« Dacă oamenii, în loc să citească în fiecare zi coloanele jurnalelor, în care nu găsesc nici urmă de informaţie, ar citi în schimb Columna lui Traian de la Roma, atunci ei ar înţelege întreaga semnificaţie a monumentului de la Adamclisi!». – Salvador Dali

În ziua de 22 iunie 2011, în Amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu” al Bibliotecii Academiei Române a avut loc conferinta cu tema:”Salvador Dali, Împaratul Traian si România“, susţinută de Radu Varia, doctor în Istoria Artei si Civilizatiei al Universitatii din Paris. Va oferim aici o cronica a evenimentului, realizata de reputatul analist Corneliu Vlad si, in exclusivitate, largi extrase din prelegerea profesorului Radu Varia, privitoare la relatia metafizica a lui Dali cu Romania, impreuna cu un montaj video care contine mai multe documente istorice precum si fotografii ale operelor lui Dali, dintre care se remarca sculptura extraordinara a lui Dali, Imparatul Traian calare, parca alergand spre Carpati si Dunare, lucrare care ar merita sa aiba dedicat un loc special in Bucuresti. Faima lui Dali si a lui Traian, ingemanate, ar ridica Bucurestiul in randul capitalelor europene faimoase si pentru arta care le infrumuseteaza.

Dali, prieten, prin Radu Varia, al Romaniei

Cateva sute de romani, printre care m-am prenumarat, au avut privilegiul de a-l asculta, in Amfiteatrul Bibliotecii Academiei, pe dr. Radu Varia vorbind despre “Salvador Dali, imparatul Traian si Romania”. Varia-Dali-Traian-Romania (iertata fie-mi alaturarea, dar asta e situatia) sunt, fiecare in parte subiect incitant, dar impreuna dau masa critica a unui fapt intelectual de exceptie.

Doctor in Istoria Artei si Civilizatiei al Universitatii din Paris, Radu Varia a produs un adevarat discurs de receptie in incinta academica de la Bucuresti, oras cu traditie, de altfel, in materie, dar o traditie parca mai rar frecventata. Dr. Varia ne-a reamintit rezonanta eleganta a rostirii si volutele caligrafice ale scriiturii clasice europene, la care a adaugat si exprimarea paradoxala a omului modern.Ce-i trebuia, adica, la fix si lui Salvador Dali, care l-a luat adesea drept coautor pe Radu Varia in formularea pronuntarilor sale, de la somptuoasele-i discursuri adresate in “Orasul Lumina” unei asistente cu staif, la depese si telegrame aparent efemere, dar care aveau sa devina antologice (vezi mai jos, a nu se anticipa). Varia ar fi ajuns cu usurinta academician “de onoare” daca ar mai fi stat la Paris si dupa 1989, iar la Bucuresti membru “de rand”, adica pe merit real, al Academiei Romane, daca distinsi tragatori de sfori dintre “colegii mei, academicienii”, cum ar fi zis Elena Ceausescu nu l-ar fi fitilit, chit ca poti fi “nemuritor” si fara patalama.

Oricum, cu “diplom” in ale esteticii si frumosului la Paris si exegetul cel mai pe subiect al lui Brancusi din lume, Varia a mai fost si- nu “complice privilegiat”, cum modest se recomanda – ci prieten si confident intelectual privilegiat si de durata al sclipitorulului si dificilului, derutantului si incitantului Dali. In secolul stigmatizat de istorie cu -isme nefaste de tot felul,Dali, ca si Einstein, au ravasit salutar gandirea omenirii – si poate mai devastator decat razboaiele mondiale sau diversele revolutii. Dali si Einstein, mai mult ca oricine altcineva, ne-au scuturat gandirea de conformism , rutina si loc comun, iar prin rational si irational, au deschis, noile spatii mentale prin care zburdam cu voiosie in frumosul inceput de secol 21. Dali si Einstein, doua enzime ale mintii de unic pitoresc, dar si de optim impact devastator.

Si atunci, cum poti sa-i fii, intr-o asemenea situatie, interlocutor lui Salvador Dali, cum sa faci fata unei convietuiri cotidiene, de idei, cu o minte geniala, cu o gandire atat de imprevizibila? Iata ca se poate, am aflat din expunerea din aula academica. O expunere palpitanta ca anecdotica, dar mai ales consistenta in intelesuri teoretice si, de ce sa nu o spunem, incarcata cu un intemeiat patriotism. A face vorbire la modul serios despre Dali, acest “campion la bursa visurilor”, acest “Bufon al Secolului” dar si fara Rege, cum i-a zis-o in fata, imberbul insolent Radu Varia la inceputul cunostintei lor, asadar a vorbi despre Dali este un exercitiu coplesitor. Pericolul este fie pretiozitatea ridicola, fie frivolitatea tot ridicola. Ori te ratacesti in savantlacuri departe de chestiune, ori in derizoriu si frivolitate. Despre Dali, daca nu stii cum sa vorbesti, ii faci pe altii sa rada, in cel mai bun caz, dar mai degraba te faci insuti de ras. Dar conferentiarul a stiut cum sa-si alcatuiasca o comunicare pe potriva dificilei teme si ne-a apropiat, noua romanilor, si istoriei Romaniei, una dintre figurile emblematice ale lumii moderne, atrasa si fascinata, intr-un mod pentru unii surprinzator, de faptul romanesc, de istoria si cultura sa, ba si de realitatea la zi a unei tari si a unui popor iesit din “glorioasele testicule ale imparatului nostru Traian”, cum scrie Dali intr-un text de valoare unica numit “Oui, a la Roumanie”, text dedicat ilustrului nostru compatriot de azi, tanarul, pe atunci, Radu Varia.

“Aluziile metaforice la istoria contemporana” (cf. Radu Varia) din acest indescriptibil, inenarabil poem in proza, trimit la teoria suveranitatii limitate, la robia comunismului, si ele aveau tasneasca printr-o rasunatoare expresie in celebra telegrama de felicitare respectuos livrata de Dali lui Nicolae Ceausescu in momentul proclamarii sale ca primul presedinte al Republicii Socialiste Romania. Eram, atunci, in aprilie 1974, seful sectiei Externe a ziarului “Romania Libera”, al doilea ziar al tarii, si am ramas stupefiat cand am citit continutul telegramei. Mi-am dat seama pe data ca aici e mana lui Radu Varia, stiam ca prietenul si fostul meu coleg de grupa la Facultatea de Filologie din Bucuresti, inzestrat cu un umor dulce acrisor, se afla in apropierea nemijlocita a lui Dali, stiau, cu siguranta, acest lucru si “organele abilitate”. Iar acum, peste ani si decenii, avem si “docomentul”olograf, ni l-a prezentat in facsimile sturlubaticul estet parizian la conferinta de la Academie, in ciorna si in textul semnat de Dali si expediat Onor Presedintelui: este scrisul lui Radu, acelasi scris din textele de pe foile de hartie in care-mi grifona caricatura la facultate si la armata (pe care le-am facut impreuna). Telegrama era asadar mana lui Radu Varia, la propriu si la figurat, la figurat si la propriu. Dali il felicita pe Ceausescu pentru “demersul istoric de instaurare a sceptrului prezidential”. Nu as putea spune nici astazi daca Dali il ridiculiza sau il glorifica pe ilustrul adresant pentru “demers”, nu stiu nici astazi daca interpretabila exprimare e rodul spiritului lui Dali sau al lui Varia, dar oricum ei gandeau si glumeau cam in acelasi spirit. De asta nu-l intreb nici astazi pe prietenul meu (de vreo 50 de ani, aceasta prietenie) Radu Varia cum a fost, de fapt, “mai la concret”, cu telegrama. Oricum, magistral “demers”, buclucasa telegrama! Un “spirit de gluma”, care i-a pus in forfota pe cei din Cancelaria prezidentiala si “aparatul” CC. Dezamparati la culme, panicati chiar, apropiatii liderului roman au decis atunci sa mearga pe principiul prudent si sanatos “Honni soit qui mal y pense” si au luat telegrama cat mai in serios, dand “indicatii” sa se publice la loc de fala in noianul de telegrame venite de la sute si sute de nume de prestigiu sau nu prea din lumea intreaga. Un hohot de ras cosmic intr-un ocean de laude pompoase sau plate, aceasta telegrama! De fapt, un mesaj,o chemare, romanilor: fiti lucizi, normali, nu va prindeti in jocul absurd al “cultului personalitatii”, cum foarte mestesugit se formula enormitatea momentului in propaganda oficiala.

Prin Radu Varia, Romania si romanii si-au dobandit ca prieten un geniu artistic, si nu numai, al secolului abia incheiat.

Corneliu Vlad / Curentul

Radu Varia: “Salvador Dali, Împăratul Traian şi România”

Figura imensă a lui Salvador Dali (1) e legată de ţara noastră printr-o trainică şi extraordinară afinitate, pe care vorbitorul de faţă o poate mărturisi în calitate de complice privilegiat de-a lungul multor ani de zile. «Muy pocas personas saben como soy realmente», spunea Dali. Puţine persoane ştiu cine sunt cu adevărat. Iar eu s-a întâmplat să mă număr printre acestea.

(…)

În ianuarie, februarie, martie şi aprilie Dali era, an de an, la New York. În mai revenea la Paris. În 1972, de pildă, în chiar dimineaţa în care sosise în capitala Franţei, îi telefonez să-i spun bun venit şi-mi cere să vin să mă îmbrăţişeze şi să-mi dea textul, pentru ca apoi să ne întâlnim seara la cină. Nu eram sigur că am auzit bine cuvântul textul, şi oricum nu ştiam despre ce text putea fi vorba.

Sosesc la Hotelul Meurice. În Salonul apartamentului 108, ocupat cândva de Regele Alfonso XIII al Spaniei, se aflau Dali, Robert Descharnes, fotograf şi arhivist atitrat, şi încă una sau două persoane.

La un moment dat Dali dispare şi revine fredonând, ca adesea când cocea câte ceva, şi purtând un carton sub braţ. « – Descharnes, nu vrei, nu-i aşa, să-i dau lui Varia textul, zice el, punându-l pe acesta într-o situaţie ambarasantă. Descharnes îi răspunde: « – Mă gândeam numai că dacă textul e la mine, e ca şi tezaurizat, îl aveţi când vreţi». Dali pune lucrurile la punct cu o replică fulgerătoare: «- Atunci vom face aşa, zice el: eu îi dau lui Varia textul, pentru că l-am scris pentru el, iar dumneata îmi dai definitiv foaia de desen pe care mi-ai împrumutat-o ca să scriu acest text!». Nu cred că simpatia pentru mine a fotografului-arhivist a crescut prea mult în acea clipă, dar pot spune că acel text e o capodoperă şi se intitulează Oui! à la Roumanie.  Da! României. Pentru Radu Varia. Îi voi da citire în traducerea în limba română .

Fantezia daliniană e la apogeu. Ideile sunt exaltante. Pentru prima dată punctele suverane ale lumii sunt două, nu doar Gara Perpignan , până atunci centrul unic al universului dalinian, ci şi Adamclisi. Aluziile metaforice la istoria contemporană sunt percutante atunci când evocă teoria suveranităţii limitate a cangurilor şi apoi condiţia de sclav al unei Regine barbare, Gala, propria-i soţie, când e vorba de comunism. Poemul e structurat simfonic şi creşte în dinamica sa poetică prin abilitatea utilizării a ceea ce în muzică se numeşte temă cu variaţiuni. Finalul e apoteotic şi precizez că ultimul cuvânt a fost sugerat de mine şi adoptat cu entuziasm de Salvador Dali.

Oui! à la Roumanie. Da! României

“Glorioasele testicule ale împăratului nostru Traian sunt poate, şi fără niciun fel de poate, cele mai glorioase din arta istoriei.

În primul rând. Animat de puterea lor, Traian pleacă din Italica, la zece kilometri de Sevilla şi, trecând prin Gara Perpignan, străpunge cilindric Dacia, creând astfel România. Vârtej cilindric al Trofeului de la Adamclisi înrudit cu propria-i Columnă Traiană ridicată la Roma. Columnă ce reprezintă prima bandă desenată în basorelief, care, în loc să falsifice realitatea cu visele şi obiceiurile proprii relelor obiceiuri orientale, umple ca un caltaboş, cu carnea crudă a realităţii istorice, intestinul fin al visului imperial, afirmând în mod definitiv suveranitatea topologică şi holografică a civilizaţiei noastre asupra civilizaţiei barbare.

În al doilea rând. Deoarece Pujos ne învaţă că noi, bărbaţii, purtăm o încărcătură genetică plină de îngeri, fiinţe ce nu există potenţial decât sub formă de energie spirituală pură.

Deci, capsulele imperiale, receptacule de viaţă pe care le purta Traian, acumulau într-o sămânţă unică germenii victoriei sale finale: trofeul angelic ridicat la Adamclisi, care sperăm cu toţii să fie recunoscut ca autentic.

Să recapitulăm şi să înscriem în mâna deschisă a artei istoriei această linie a gloriei sevillane, care în mod ierarhic are două puncte suverane.

În primul rând. Gara Perpignan, care în momentul formării Golfului Biscaia a protejat Europa, obligând deriva continentelor să pivoteze spre Polul Nord în jurul peninsulei iberice şi granitice.

În al doilea rând. Şi imediat după aceasta, Adamclisi, unde fu ridicat trofeul victorios al şcolii sevillane.

Ceea ce, cu alte cuvinte, înseamnă că Velasquez, cel mai mare suveran al viziunii imperiale, care a domnit cu privirea-i flegmatică asupra tot ce Traian cucerise cu armatele sale, n-ar fi putut exista niciodată. Deoarece chiar dacă Traian s-ar fi născut în Australia, să spunem, propriile-i testicule nu i-ar fi servit la mare lucru, aproape la nimic, sau cel mult ca să-şi poată exercita suveranitatea limitată, arbitrând timp de câteva clipe un episodic meci de box între paraşutiştii marsupiali şi inconştienţi care sunt cangurii.

Îndepărtaţi-mă de livida Australie şi lăsaţi-mă să mă întorc la malurile roşii ale primăverii mlaştinilor de la Guadalquivir, şi lăsaţi-mă să dau frâu liber celei mai legitime dintre reveriile mele, aceea în care mi-l imaginez pe împăratul nostru Traian călare, ucigând mistreţul cu lancea, aşa cum sevillanii o fac până în ziua de azi, şi după cum o arată un basorelief pe care-l am în faţa ochilor.

Acest mistreţ mi-e necesar, absolut necesar, căci aceasta – şi nu un cangur – e nobilul animal care l-a ucis pe Adonis, rănindu-l la gleznă, şi sângele său, macul pe care-l voi numi floare prin excelenţă adonisiană – a sângelui regal spaniol – tiveşte cu stacojiul velasquezian fluviile gri-argintii ale imperiului de sânge: eu, Velasquez, Picasso şi Traian.

Şi toată această perpetuare genetică numai pentru a dovedi că pe aceste drumuri imperiale presărate de macii lui Adonis se deschide calea regală ce mă conduce prin România spre Gala, căci voi descinde din Trofeul de la Adamclisi, prin Delta Dunării, la debarcaderele de sânge ale Mării Negre, în răcoarea căreia Gala mă aşteaptă.

Şi fiindcă structura comunistă poate convieţui cu structura regală a sângelui, cu o plăcere crudă, unei Gala regină barbară vrui să-i devin sclav.

Şi pentru că sângele Patriei este etern şi nemuritor, pentru că în aceeaşi arteră regală curge marşul triumfal al lui Traian, şi pentru a fi, ca el, din nou şi întotdeauna primul din specia umană, mă proclam Salvador Dali, monarhist, catolic, apostolic, roman şi român.”

Semnat: Salvador Dali, New York, ianuarie 1972

(…)

Ştiinţa (Dali, Ionesco si rinocerul – n.red)

Cel mai mult, lui Dali îi plăcea teoria catastrofelor, a lui René Thom laureate al Medaliei Fields, Premiul Nobel al matematicienilor. Dar îl pasiona şi Logica dinamică a Contradictoriului tratând despre devenirea tripolară a materiei-energie, a lui Stéphane Lupasco, Ştefan Lupaşcu. Acestea însă n-aveau o implicaţie directă asupra artei.

În schimb conceptul de spaţiu-timp nu-l considera străin picturii sale. Ilya Prigogine, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie, l-a întrebat pe Dali dacă pictând Ceasurile moi se gândise la Einstein. Dali i-a răspuns că «noţiunea de spaţiu-timp era atât de evidentă» în mintea sa, încât a «reprezentat-o ca pe o brânză degulinantă, un fel de Camembert paranoiac-critic curgând melancolic şi savuros».

Mult mai la obiect, îmi face impresia, el a spus altădată că un ceas poate să fie şi moale, cu condiţia să indice ora exactă.

Holografia, descoperire a lui Dennis Gabor, laureat şi el al Premiului Nobel, pentru Fizică, îl preocupa de asemenea, în măsura în care permitea obţinerea imaginii complete a unui obiect, ceea ce pentru el, Dali, însemna deschiderea unui orizont nemărginit.

Dar până una alta, se mulţumea cu pictura stereoscopică, aceasta presupunând existenţa a două tablouri practic identice şi care, privite printr-o prismă aşezată într-un unghi potrivit, oferă iluzia celei de a treia dimensiuni. Prima prezentare, la care am asistat, a avut loc la Muzeul Guggenheim din New York şi mărturisesc că n-am înregistrat nici o a treia dimensiune, în timp ce alţii se extaziau în faţa ultimei invenţii daliniene.

Acelaşi lucru la Paris, unde prezentarea a avut loc la Galeria François Petit, în Saint Germain-des-Prés, şi unde nu erau invitate decât câteva persoane, printre care Eugen Ionesco, atins de unda bahică la punctul că nu prea ştia ce spune în micul discurs pe care s-a simţit obligat să-l pronunţe. În timpul acesta Dali îmi şoptea la ureche:«  – Nu-mi place deloc compatriotul dumitale. A zis de rău de rinocer la care, dimpotrivă, eu ţin foarte mult pentru că are spinarea acoperită de circuite imprimate».

Împăratul Traian. Din nou şi din nou Împăratul Traian

Împrejurarea cu solzii de peşte a suscitat la timpul ei un interes extraordinar, în măsura în care era o curiozitate pentru toată lumea, dar mai ales pentru că mai toţi credeau că e vorba de o nouă operaţiune suprarealistă daliniană, în timp ce el se omora să-i convingă pe fiecare de contrariul. Epuizându-şi argumentele, i-a servit Amandei Lear următoarea sentinţă, care a pus capăt oricărei discuţii: « – Chestia cu solzii mi-a confirmat-o Varia, care e cea mai serioasă persoană în materie ştiinţifică şi istorică».

Nu ştiu ce avea ştiinţific sau istoric povestea respectivă, însă Dali văzând efectul imediat al argumentului a început să-l utilizeze sistematic, exasperând-o în primul rând pe Gala. Când lucrurile se împotmoleau în diferite discuţii, îmi telefona şi mă întreba ce gândesc de subiectul în litigiu. Ce afirma el era de cele mai multe ori absurd, şi asta o ştia perfect de bine. Îi răspundeam întotdeauna că şi eu gândesc ca el, ceea ce-l încânta. În secunda următoare continuam spunând: « – Dar trebuie să ţinem totuşi seama de cutare sau cutare fapt», şi astfel anulam prima afirmaţie. Foarte rapid el a înţeles mecanica aceasta, aşa încât după ce-i spuneam că şi eu gândesc ca el, Dali închidea brusc telefonul anunţându-i pe preopinenţi că a fost confirmat de Varia, persoana cea mai serioasă din lume în materie ştiinţifică şi istorică!

Dacă era să ne luăm după Dali, nu era nimeni ca mine în acele domenii, însă aveam şi eu un punct vulnerabil, pe care mi-l amintea cu regularitate: nu reuşeam să găsesc o imagine sau o machetă a Podului lui Traian. Până când, într-o după amiază toridă de vară, am găsit-o în sfârşit. Mare victorie, mă gândeam eu când i-am telefonat. Îi spun despre ce era vorba, iar el mă întreabă: – Dar ce s-a întâmplat, ce nu e în ordine? – Totul e în ordine, continuam eu care, contrar tonusului meu alert dintotdeauna, se vede că eram topit de căldură şi fără energie. Continuam să-i spun că Podul lui Traian avea peste un kilometru lungime şi 11,35 metri lăţime, dacă ţin bine minte. Dar el tot nu mă asculta. Nu-l interesa ce-i spuneam, după ce mă tachinase ani de-a rândul cu Podul lui Traian! – Revino-ţi, mi-a zis, vorbim mai târziu, şi a închis telefonul.

Pe mine m-a bufnit râsul şi energiile mi-au revenit. Dincolo de comedia pe care o juca, dincolo de orice rol pe care-l asuma, Dali avea o dimensiune umană camuflată, dar de o rară nobleţe.

Anii treceau readucând periodic în universul dalinian figura mitică a Împăratului Traian, optimus princeps, cum îl acreditase Senatul Romei în anul 114. Între timp Dali a aflat că autenticitatea Monumentului de la Adamclisi nu era discutabilă, şi avea să declare la New York că Împăratul Traian este, citez: «una dintre cele mai poetice şi suprarealiste fiinţe care au existat vreodată. Traian, spunea el, vroia ca lucrurile să fie realizate în modul cel mai desăvârşit, aşa cum pictez eu». Iar atunci când i s-a propus să construiască un pod de vase peste Dunăre, pentru a trece în Dacia, el s-a opus în modul cel mai categoric: « – Vreau un pod de piatră, ar fi spus Împăratul, căci ar fi inimaginabil să vezi un consul sau o legiune romană balansându-se pe un pod precar şi pierzând astfel prestigiul în faţa populaţiei locale! De aceea a şi făcut apel la marele arhitect Apolodor din Damasc». Am încheiat citatul.

În afara unor desene demne de Rafael şi de Ingres, în care e reprezentat, îl vedem pe Împăratul Traian călărind ca vântul şi ca gândul spre Dacia Felix, într-o sculptură în bronz realizată de Dali în 1974, sculptură de o excepţională anvergură reprezentând-o pe “cea mai poetică fiinţă care a existat vreodată”, şi pe care-mi place să mi-o imaginez înnobilând una din pieţele Bucureştiului.

Subiectul Traian e proclamat de Dali de utilitate cotidiană. În 1978 la New York el declară: « – Dacă oamenii, în loc să citească în fiecare zi coloanele jurnalelor, în care nu găsesc nici urmă de informaţie, ar citi în schimb Columna lui Traian de la Roma, atunci ei ar înţelege întreaga semnificaţie a monumentului de la Adamclisi!».

În februarie 1978 eram invitat să iau cuvântul la Primul Congres Mondial al Civilizaţiei Celtice, organizat de Universitatea din Toronto. Profesorul Robert O’Driscoll mă ruga insistent să-l determin pe Dali să vină şi el, ca Oaspete de Onoare, ceea ce era desigur exclus. Dali accepta însă, la rugămintea mea, să trimită Congresului un mesaj, pe care aveam să-l citesc în seara inaugurală, creind evenimentul zilei. Conţinutul acestuia era următorul: «Sunt extrem de onorat de invitaţia dumneavoastră. Însă studiul pasionat şi urgent asupra Împăratului Traian nu-mi lasă nici o zi de răgaz». Etc., etc.

Dali şi figurile publice ale epocii (Telegrama catre Ceausescu – n.red)

Dacă Împăratul Traian e sanctificat odată cu Dacia glorioasă, devenită România de azi, contemporanii lui Dali au dreptul la atenţia sa aşezată sistematic sub dublul semn, al actualităţii şi al deriziunii. Cu o singură excepţie printre contemporani: el însuşi. O şi spune primul, ca întotdeauna: «Cele mai fericite două lucruri care i se pot întâmpla unui pictor contemporan sunt: primo, să fie spaniol şi secundo, să se numească Dali».

Nu e de mirare pentru unul care la şase ani vroia să fie bucătăreasă, la şapte Napoleon, pentru ca de atunci înainte ambiţia lui să crească neîncetat. La deschiderea Retrospectivei Dali la Beaubourg el avea să-i surprindă pe cei prezenţi declarând că vrea să se umilească înaintea unicei persoane din lume în faţa căreia o poate face: el însuşi. Şi se repezea să sărute picioarele statuii de ceară care-l reprezenta.

Rămânea o preocupare legată de imortalitate. Citez: « – Dacă, Doamne fereşte, o să mor vreodată (nu era sigur de asta), mă tem că o să fie din exces de modestie!»

În afară de contemporanul său privilegiat şi unic care este el însuşi, Dali pictează efigia lui Lenin pe clapele unui pian, o reprezintă pe Shirley Temple ca pe o fiară, de vreme ce e monstrul sacru al cinematografiei americane, pe Hitler ca efigie minusculă într-o farfurie, pe Mae West sub formă de apartament suprarealist, pictură şi mobilier adevărat, iar pe Mao Tze Dun ca pe un hibrid Mao – Marilyn Monroe. Generalissimul Franco, care înţelesese perfect de bine caracterul provocărilor daliniene, avea un aghiotant care la orele 8 fix ale dimineţii când El Caudillo intra în cabinetul său de lucru, avea misiunea de a-i raporta ce-a mai zis Dali în ziua precedentă. Asta îl binedispunea pe toată ziua.

În aprilie 1974 ne aflam şi unul şi celălalt la New York, când Dali mă roagă să vin de urgenţă să alcătuim telegrama. Aflasem că tocmai murise Preşedintele Franţei, Georges Pompidou, şi-i spun asta, dar el îmi răspunde că a şi trimis la Paris telegrama de condoleanţe. Îmi întinde în schimb ziarul Le Monde, care avea în prima pagină un encadré intitulat Le Sceptre. Sceptrul. Îmi spune să citesc cu voce tare. România instaura sceptrul prezidenţial, simbol monarhic! Ultima propoziţie nu m-a lăsat s-o citesc: « – Aia-i pentru public», mi-a spus. Am citit-o, bineînţeles, şi ea cuprindea cam aceste cuvinte: Numai sceptrul îi mai lipsea dictatorului României! Am pus pe hârtie ce dorea Dali să spună, am rescris caligrafic şi i-am dat să semneze. Era treaba lui, nu a mea. Iată conţinutul telegramei: «Am apreciat profund demersul dumneavoastră istoric de instaurare a sceptrului prezidenţial. Cu respect, Salvador Dali». Data: 2 aprilie 1974. New York. Azi se ştiu mai multe despre balamucul, întru totul suprarealist, pe care l-a generat acea telegramă. Sus de tot, unii spuneau: – Dar dacă prin asta vrea să-şi bată joc de tovarăşul? Alţii replicau: – Dar dacă e sincer şi află tovarăşul că n-am publicat-o? În fine, a treia zi după scripturi a fost publicată, provocând râsul multora care mi-au spus-o cu peste douăzeci de ani mai târziu, fără să-şi închipuie că eram cât de cât la curent cu acele rânduri cu două tăişuri. – Ce spuneaţi în telegrama trimisă la Paris?, l-am întrebat.«  – Ah, e foarte simplu, îmi zice: În momentul în care România a instaurat sceptrul prezidenţial, calea e deschisă pentru Republica Franceză». Semnat: Salvador Dali.

(…)

Ultimii ani din viaţa lui Salvador Dali

Marea Expoziţie Retrospectiva Dali fusese iniţiată de mine în 1975 şi trebuia să aibă loc la Grand Palais. Direcţia Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris era însă speriată la ideea scandalurilor pe care acesta le-ar fi putut crea. Ceea ce era o prostie, de vreme ce Dali fără ele nu era Dali. Au respirat uşuraţi când Dali a declarat, în Spania, că e foarte bine că patru terorişti vor fi executaţi cu la garrote, adică strangulaţi cu funia, dar că asta nu era destul, căci toţi teroriştii ar trebui executaţi. Rezultatul: expoziţia a fost amânată cu patru ani. Eram primul reprezentant al lui Dali în această aventură, după cum rezultă din mai multe documente trimise de el vechii şi noii direcţii a Muzeului Naţional de Artă Modernă, ce fusese instalat între timp la Beaubourg, dar m-am retras pentru că Gala vroia să guverneze ea expoziţia, punând în prim plan picturile pe care intenţiona să le vândă pentru a-şi plăti amanţii. Dali era disperat când m-am retras, ştiind că eu serveam opera lui, dar nu putea face nimic în faţa Reginei barbare al cărei sclav se întâmpla să fie.

Gala a murit în 1982 la Pubol, Dali în 1989 la Figueras, unde văzuse lumina zilei în 1904. Ar fi trebuit să fie înmormântat alături de ea. Dar ultima lui dorinţă, aşa cel puţin cum a fost ea raportată de singurul martor al clipelor sale de pe urmă, Primarul Municipal, ar fi fost să rămână pe veci în propriul său muzeu. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Ultimul său testament a fost considerat de unii drept un adevărat scandal. Lumea rezonabilă a deplorat, într-adevăr, faptul că Dali nu i-a lăsat nimic omului său bun la toate, Arturo Caminada, care şi-a dedicat viaţa lui şi Galei cu un devotament demn de alte timpuri. Alţii, care-i detestau pe îngerii săi păzitori, au râs copios sub mustaţă.

Singur în faţa propriului destin, izolat de prietenii săi dezinteresaţi de către cei trei gardieni al tragicului său sfârşit, neputincios ca vechiul Euclion din Aulularia lui Plaut şi disperat ca el că-şi va pierde averea, lui Dali îi rămăseseră doar inteligenţa şi geniul dramatic. El i-ar fi lăsat fiecăruia dintre cei trei sentimentul că el va fi moştenitorul său, cu condiţia ca ceilalţi doi să nu ştie nimic. Pentru ca lumea să afle în cele din urmă că toate bunurile şi operele lui Dali rămâneau statului spaniol, pe scurt Muzeului Prado şi Teatrului Muzeu Dali, cele mai vizitate muzee din Spania, unde le poate vedea oricine.

Radu Varia

Miercuri 22 iunie 2011