DESTUL! PREA MULT S-A CEDAT!
Editorial de Lazăr Lădariu
Aşadar, preşedintele României, Traian Băsescu, n-a mai fost, în acest an 2011, prezent la cea de-a XXII-a ediţie a Universităţii de Vară de la Băile-Tuşnad (Tusvanyos, după botezul autonomist de azi). Cum, oare, ar putea fi interpretată această absenţă prezidenţială? Să nu fi fost el invitat de vicepreşedintele Parlamentului European, Tokes Laszlo, pe care şeful statului l-a decorat cu cea mai înaltă distincţie – „Steaua României în grad de Cavaler”, pentru „meritele” acestui fost episcop de Piatra Craiului (acum rămas şi fără soţie, care a divorţat, sătulă de aventurile lui amoroase şi de comportamentul lui tiranic) de a arunca, de fiecare dată, din belşug, cu noroi pe ţara în care s-a născut, a cărei pâine a mâncat-o, mocicolind un întreg popor blând şi tolerant? Pentru că asta o face el, cel înainte de 1989 cu servicii făcute şi fostei Securităţi, din 1990 încoace. N-am crede, oricum am lua lucrurile, mai ales că UDMR se află la guvernare, cu pâinea şi cuţitul Puterii ameţitoare, să nu i se fi trimis invitaţia de care se bucura Traian Băsescu în ultimii ani. Se vorbeşte că „marele absent” „se păstrează pentru vizita oficială de la Budapesta”. Deci, chestiune de agendă!
Totuşi… Nu cumva Traian Băsescu şi-a dat seama de gafa aceea, enormă, cu consecinţe umilitoare, de anul trecut, când, aşezat precum Hristos între tâlhari, avându-i, în stânga, pe Tokes Laszlo şi, în dreapta, pe Viktor Orban – actualul premier ungar, asculta umilit, cu căştile la urechi, traducerea din limba maghiară a elucubraţiilor unui cetăţean român de etnie maghiară care refuza, pur şi simplu, să vorbească limba oficială a statului – româna? Un adevărat român, darămite un şef de stat, şi-ar fi dezbrăcat, urgent, laibărul ăla secuiesc, i l-ar fi aruncat în cap insului nesimţit şi ar fi plecat. Aşa trebuia să facă. El n-a făcut- o. Păcat! Absenţa domniei sale s-ar putea să aibă şi altă explicaţie: n-a dorit să-i mai supere pe autonomişti. În 2009, la ediţia a XX-a a Universităţii de Vară de la Tuşnad, le-a aruncat în capul demolatorilor, care mereu dau cu târnăcopul la temelia statului naţional, unitar român, articolul 1 din Constituţie, Legea fundamentală a ţării: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. O Românie „a cărei suveranitate nu poate fi afectată” – a completat el. A fost huiduit şi fluierat copios. Atunci, arătându-le obrazul, printre fluierăturile celor fără cei şapte ani de acasă, atacatorilor la statalitatea României, le spunea: „Aceeaşi autonomie la Odorheiu-Secuiesc, precum şi la Tulcea!”. Să-şi fi uitat, oare, şeful Statului Român, replicile? N-am crede!
Supărat-foc pentru că, de data aceasta, n-a mai avut prilejul să-l întâmpine pe şeful statului cu pancarta: „Paşaportul, domnule preşedinte!”, considerându-l pe Traian Băsescu, preşedintele României, un străin în ţara pe care o conduce, neghiobul de Csibi Barna, care- i cerea paşaportul în aşa-zisul ţinut secuiesc, cel care-şi permitea, în martie, obrăznicia, de neiertat, să-l „spânzure” pe eroul naţional Avram Iancu, simbol al luptei pentru drepturile noastre la 1848-1849, a lansat, din nou, un răget autonomist, scriind pe o altă pancartă: „Ţinutul Secuiesc nu-i România!”.
Nu trebuia el să înveţe sloganul ăsta de pe la alţi neisprăviţi care au derulat bannere cu acest text pe la Londra, împotriva României şi a Tratatului de Pace de la Trianon, din 4 iunie 1920! Râgâiala asta-i deja obişnuinţă pentru el, cel mereu intrând cu bocancii murdari ai şefului plutonului „Wass Albert” din Garda Secuiască prin istoria neamului nostru. Este regretabil că, pe meleagurile harghitene şi covăsnene, astfel de indivizi sunt încurajaţi, chiar stimulaţi material, „de consiliile judeţene Harghita şi Covasna, de autorităţile administrative ale Statului Român din zonă, să organizeze manifestări de amploare, cu substrat şi cu scop politic segregaţionist, menite să promoveze concepte politice etnic-separatiste”. Nu-i de mirare că organizaţii de extremă dreaptă şi indivizi care le conduc, precum Csibi Barna, organizează, în inimă de Românie, acţiuni care fac „apologia ocupării teritoriului naţional românesc” de către o „armată vinovată de masacre în masă”, precum şi proslăvirea „principalului aliat, Horthy, al dictatorilor Hitler şi Mussolini”. Aşa s-au petrecut lucrurile şi la împlinirea celor 70 de ani de la Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, şi ocuparea nordului Ardealului de către Ungaria fascistă a lui Horthy Miklos, „persoană condamnată de o instanţă internaţională pentru săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi a omenirii, principalul artizan al holocaustului împotriva românilor şi a evreilor din Ungaria şi din partea Transilvaniei ocupate”.
Şi de data aceasta, otrava asta ambulantă – Tokes Laszlo – a ţinut să mai dea o dată cu acel ceva greţos prin fasole. Nu mai era o noutate, atunci când el declara că este „de acord cu toate formele de autonomie”. Noutatea, aruncată ca nişte zaruri de plumb pe acoperişul de tablă al dughenei iredentiste, şovine şi extremiste, este acea asociere a Trianonului cu… dubla cetăţenie. Dărâmarea Tratatului de Pace de la Trianon, zice el, trebuie, de data aceasta, să se bazeze şi pe dubla cetăţenie! Maestru al diversiunilor antiromâneşti, Tokes Laszlo s-a „remarcat” prin demersurile, repetate, vizând „internaţionalizarea problemei obţinerii autonomiei teritoriale a aşa-zisului ţinut secuiesc”. Culmea obrăzniciei vicepreşedintelui Parlamentului Europei, la Tuşnad, însă, a constituit- o, de data aceasta, cea mai neruşinată şi absurdă afirmaţie, conform căreia românii ar trebui să ceară iertare maghiarilor pentru perioada post-Trianon şi pentru perioada comunistă şi postcomunistă! „Tupeu de zile mari” – scria un jurnalist. „Această politică post-comunistă – zicea Tokes -, care şi-a schimbat doar haina, va duce, prin tendinţa de omogenizare, la colonizarea ortodoxă a Transilvaniei. Vorbim de un stat naţional pan-ortodox şi pan-românesc! Moştenirea Trianonului, moştenirea comunismului ne blochează. Maghiarii îşi pierd siguranţa. Ni se cere să renunţăm la identitatea noastră, chiar dacă suntem în patria noastră! (…) Îndreptăţiţi cerem ca puterea politică românească dintotdeauna să ceară iertare maghiarilor pentru păcatele pe care le-am suferit în epocile post-Trianon şi post-comunism. Dacă am pierdut teritoriu, atunci cerem, în schimbul teritoriilor, drepturi, inclusiv autodeterminarea, orice formă de autonomie!” Zău? Câte tâmpenii, câte aberaţii mai pot trece prin capul piţărăului! Nu cumva maghiarii sunt cei care, măcar prin respectul pentru necesarul şi minimul bun-simţ, trebuie să-şi ceară scuze pentru uciderea celor peste 40.000 de români (femei, bătrâni şi copii, majoritatea!), pentru arderea şi raderea de pe faţa pământului a celor 300 de sate, biserici şi mănăstiri din Ardeal, în anii 1848- 1849, pentru holocaustul din anii 1940-1944, când români nevinovaţi au fost ciuruiţi de gloanţe, spintecaţi cu baionetele (la Ip, Trăznea, Mureşenii de Câmpie, Sucutard, Pechia-Covasna, Sărmaşu, Prundu Bârgăului, Hărcana- Turda, Aita, Moisei etc.), pentru crimele din zilele 21-22 decembrie 1989 şi cele următoare de la Cristuru-Secuiesc, Zetea şi Dealu? Ce neruşinat! Şi-au cerut japonezii scuze de la americani, nemţii de la francezi! Numai ungurii de la români, nu! Iar acum, zărghitul ăsta pretinde românilor să-şi ceară ei scuze de la maghiari!?
Nu rămâne mai prejos, deşi, de data aceasta, mai prudent, nici Kelemen Hunor, preşedintele struţo-cămilei numite UDMR şi ministru al Culturii şi Patrimoniului Naţional, în Guvernul de la Bucureşti bineînţeles, nu în cel de la Budapesta. „Obţinerea autonomiei – zicea el, mai deunăzi – este foarte importantă!” La Tuşnad, de data aceasta îşi masca gândurile: „Orice formă de autonomie, până la urmă orice drept lingvistic (…), privind comunităţile maghiare, se pot obţine doar la Bucureşti!” Or, Kelemen Hunor este un adept, convins definitiv, al autonomiei teritoriale! O spunea un ministru din Guvernul Boc, Guvern român, dar nimeni nu-i trage nemernicului o şapcă peste ochi, încât să vadă stele verzi! Ia să facă aşa ceva vreun ministru din Franţa, din Grecia, din Germania, din Italia, din Marea Britanie! Ce şuturi în fund ar mai primi, arătându-i-se uşa! Cum se poate ca un ministru al Guvernului ţării din care face parte să militeze pentru autonomia teritorială, pe criterii etnice, a unei părţi din pământul românesc? Chiar atât de adormiţi să fie guvernanţii de azi şi parlamentarii? Până când atâtea concesii ruşinoase? Chiar nu se găseşte ac pentru cojocul acestor piţărăi şi sicofanţi? Încălcând grav uzanţele diplomatice, Semjen Zsolt, vicepremierul Ungariei, mereu în vâjâială prin judeţele Harghita şi Covasna, i-a îndemnat pe maghiarii din România să nu renunţe la „idealul privind acordarea autonomiei (…). Nimic deosebit, nimic special în această revendicare”. Nici secretarul de stat în Ministerul Afacerilor Externe de la Budapesta, Nemeth Zsolt, nu se lăsa mai prejos, susţinând că „Existenţa Ţinutului Secuiesc, ca regiune autonomă, nu slăbeşte suveranitatea statului român”.
În timp ce „oficiali din Ungaria au cântat, din nou, aria autonomiei, Teodor Baconscki, ministrul român de Externe, şi celelalte autorităţi române nu au avut nicio reacţie”! Au tăcut precum acel ceva rău-mirositor în iarbă. Asta este poziţia unui ministru al României? Nu-i el obligat să apere România de balele unor pitbuli separatişti? Chemând la unitatea maghiarilor din Bazinul Carpatic, premierul Ungariei, Viktor Orban, clama: „Dacă nu există o patriemamă puternică, nu există nicio naţiune maghiară (…). Încă nu a venit momentul ca Guvernul de la Budapesta să se manifeste. (…) Comunitatea maghiară din Transilvania trebuie să adopte o poziţie comună şi, apoi, noi vom putea interveni pentru reorganizarea teritorială!”. Aţi citit bine formularea şi sensul sintagmei „reorganizarea teritorială!”. Cine are ochi pentru citit, urechi de auzit, minte de priceput, să bage la cap!
Adevărul este că s-au creat prea multe precedente, din 1990 încoace, care au dus la concesii după concesii, păguboase şi ruşinoase. Toleranţa şi îngăduinţa nepermise au dus la evenimentele de la Târgu-Mureş, din 20 martie 1990. Toleranţi şi concesivi, uneori căzuţi în capcana propriilor iluzii, au fost guvernanţii noştri şi atunci când au tăcut-mâlc în faţa afirmaţiilor repetate, jignitoare, iresponsabile, umilitoare, ale preşedintelui interimar, de pe atunci, al Ungariei, Mathyas Szuros. Atunci, prin 1990, el cerea, printr-un flagrant amestec în treburile interne ale României, pentru maghiari: „… drepturi individuale şi colective, autonomie şi autoguvernare, învăţământ autonom în limba maghiară”. Nepăsători erau ei, guvernanţii, şi atunci când fostul ministru de Externe ungar, Geza Jezsenski, îi sfătuia pe secui „să păstreze uscat praful de puşcă!”. Oricine înţelegea tâlcul, mesajul unor vorbe precum cele amintite, dar maimarii zilei de pe la noi se făceau că plouă. Nici măcar o dată n-au ripostat ei la atacurile murdare ale lui Tokes Laszlo, atunci când bălăcărea, cum îi venea lui la gura aia spurcată de Satană, România şi românii. Vă mai amintiţi cum tuna şi fulgera el, Tokes, fariseul, împotriva comunismului din România, de care a profitat şi el din plin? Cineva, atunci, i-a dat o replică: „Nu comunismul îl urau el şi unii maghiari, ci pe români! Acesta-i adevărul!”. Între grandoare şi dispreţ, între prefăcută miopie şi fanatism intolerant, ei au negat până şi faptul că l-au zdrobit, la 20 martie 1990, pe nefericitul Mihăilă Cofar, „victimă a prea democraţilor maghiari”, cum spune un istoric. Nu le-a ajuns, cum ceva mai sus aminteam, tragedia românilor de la 1848-1849, când peste 40.000 au fost ucişi cu sălbăticia specifică unui comportament bestial, nici atrocităţile şi tragedia românilor în genocidul din anii Dictatului – 1940-1944 -, nici crimele abominabile de la Târgu-Secuiesc, Zetea şi Dealu, din zilele lui decembrie 1989? Acum, culmea, vor scuze din partea românilor şi autonomie teritorială pe criterii etnice! Se vor stăpâni pe o parte din pământul românesc, iar vinovatele cedări ale guvernanţilor par să nu ţină cont de isprăvile celor care aduc jigniri nepermise românilor, închipuindu-se în postura celor cu pene de cocoş prin anii Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, convinşi că răbdătorul român va suporta nesfârşite umilinţe şi sfidări!
Cum se face că PDL n-a reacţionat? Pentru că face parte, din aceeaşi „familie politică” cu Tokes Laszlo, adică din PPE. Apoi, să nu uităm cum, în urmă cu un an, la Tuşnad fiind, Traian Băsescu mulţumea lui Tokes şi „cetăţenilor români de etnie maghiară”, pentru „susţinerea extraordinară pe care mi-au acordat-o la alegerile prezidenţiale şi la referendum!”. Deci, totul cât se poate de clar şi fără comentarii.
Atragem, din nou, atenţia guvernanţilor români că demnitatea şi identitatea naţională, autoritatea statală, trebuie apărate. Păstrarea unităţii statale a României este, înainte de toate, o datorie patriotică a fiecărui român!
