A murit Pustnicul-de-la-malul-mării. Înmormântarea va avea loc joi, la Mănastirea Sfânta Maria din Techirghiol

Unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai ortodoxiei româneşti din ultimele decenii (şi din toate timpurile), părintele s-a născut pe 15 august 1913 – chiar în ziua de hram a mănăstirii pe care a păstorit-o atâta vreme. Istoria lui – pe care nu o putem relata în doar câteva rânduri – e marcată de chemarea timpurie spre monahism (se călugăreşte foarte de tânăr, la Mănăstirea Sihăstria, Neamţ), de conştiinţa valorii de neam şi a martiriului pentru credinţă (e arestat în anii ’50, o dată cu mulţi alţi apostoli ai ţării). În 1976, se “retrage” la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol unde, departe de a se ascunde, devine unul dintre duhovnicii şi teologii cei mai preţuiţi din ultimele decenii. Este, la malul mării, dacă vreţi, asemeni Părintelui Cleopa la Neamţ sau precum părintele Arsenie Boca la Sâmbăta de Sus şi la Prislop, un sfânt care păşea pe pământ, îi asculta pe cei în nevoie şi-i mângâi cu mâna lui bătrână şi binefăcătoare.

L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc în urmă cu exact cinci ani. Era 19 iulie, înainte de Sfântul Ilie, iar maica stareţă se pornise spre o altă mănăstire din ţară unde se ţinea hram mare. Părintele fusese operat în anul acela – 2006 – de hernie de disc. Înainte de a aşterne pe hârtie interviul pe care mi l-a acordat atunci, aş vrea să mă opresc asupra acestui amănunt al operaţiei. Părintele Arsenie Papacioc, chiar dacă mulţi insistaseră să fie operat la Bucureşti sau în afara ţării, a rămăs neclintit în hotărârea lui ca intervenţia chirurgicală să o facă medicii constănţeni. Mai mult, cum datorită vârstei lui foarte înaintate (avea atunci aproape 92 de ani) anestezia putea ridica mari probleme, Părintele Arsenie i-a încurajat pe medici să-l opereze fără anestezie. “Voi faceţi-vă treaba”, le-ar fi zis, “şi lăsaţi-vă în mâna lui Dumnezeu, căci aşa voi face şi eu”. Martorii spun că stareţul Techirghiolului le-a dat binecuvântarea, apoi a început să se roage. Operaţia a reuşit, fără complicaţii, semn că divinul lucrase.

Atunci când l-am întâlnit, Părintele Arsenie Papacioc mi-a cerut doar un scurt răgaz pentru exerciţiile de mers. Observam că fiecare pas îl doare, dar nu a renunţat până nu s-a împlinit distanţa ce trebuia parcursă. “Să nu-l istoviţi”, ne-a rugat o măicuţă. “Acum e ceasul lui de odihnă, că după aceea vor intra pelerinii”. Să-i asculte, să le dea sfaturi, să-i binecuvânteze, să se roage pentru ei. Am promis că vom rămâne doar cinci minute. Dar după timpul legiuit, când am dat să strângem reportofonul, părintele ne-a iscodit. “Ori aţi obosit? Ori n-aveţi destulă credinţă, ca s-o împărtăşim?”. “Părinte, nouă ne e doar grijă de sănătatea Sfinţiei Voastre”. “Lăsaţi-mi mie grija asta”, ne-a răspuns. “Mai bine întrebaţi-mă ce vreţi să ştiţi şi ascultaţi ce am de spus”. Accel scurt interviu a fost publicat atunci, în 2006, pe 15 august, de ziua Sfinţei Sale. Îl reluăm rugându-ne să-şi afle odihna la dreapta lui Dumnezeu.

Simona Lazăr: Sfinţia Voastră, ca om care v-aţi dedicat existenţa vieţii spirituale, spuneţi-ne: este religiozitatea, în chip natural, o componentă a firii umane?

Părintele Arsenie Papacioc: Dumnezeu este “Calea, Adevărul şi Viaţa”. Eu sunt crescut la ţară, şi aveam oi, şi am văzut o oaie dând din picior şi apoi culcându-se. Şi am văzut că face asta încă o oaie, şi încă una… Şi am întrebat-o pe mama ce fac oile acelea? “Se-nchină, mamă, se-nchină!”, mi-a răspuns. Şi-atuncea, eram mărişor, mi-am luat seama şi mi-am zis: “Oaia nu ştie că e oaie, ea trăieşte şi e de folos. Şi uite că ea ştie că în toate există un duh sfânt. Dar eu, ca fiinţă care ştiu că sunt om?!…”. Şi m-am pus şi eu pe închinat înainte de culcare. Aceasta este educaia prin exemplul mişcărilor vieţii. Natura are un duh şi nu-l putem ignora. Uite, dumneavoastră nu e suficient că m-aţi cunoscut dacă întâlnirea noastră nu schimbă ceva. De folos ar fi dacă v-aţi rupe niţel şi pentru altul. Drumul ăsta este cel plăcut lui Dumnezeu. Dacă spun lumii: “Iubiţi-vă vrăjmaşii!”, simt oamenii fremătând de parcă le-aş fi săgetat inimile. “Până aici, Părinte! Asta nu putem face!”. Dar nu conteaza ce zic oamenii despre tine, ci ce zice Dumnezeu. Şi focul iadului are calorii mai multe… Şi nici lumină n-are, că e întuneric…

Simona Lazăr: Spuneţi-ne un cuvânt de mângâiere pentru românii din ţară, dar şi pentru cei care trăiesc în afara graniţelor…

Părintele Arsenie Papacioc: Atât pot să le spun: să ştie să moară şi să învieze în fiecare zi. Am spus lucrul ăsta pentru că viaţa înseamnă moarte continuă. Si sigur o să ajungă vorba asta şi la Preasfinţitul Serafim de la Rosenberg, cu care sunt prieten. Nu se poate fără jertfă. Ca să luminezi, trebuie să jertfeşti. Măsura iubirii lui Dumnezeu este dincolo de închipuire. Ne iubeşte, dar asta nu înseamnă că putem să speculăm iubirea lui. Hristos ne-a dat exemplu prin propria viaţă. A murit, dar moartea lui n-a fost o tragedie. O tragedie – dar de o mare frumuseţe – e “Romeo şi Julieta”. Bernardin de Saint-Pierre a scris o tragedie mai frumoasă decât cea a lui Shakespeare, “Paul şi Virginia”. Au iubit şi au pierit. În învăţătura creştină, moartea nu este pierdere. Ai noştri, martirii, sunt eroi, măcar că i-au spintecat şi le-au tăiat capetele. Dar nu au murit, ci, din contra, s-au adăugat la veşnicie. Pentru că viaţa pe pământ nu e altceva decât pregătirea pentru cealaltă viaţă. Cum zice Mantuitorul: “Şi a trecut de la  moarte la viaţă!”. Auziţi? Viaţa e dincolo, şi noi asta facem, trecem dinspre moarte spre viaţă…

Autor: SIMONA LAZAR / Jurnalul National