mai mult, pactizaseră cu austro-germanii oferindu-le accesul la grânarul ucrainean şi la rezervele de minereuri ruseşti.

Voluntarii români s-au organizat cum au putut, beneficiind de suport din punct de vedere al subzistenţei şi aprovizionării de la corpul cehoslovac, mult mai bine dotat şi aprovizionat. Românii îşi organizează primele două regimente, „Horia” şi „Alba-Iulia”, bine înzestrate, inclusiv cu câte un tren blindat fiecare, şi au început organizarea celui de-al treilea regiment, „Mărăşeşti”. Comandant militar al corpului este numit colonelul ceh Kadletz, dar se aflau în subordinea Consiliului Naţional Român (constituit la 3 august 1918) condus de Voicu Niţescu. Motivul pentru care un colonel ceh a fost numit la comanda corpului românesc nu trebuie să ne mire. În primul rând, corpul român depindea din punct de vedere al aprovizionării de cel cehoslovac, mult mai bine organizat şi mai numeros, datorită demersurilor lui Masaryk şi trecerii acestuia pe lângă autorităţile ruseşti antibolşevice din regiune şi sprijinului direct al misiunilor aliate din Siberia, dar şi a sprijinului de care s-a bucurat în trecut în rândul autorităţilor ţariste şi mai apoi a celor ale lui Kerenski. În plus, românii care au fost luaţi prizonieri erau în mare parte grade inferioare şi simpli soldaţi, spre deosebire de cehoslovaci care se predau în corpore, cu tot cu ofiţerii lor superiori. Mai era şi politica austro-ungară, de a nu promova prea mulţi români în grade militare superioare, de teamă că influenţa acestora să nu ducă la dezertări în masă spre România, mai ales că nu se ştia pe ce cale o va apuca România. După 1916, cu atât mai puţin. În schimb, cehoslovacii nu aveau spre cine să-şi îndrepte privirile, întregul lor teritoriu fiind înglobat în imperiul austro-ungar.

O mare parte dintre prizonierii austrieci, unguri şi germani din lagărele de prizonieri s-au încadrat voluntari în armata bolşevică, o motivaţie în plus pentru români şi celelalte naţiuni oprimate să li se opună în cadrul corpurilor de voluntari naţionale, româneşti, cehoslovace, iugoslave sau poloneze. Desigur, au fost din cadrul acestor prizonieri care s-au înrolat în armata bolşevică, dar numărul lor, mai ales al românilor, a fost foarte redus. Cât despre gradul de încadrare în corpurile naţionale, după statistici, românii erau preponderenţi, cu 16% voluntari din totalul prizonierilor români din Rusia. Cifrele comparative, de exemplu pentru cehoslovaci, cei mai numeroşi, era de 12% voluntari din totalul prizonierilor cehoslovaci din Rusia. Scopul comisiilor de recrutare, respectiv al Consiliului Naţional Român, era să-i încadreze în aceste corpuri sau să-i convingă să nu se întoarcă încă acasă, unde ar fi fost recrutaţi de autorităţile austro-ungare şi trimişi urgent pe front împotriva aliaţilor. Demn de menţionat faptul că unii români s-au integrat destul de bine în Rusia, unii chiar stabilindu-se şi întemeindu-şi familii acolo. Ce s-a întâmplat cu ei mai târziu, greu de menţionat.

Vorbeam de ideea iniţială de a trimite corpurile de voluntari pe frontul de vest, în Franţa. Pentru a evita trecerea lor prin zona controlată de bolşevici, percepuţi ca şi aliaţi ai austro-germanilor, s-a decis expedierea lor pe calea cea mai lungă, prin Siberia pe trenul transsiberian până la Vladivostok, apoi îmbarcarea lor cu destinaţia finală frontul francez. Dar la începutul lunii mai a anului 1918, sub presiunile crescânde ale germanilor, guvernul de la Kremlin a cerut expedierea voluntarilor prin porturile nordice Murmansk şi Arhanghelsk, ce aveau dezavantajul că accesul spre ele trecea prin zona controlată de bolşevici. Temându-se de o trădare, mai ales că trupele germane nu erau departe de aceste căi de acces, marea masă a voluntarilor cehoslovaci a refuzat, într-un congres ţinut la Celiabinsk. La 25 mai 1918, Corpul Voluntarilor Cehoslovaci a decis să continue drumul spre est, iar dacă va întâmpina rezistenţă (o parte din staţiile de pe parcursul transsiberianului erau deja bolşevice) să treacă prin forţă. Românii erau atunci parte a eşalonului cehoslovac, puţin mai târziu îşi vor constitui regimentele proprii.

Conflictul s-a declanşat aproape imediat, au început atacurile Armatei Roşii şi a bandelor de bolşevici, la care se adăugau detaşamentele organizate de generalul german von Taube, responsabil în zonă, la care voluntarii au ripostat. În trei luni de zile, voluntarii erau stăpâni pe întregul traseu feroviar cuprins între Volga şi Vladivostok. Astfel, în aceste regiuni ale Rusiei, apăruseră deja două fronturi de luptă. Unul principal pe Volga, între Armata Roşie şi unităţile ruşilor albi conduşi de amiralul Kolceak şi atamanul Dutov şi altul, de-a lungul căii ferate transsiberiene, între bandele de partizani bolşevici şi voluntari ajutaţi de ruşii albi. Aici apare şi intervenţia aliaţilor, care debarcă trupe în extremul orient, la Vladivostok, şi în porturile din nord, pentru a lichida regimul bolşevic şi a salva armatele voluntarilor. Din păcate, şi se va vedea mai târziu, unităţile debarcate erau total insuficiente, iar voinţa politică inexistentă, un mic efort atunci ar fi distrus regimul bolşevic, scutind omenirea de hecatombele de morţi în numele comunismului în secolul XX.

Între timp, românii se adunau tot mai mulţi în punctele de concentrare de la Samara, Celeabinsk, Irkutsk şi Vladivostok. Îşi formează regimentele independente, sub steag naţional, şi intră în misiune. Încă de când erau parte a corpului ceh, românii voluntari au luat parte la primele lupte împotriva bolşevicilor. Acum, ca şi corp naţional şi independent, li se dau misiuni specifice, iar cea mai mare răspundere era paza căii ferate a transsiberianului, artera de care depindea existenţa armatelor naţionale şi a celei populare a ruşilor albi din Siberia.

Voluntarii români cu sediul la Kinel sunt poziţionaţi până aproape de Ufa, şi resping prin luptă atacurile bolşevice. În apropiere de Ufa, un atac puternic bolşevic reuşeşte să rupă legătura pe calea ferată dintre frontul de pe Volga şi cel interior, dar după o zi de luptă, beneficiind şi de ajutorul unui corp cehoslovac, legătura este refăcută. Unităţi româneşti sunt trimise în urmărirea bandelor bolşevice în pădurile din împrejurimi pe care le risipesc, punându-le în imposibilitatea de a mai ataca calea ferată.

La Celiabinsk, trupa cea mai puternică şi mai bine organizată este cea românească. Treptat, în paza şi stăpânirea lor intră întreg oraşul. Fabrica de oţel, depozitele militare, administraţia financiară, gara, podurile de cale ferată, clădirile publice, lagărul de prizonieri, toate sunt păzite şi apărate de români. Chiar şi clădirea în care se află statul major rus este păzită de voluntari români. Instrucţia recruţilor ruşi se face de către români, la fel şi străzile oraşului sunt patrulate zi şi noapte de voluntarii români. Doar garnizoana Celiabinskului este rusească, pe motiv de orgoliu, deoarece aici este instalat comandamentul suprem al armatelor naţionale. Dar practic întreaga forţă militară este în mâna voluntarilor români.

Necesitatea apărării transsiberianului a făcut ca românii să-şi extindă mai mult raza de acţiune, cuprinzând în stăpânirea lor şi oraşele Kurgan şi Petropavlosk, în răspunderea lor revenind 700 de verste (aproape 1200 de kilometri) din calea ferată transsiberiană. Comandanţi (primari) ai celor două oraşe sunt numiţi locotenent doctor I. Sabo (pentru Kurgan), iar pentru Petropavlosk locotenent Cornel Vaida, cu puteri discreţionare.

Impresionat de disciplina şi combativitatea voluntarilor români, comandantul brigăzii ruse spunea: „dacă Rusia ar dispune numai de două divizii româneşti, acestea ar valora mai mult decât douăzeci de divizii ruse şi regimul bolşevic ar aparţine deja istoriei”. Nu greşea prea mult, pe frontul de pe Volga se înfruntau armata roşie şi cea albă condusă de atamanul Dutov şi amiralul Kolceak, câte 120 000 de luptători de fiecare parte. Dar erau atât de dezorganizaţi şi indisciplinaţi, încât, conform relatărilor observatorilor şi trimişilor militari aliaţi, două divizii europene bine organizate le-ar fi spart frontul şi ar fi avansat până la Moscova fără probleme. Din nou, un mic efort aliat ar fi rezolvat problema comunismului care a răvăşit istoria secolului XX. Dar războiul în Europa se termina prin capitularea Germaniei, puţin mai târziu, şi după mai bine de patru ani de lupte aliaţii erau sătui de război. Ei au decis mai târziu să lase Rusia de capul ei, pe principiul neamestecului în treburile interne. Şi au lăsat-o, deschizând cale liberă lui Lenin, şi apoi lui Stalin, spre dominarea unei bune părţi a lumii, cu preţul a milioane de vieţi omeneşti.

Românii nu ştiau şi nu aveau cum să ştie ce va fi în viitor. Ei stăpâneau o bună parte din linia transsiberiană şi îşi făcea datoria. Aproape o sută de ani mai târziu, soldaţii români stăpânesc o provincie din Afghanistan, provincia Zabul, cu puţin mai mică decât Dobrogea, şi îşi fac datoria.

Bandele bolşevice, alungate de către voluntari, au rămas în satele şi pădurile din apropiere şi au început atacurile pe frontul intern. În grupuri de la câteva zeci la câteva sute atacă paza transsiberianului, încercând să întrerupă această arteră vitală. Printre cele mai greu încercate este zona din responsabilitatea voluntarilor români.

Dar aceştia nu se mulţumesc doar să se apere, ci pornesc în urmărirea bandiţilor, din care o mare parte, pe lângă bolşevici ruşi, se află şi foşti prizonieri unguri şi germani, convertiţi la noua ideologie sau luptând împotriva ideii voluntarilor de a-şi constitui propriile state naţionale pe ruinele Austro-Ungariei. Voluntarii români îi urmăreau zile în şir, pe distanţe şi de trei sute de kilometri de o parte şi de alta a magistralei feroviare, prin nămeţi şi geruri de minus 45 grade, sau pe arşiţă toridă, pentru a se asigura că îi distrug şi că nu vor ataca din nou. Era o apărare activă, agresivă, care dădea rezultate. În sectorul românesc toate atacurile au fost respinse cu pierderi grele pentru atacatori.

Spre exemplificare, câteva extrase din jurnalul de operaţii păstrat şi predat de către locotenentul Elie Bufnea, împreună cu numeroase fotografii, hărţi şi liste cu voluntari, Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia şi apărute în premieră anul trecut într-un album intitulat

„Corpul Voluntarilor Români din Siberia (1918-1920)”:

Despre acest episod, al rănirii sublocotenentului Roşca, locotenentul Ghişa Simion, în memoriile sale, povesteşte că acesta a fost împuşcat în gât şi cu toate acestea a reuşit să arunce o grenadă înspre bolşevicii care se apropiau de el să-l ia în baionete, provocând mai mulţi morţi şi răniţi. Mai menţionează că alături de Bici au fost spânzuraţi şi ceilalţi bolşevici capturaţi în luptă, la fel cum şi aceştia ucideau în chinuri orice voluntar ceh, polonez sau român ce le cădea în gheare.

Atât Simion Ghişa, cât şi locotenentul Elie Bufnea, în memoriile lor, povestesc despre aceste lupte şi campanii. Primul a participat cu compania sa la înăbuşirea revoltei bolşevice din oraşul miner Ceremkovo, alături de unitatea rusă naţionalistă condusă de colonelul Bognatov, basarabean de origine. Aici vânătorii români au avut rolul decisiv, însufleţind cu disciplina şi eroismul lor şi unităţile ruse destul de temătoare. Pentru a-i motiva, ofiţerii lor le-au comunicat că românii au ordin să întoarcă mitralierele spre ei în caz că dau bir cu fugiţii. Locotenentul Elie Bufnea descrie campaniile de săptămâni prin codrii de nepătruns ai taigalei de o parte şi de alta a liniei transsiberianului.

S-au pomenit nişte nume de ofiţeri români aici, Moga, Roşca, Ghişa, Bufnea. Dar cine sunt ei şi cum au ajuns în Siberia? Povestea fiecărui voluntar poate fi subiect de roman, dar povestea acestor ofiţeri şi a altor câţiva, înfăţişaţi în fotografie, ar face să pălească imaginaţia oricărui romancier. Spuneam că voluntarii români din Siberia duceau lipsă de ofiţeri, astfel s-a ajuns ca întreg corpul voluntarilor români să fie condus de colonelul ceh Kadletz. Ştiind aceasta, ofiţerii români menţionaţi s-au decis să facă ceva. Toţi erau originari din Ardeal, fugiseră din armata austro-ungară în România pentru a lupta pentru ţara lor. Au luptat în vara lui 1917 la Mărăşeşti şi în alte lupte, iar la încheierea păcii de la Buftea-Bucureşti au demisionat din armata şi au pornit în grupuri de trei-şase oameni, incognito, mare parte pe jos, spre Siberia, să se alăture Corpului Voluntarilor Români. Au traversat întreaga Rusie frământată de război civil, au îndurat lipsuri, au fost capturaţi de bolşevici şi au reuşit să scape, şi într-un final au reuşit să ajungă în teritoriul controlat de ruşii albi, traversând linia instabilă a frontului şi ajungând acolo unde era nevoie de ei pentru a prelua comanda plutoanelor şi companiilor româneşti şi a le conduce din nou în luptă. Roşca şi încă cinci români au fost înrolaţi timp de câteva luni în Armata Roşie, şi erau foarte apreciaţi, primii în atac şi ultimii în retragere, de fapt ei căutau ocazia să treacă dincolo, la albi. Până la urmă au reuşit, iar Roşca va fi rănit în împrejurările descrise mai sus.

După asasinarea ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale la Ecaterinburg, a apărut concurenţa pentru succesiune în rândul conducătorilor ruşilor albi. Visurile lor de a ocupa tronul ţarilor rămas vacant prin stingerea dinastiei Romanovilor (la tron din 1613) au făcut un rău extrem eforturilor de război antibolşevice. În locul unei ofensive hotărâte, concentrice, spre Moscova, generalii albi au început să-şi saboteze unul altuia acţiunile. De exemplu, atunci când armata albă din Siberia se afla în ofensivă, generalul Denikin, cu armata sa din sudul Ucrainei, a stat pe loc, dându-le răgaz bolşevicilor să concentreze suficiente forţe pentru a opri atacul. Mai mult, în teritoriile ocupate de albi, pământul era dat înapoi nobililor, îndepărtând astfel sprijinul ţăranilor pentru mişcarea antibolşevică. Mai târziu, acelaşi pământ va fi luat de bolşevici pentru crearea colhozurilor, ţăranul rus rămânând şi pe mai departe total lipsit de pământ, iar dacă nu-şi îndeplinea norma sau crâcnea, Gulagul îl aştepta.

Ideile generoase ale revoluţiei din martie 1917 au fost uitate pe drum. Bolşevicii care au preluat puterea au venit cu propriul program, iar generalii albi şi-au impus un regim forte în zonele controlate de ei. Astfel, Kolceak, în Siberia, a impus o dictatură personală cu nimic mai prejos decât vechea autocraţie a ţarului, autonumindu-se Regent. Dar nici în Siberia lucrurile nu erau prea clare, de exemplu regiunea Transbaikalia era stăpânită de atamanul Semionov, care refuza orice ajutor lui Kolceak împotriva trupelor roşii, doar din cauza rivalităţii ce domnea între cei doi.

Între timp, Armata Roşie, reorganizată de Lev Trotski (pe numele real Leon Davidovici Bronstein), inclusiv prin aşezarea mitralierelor în spatele trupelor care atacau şi secerarea celor care dădeau înapoi, a început să aibă succes după succes în faţa ruşilor albi, din ce în ce mai demoralizaţi.

Aliaţii au renunţat la ideea creării unui nou front oriental, mai ales după capitularea Germaniei în noiembrie 1919. Decizia lor ulterioară a fost cea a neimplicării în problemele interne ale Rusiei, deşi puterea bolşevică îşi anunţa sus şi tare viitoarea implicare în problemele interne ale tuturor statelor de pe mapamond, pentru a declanşa revoluţia bolşevică mondială. Imperialismul regional al Rusiei ţariste devenea mondial sub noua putere bolşevică, în numele ideologiei comuniste. Un mic efort atunci ar fi scutit lumea de un coşmar totalitar de mai bine de şaptezeci de ani, cu peste o sută de milioane de morţi. Dar şi aliaţii erau epuizaţi după patru ani de război, şi popoarele lor nu ar fi înţeles motivaţia de a trimite soldaţi în Rusia, atât de departe, pentru nişte motive nu prea clare în mintea lor. Dar copiii şi nepoţii lor le-ar fi fost recunoscători.

Totuşi, în Siberia Orientală, la Vladivostok, erau debarcate divizii japoneze şi unităţi americane, precum şi câteva batalioane coloniale engleze şi franceze, în ideea menţinerii unui cap de pod pentru asigurarea cu cele necesare a armatelor de voluntari şi a evacuării lor când va fi necesar. Aceste debarcări au fost făcute şi cu scopul de a asigura transportul lor pe frontul francez, dar aliaţii aveau şi alte interese, în ideea că se va decide intervenţia contra sovietelor. Mai ales japonezii nu-şi ascundeau interesul pentru Siberia bogată în resurse. Cel puţin este clar că ei îl susţineau material pe atamanul Semionov în disputa cu Kolceak. Când în sfârşit, armata lui Semionov, o bandă de tâlhari, a recunoscut autoritatea lui Kolceak împotriva inamicului comun, era deja prea târziu. Invidia şi ura reciprocă a făcut ca şi şansa ruşilor albi să se destrame. Când Denikin l-a recunoscut comandant pe Kolceak, la 30 septembrie 1919, bolşevicii se aflau deja prea aproape de victorie. „Kolceak era convins că salvarea va veni de la sud cu Denikin sau de la nord-vest cu Judenici, iar aceştia au crezut întotdeauna contrariul” spunea Elie Bufnea în memoriile sale.

În aceste condiţii, nu este de mirare că frontul contra bolşevicilor începea să cedeze. Nici voluntarii nu mai aveau prea mare entuziasm, din moment ce idealul lor naţional se împlinise în 1918. Cehoslovacia, Polonia, România Mare, Iugoslavia, Ţările Baltice apăruseră pe hartă, iar voluntarii doreau să plece acasă, nu înţelegeau pentru ce să mai rămână să lupte în Rusia. Românii rămăseseră cei mai disciplinaţi, în primul rând datorită ofiţerilor care au ştiut să-i motiveze şi să le explice scopul luptei lor contra bolşevicilor, din moment ce armata română se afla în război deschis cu sovietele pe Nistru. Dar nici Kolceak nu recunoscuse unirea Basarabiei cu România, el visând la refacerea sub mâna sa a imperiului ţarilor, chiar dacă ofiţerii francezi îi asigurau pe români că Basarabia va fi recunoscută ulterior ca şi parte a României.

Pe front, evenimentele se succed cu repeziciune. Cehoslovacii declară că nu vor mai lupta şi predau sectoarele de front trupelor siberiene. Rând pe rând cad în mâinile bolşevicilor Tobolskul şi Petropavloskul, vechea garnizoană românească, părăsită de aceştia, ei fiind retraşi pentru paza transsiberianului. Partizanii din interior devin din ce în ce mai agresivi, şi trupele voluntarilor români din regiunea Nijneudinsk-Kansk sunt nevoite să facă o serie de incursiuni reuşite, nimicind puterile roşilor din această regiune. În spatele frontului, partidele socialiste se agită, sperând într-o înţelegere cu bolşevicii, pe când aceştia, prin propagandişti, îndeamnă populaţia la răscoală. Chiar şi unii dintre fidelii lui Kolceak se revoltă, cum ar fi generalul Gaida, fost în armata cehoslovacă şi trecut în rândul ruşilor albi. Mişcarea lui Gaida este înăbuşită la Vladivostok cu concursul japonezilor. Cehoslovacii cer imperios întoarcerea lor acasă.

Kalinsk cade în decembrie 1919, înaintarea roşilor nu mai poate fi oprită, armata lui Kolceak dezertează în masă. Un detaşament românesc este atacat lângă Şipkina de trupe roşii bine înarmate. Românii s-au bătut eroic, respingându-i cu pierderi simţitoare. Cad oraşele Semipalatinsk şi Barnaul la 16 decembrie, două zile mai târziu e rândul Novonikolaevskului, Marinsk cade în primele zile ale lui ianuarie 1920.

Trupele armatei siberiene a lui Kolceak se retrag în dezordine spre est. Voluntarii sunt nevoiţi să formeze ariergărzi pentru apărarea proprie. Cehoslovacii se retrag repede, de multe ori abandonându-şi trenurile şi materialele, fără să încerce vreo rezistenţă mai serioasă. Spre a exemplifica, comandantul Legiunii Române, colonelul Kadletz (ceh!), trimite o telegramă generalului francez Janin la 12 ianuarie 1920, comandantul tuturor trupelor aliate din Siberia, în care spune că Marele Cartier General Cehoslovac îi lasă pe români într-o poziţie fără scăpare. Şi asta o spune un colonel ceh, chiar dacă era comandant al trupelor române.

Rând pe rând, cad corpurile voluntarilor iugoslavi, polonezi, letoni, lituanieni, prinşi şi ambuscaţi de-a lungul retragerii. Cei 3000 de iugoslavi au fost înfrânţi lângă Nijne-Udinsk, o parte au reuşit să scape în retragere. 10000 de polonezi se retrag şi ei, precedaţi de letoni şi lituanieni, cele 50 de trenuri sunt prinse în ambuscade din trei părţi, lipsite de cărbuni, apă şi lemne, hărţuiţi de partizani, pierderile sunt îngrozitoare. O parte din prizonieri sunt împuşcaţi, alţii spânzuraţi de-a lungul căii ferate şi şoselei.

Revolta izbucneşte la Irkutsk, iar generalul Kolceak este arestat de către cehoslovaci la Nijne-Udinsk unde social-revoluţionarii au pus mâna pe putere. Este predat la Irkutzk Consiliului Politic şi mai târziu va fi executat de bolşevici. Gestul aliaţilor este inexplicabil.

Pe o iarnă cumplită, cu geruri de minus 45 de grade, printre troiene ce mărginesc drumurile, se retrage ce a mai rămas din armata siberiană a lui Kolceak, condusă de viteazul general Kapel. Familiile lor degerate în sănii, femei şi copii, urmărite de armata bolşevică şi hărţuite de partizani, neputând să iasă de pe drum din cauza troienelor, un prohod de oameni disperaţi, flămânzi şi degeraţi. Nu există decât două căi de retragere, şoseaua şi calea ferată. Şoseaua este plină de ei, pe calea ferată nu mai este loc de trenurile voluntarilor cehoslovaci, polonezi, români şi lituanieni. Numai trenul lui Kolceak a putut pleca până la Nijne-Udinsk unde a fost arestat.

Au mai rămas între 35000 şi 40000 de oameni din armata de sute de mii de oameni, din care mare parte a trecut de partea bolşevicilor odată ce sorţii s-au schimbat. Alţii, zeci de mii, au căzut în luptă sau au fost luaţi prizonieri pentru a-şi sfârşi zilele în minele şi lagărele din Siberia. Mii, multe mii, au rămas înţepeniţi de frig pe marginea şoselei transsiberiene. Supravieţuitorii se târăsc spre est, rebegiţi de ger, flămânzi, hărţuiţi de bandele roşii de partizani şi urmăriţi îndeaproape de Armata Roşie regulată.

Generalul Kapel aleargă călare de-a lungul coloanei, îmbărbătându-şi oamenii, asigurând femeile şi copii din sănii că sunt în siguranţă, sănii trase de câte un căluţ scheletic, restul fiind deja sacrificaţi şi mâncaţi pe drum, organizând detaşamente de apărare pe flancuri.

În final, generalul Kapel, eroul din luptele de pe Volga şi din Urali, soseşte lângă trenul blindat „Mărăşeşti”, în mijlocul batalionului românesc cu acelaşi nume. Încearcă să descalece, dar nu mai poate. Medicinistul Cornel Daneţiu îi dă ajutor şi constată că generalul avea toată partea de jos îngheţată, până la nivelul inferior al stomacului. Transportat la infirmerie, moare după câteva minute în mijlocul românilor.

Ofensiva bolşevică se apropie de români, ultima trupă disciplinată care putea opune vreo rezistenţă.

Corpul român deţinea spre pază sectorul Reşoti – Taişet – Zamzor – Suetiha – Razgon, având în linie două batalioane, Horia şi Mărăşeşti, o companie de pionieri, un escadron de lăncieri (cavalerişti), o companie de stat major şi două trenuri blindate, cam 3000 de baionete. La Irkutzk staţiona un batalion de rezervă şi centrul de triere pentru voluntari. Întrebarea persistă de ce românilor li s-a dat doar un sector intern, dar răspunsul apare chiar în documentele comandamentului cehoslovac, care menţionează că românii au fost până acum trupa pe care s-a putut conta cu încredere în cazul menţinerii sau restabilirii ordinii interne împotriva partizanilor sau potenţialelor revolte din oraşele de garnizoană. Disciplina lor era admirată de localnici, care ezitau să se alăture unei revolte provocate de agitatori bolşevici în oraşele de garnizoană româneşti. Voicu Niţescu, comandantul român al corpului, menţionează astfel de cazuri, când zvonurile unei revolte iminente ajungeau la ei, românii instalau mitralierele în punctele cruciale şi ieşeau în patrule numeroase prin oraş, în pas cadenţat, zi şi noapte, şi lucrurile se linişteau de la sine.

Iar acum, Armata Roşie se apropia de corpul românesc rămas în ariergardă. La sfârşitul lui ianuarie 1920, trenul blindat „Mărăşeşti” românesc şi „Kurganetz” cehoslovac, cedat românilor, sunt în gara Şeragul, împreună cu batalionul românesc „Mărăşeşti”, escadronul de lăncieri un detaşament din compania de pionieri. Restul se află mai la răsărit, la Kuitun. La sudul căii ferate sunt mici avanposturi, două companii mai la vest, pe calea ferată şi o alta pe direcţia nord-estică a gării, pe o cărare ce leagă Şeragul cu şoseaua. La nord de gară, în satul Traktovaia, un batalion  cehoslovac. Poziţiile sunt întărite de imensele troiene de zăpadă greu de trecut.

Spre Şeragul avansează diviziile 27 şi 30 din armata a 5-a bolşevică, fiecare cu câte 9 batalioane de infanterie, trei escadroane de cavalerie şi ceva artilerie. Mai au un batalion de cale ferată şi două trenuri blindate. Avangarda e formată din două regimente de câte trei batalioane fiecare, trei escadroane de cavalerie şi cele două trenuri blindate, aproximativ 3000 de combatanţi.

La 3 februarie 1920, avangarda bolşevică ajunge cu capul coloanei la halta Azei, câţiva kilometri de Şeragul. Plutonierul Rus Crăciun este trimis în recunoaştere în pădure în fruntea unei patrule de călăreţi din escadronul de lăncieri, pentru a supraveghea halta. Instalează un post de observaţie, dar decide să continue recunoaşterea în fruntea a 11 lăncieri. Se împotmolesc în troiene şi sunt surprinşi de bolşevici. Patru dintre ei cad în luptă, restul sunt luaţi prizonieri şi torturaţi pentru a da informaţii despre efectivele şi dispunerea românilor. Plutonierul Rus Crăciun şi camarazii săi refuză să vorbească şi sunt spintecaţi de baionete. Primele jertfe ale românilor în lupta cu armata roşie regulată vor fi în curând răzbunate.

Se lasă noaptea de 3 spre 4 februarie 1920 peste gara Şeragul. Majoritatea soldaţilor se adăpostesc în vagoanele trenurilor blindate pentru a se încălzi şi proteja de muşcătura gerului pe lângă sobele de tinichea. Într-unul dintre vagoane, sergentul Hodiş tărăgăna din fluier un cântec din Bihor, când primele gloanţe încep să şuiere. Santinela de lângă vagon, Alexandru Hopşitar, cade fulgerat.

Bolşevicii s-au strecurat în cursul nopţii pe şosea până la satul Traktovaia, de unde cehoslovacii s-au retras fără să-i anunţe pe români, descoperindu-le flancul drept şi îi  atacă pe români prin surprindere, siguri de victorie. Dar românii reacţionează rapid. Coboară de-a valma din vagoane, de la căldura relativă a sobelor de tinichea, împrăştiindu-se în lanţuri de trăgători, sub comanda autoritară a ofiţerilor. Grindini de gloanţe se întretaie deasupra troienelor îngheţate. Trăgătorii români formează un semicerc de fier şi foc în faţa inamicului.

„Când de pe linia avanposturilor se auzi repetat: Pe ei, feciori!…, linia voluntarilor se ridică în strigăte nebune şi năvăli înainte. Mâinile s-au ferecat pe arme şi omul cu baioneta sunt dintr-o bucată. (…) … voluntarii trec totuşi nestăviliţi înainte peste linia de unde îi împroşcase focul şi plumbul. Pete mari de sânge murdăresc albul zăpezii alături de cadavre aproape îngheţate, iar drumul de retragere al inamicului e semănat cu arme şi cu luptători bolşevici muribunzi.” (Elie Bufnea – Cruciaţi, tirani şi bandiţi)

Ordin de zi pe unitate: „Neluând în seamă situaţia foarte complicată care s-a creat prin faptul că o unitate aliată fără prevenire a părăsit poziţia de pe flancul drept al ordinii de luptă (reg 12 cehoslovac) în acţiuni de noapte, unităţile de mai sus şi-au îndeplinit tema de luptă dată lor, ireproşabil şi cauzând bolşevicilor pierderi foarte serioase, în deplină ordine s-au întors în eşaloane, la gara Kuitun, unde din nou au avut parte de luptă.”

Într-adevăr, lupta a continuat la Kuitun, prin poienile din taigaua de la sud de calea ferată şi de-a lungul acesteia, iar aici au intrat în acţiune tunurile şi mitralierele de pe trenurile blindate „Horia”, „Mărăşeşti” şi „Kurganetz”. După respingerea cu pierderi grele a bolşevicilor, românii aruncă în aer uzina de apă, cantoanele, semafoarele, calea ferată pe o distanţă apreciabilă, incendiază sutele de vagoane părăsite, apoi se retrag spre est după o victorie deplină.

În ziua următoare, un grup de bolşevici încearcă să se apropie fluturând steaguri albe. Sunt goniţi cu mitralierele, dar insistă, trimiţând doi delegaţi pentru armistiţiu. Colonelul Kadletz, un ceh ajuns prin forţa împrejurărilor să comande câteva mii de soldaţi români, a ajuns mai român decât mulţi alţi români. Delegaţilor bolşevici care cereau armistiţiu, le-a răspuns ferm:

Şi i-a expediat la Statul Major Cehoslovac al diviziei a III-a, singura rămasă mai în urmă, în gara Zima. Armistiţiul se încheie şi prevede o distanţă minimă de 50 de kilometri între voluntarii care se retrag şi bolşevicii care avansează, iar voluntarii se vor abţine de la distrugeri asupra căii ferate. La vreme aceea, generalul Janin, comandantul suprem al trupelor aliate din Siberia, telegrafia să întrebe dacă mai există trupele române!
Cum era firesc, voluntarii români au fost păstraţi în ariergardă până la sosirea în Transbaikalia, de acolo la Vladivostok. Era normal, realizaseră ceea ce nu au reuşit 35000 de cehoslovaci, 10000 de polonezi sau alte trupe. Trei mii de români au respins două divizii bolşevice silindu-le să ceară armistiţiu, câştigând astfel calea liberă pentru întreg corpul de voluntari aliat, precum şi respectul tuturor aliaţilor, chiar şi pe cel al inamicilor.

De la Vladivostok, românii au fost îmbarcaţi în două transatlantice, „Tras-os-Montes” şi „Huntsgreen”, la 26 mai 1920, după ce au incendiat trenurile blindate pentru a nu le lăsa în mâinile bolşevicilor. Lăsau în urmă ani de lagăr, de chinuri, de lupte, dar şi de încredere şi speranţă. Iar la sosirea în Constanţa, nu este de mirare că mulţi au sărutat pământul sfânt al patriei pentru care au luptat şi de care au fost despărţiţi, unii mai bine de şase ani. Au plecat din imperiul austro-ungar şi s-au întors în România Mare, cu gândul datoriei împlinite pentru neam şi ţară.

S-a născut în comuna Runc, judeţul Alba, la 22 august 1896. În decembrie 1914 trece în România pentru a nu fi încorporat în armata austro-ungară. Aici se înscrie voluntar în armata română, după ce România intră în război, în regimentul 13 Dorobanţi, în cadrul căruia luptă în cumplitele bătălii de apărare din Moldova verii lui 1917. După pacea de la Buftea-Bucureşti se hotărăşte să plece în Siberia, la Corpul Voluntarilor Români de acolo. Pleacă incognito, deghizat, alături de ofiţerii români Ion Centea, Laurenţiu Teglaru, Ilie Lana, Cornel Cosmuţa şi Augustin Seleş. După nenumărate peripeţii, reuşeşte să ajungă la voluntarii români, alături de care trăieşte drama şi eroismul epopeii lor în ţinuturile îndepărtate şi îngheţate ale Siberiei.

Amintirile lui din această perioadă vor fi publicate, împreună cu alte cărţi şi studii, în perioada interbelică, atunci când a profesat ca avocat. Pentru faptele şi scrierile sale va fi „răsplătit” de regimul comunist împotriva căruia luptase cu şase ani de închisoare, petrecuţi la Jilava, Aiud şi canalul Dunăre – Marea Neagră, între anii 1948-1955. A murit la 26 martie 1987.

Meritul său, pe lângă ceea ce a făcut pentru România Mare, a fost şi faptul că a păstrat numeroase fotografii, jurnale de operaţii, hărţi originale din timpul acestei campanii unice în istoriografia noastră, inclusiv un tabel cu membrii Casei Voluntarilor, formată din foştii camarazi ce au luptat acolo, la mii de kilometri de Ţara Mamă. Mai mult, a scris despre asta, a scris mult, deşi ştia că scrierile sale nu vor mai putea fi publicate prea curând, atâta vreme cât va dura regimul comunist. Dar ştia că vor fi publicate şi vor fi aduse la cunoştinţa românilor, de aceea le-a lăsat în păstrare Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia. Şi au fost publicate, dar abia în 2010.

Noi, românii, am mâncat coliva multor imperii, spunea cineva. Şi am mâncat şi coliva imperiului comunist, chiar dacă cu sânge şi lacrimi. Iar meritul marilor eroi a fost acela că ei au ştiut că românii vor trece şi vor învinge şi imperiul comunist ce-şi lăsase aripa grea asupra României. Au avut încredere în poporul român, în puterea sa de renaştere dovedită de-a lungul secolelor. Şi de aceea au vrut să lase mărturii, şi le-au scris şi ni le-au transmis de dincolo de mormânt, dovezi ale luptei noastre perpetue pentru neam şi ţară. Au crezut în noi, au crezut că vom învinge prin rezistenţa noastră şi hidra comunistă, vom trăi ca neam şi dincolo de ideologia lui Lenin ce se dorea a fi realizarea supremă a omenirii. Şi să ştim ce au făcut românii, în ciuda minciunilor şi dezinformărilor care ne-au marcat şi încă ne marchează existenţa. Ei şi-au făcut datoria, ne-au lăsat mărturiile. Întrebarea este, ce vom face noi? Le vom cunoaşte?

Poate de acest răspuns depinde soarta generaţiilor următoare.

Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, vol I, În Rusia sovietelor, editura Marist, 2008

Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, vol II, În Siberia lui Kolceak, editura Marist, 2008

Simion Ghişa, Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia, 1918 – 1920, editura Marist, 2009

Ioana Rustoiu şi colectiv, Corpul Voluntarilor Români din Siberia, 1918-1920, album de fotografii, editura Marist, 2010

Elie Bufnea, Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei, Unirea (1914 – 1918), editura Marist, 2010

Ioan I. Şerban, Voluntarii transilvăneni şi bucovineni din Rusia în războiul pentru întregirea neamului (1916 – 1919), editura Aeternitas, 2003