Am menţionat în articolul precedent (Robert Gates, Libia şi NATO) unele dintre realizările internaţionale ale Rusiei din ultima vreme. Împotmolirea NATO în Libia, implicit cu scăderea de credibilitate a alianţei ca şi o forţă coerentă, discursul lui Robert Gates în care se avansa ideea abandonării NATO de către SUA, visul de şapte decenii al Rusiei, respectiv scoaterea americanilor din Europa, precum şi altele.

La acestea se adaugă şi evenimentele ultimelor zile. Rusia şi Franţa semnează la Sankt Petersburg în prezenţa preşedintelui rus Dmitri Medvedev acordul pentru cumpărarea a două nave porthelicoptere Mistral de către Rusia, inclusiv cu tehnologia militară avansată aferentă (cu posibilitatea construirii a încă două sub licenţă franceză în şantierele navale ruseşti, asta însemnând un important transfer de tehnologie şi know-how). Cele două Mistraluri vor fi amplasate în Marea Neagră şi Marea Baltică (vezi Caucazul şi Mistralul şi Zvârcolirea naţionalismului rus), următorul în Marea Ohotsk, nu departe de mult disputatele insule Kurile, luate de la Japonia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial (vezi Rusia şi apărarea imperiului). Mai mult, Rusia a mai semnat un acord de 398 milioane dolari, în prezenţa ministrului apărării Anatoli Serdiukov în aceeaşi zi, cu producătorul german Rheinmetall, pentru echiparea unui centru de antrenament pentru forţele terestre în oraşul Mulino de pe Volga, cu posibilitatea extinderii contractului şi pentru alte centre de antrenament de pe cuprinsul Rusiei. Se mai pregătesc contracte cu producătorul italian Iveco pentru furnizarea unui transportor blindat uşor.

Până acum, conducerea NATO şi SUA nu a reacţionat coerent la astfel de transferuri de tehnologie şi armament către ţări non-NATO şi care, mai mult, au în doctrina lor militară la loc de cinste ca adversar NATO sub forma ideii că extinderea acestuia reprezintă un pericol pentru siguranţa lor naţională, deci până la urmă, ar putea deveni un adversar. Încă nu s-a stabilit până unde poate merge mercantilismul unora din membri NATO până la ameninţarea siguranţei altora dintre aceştia, respectiv cei estici printre care şi România, dar o graniţă clară va trebui trasată cât de curând. Până atunci, Rusia trage foloase maxime cumpărând tehnologie de ultimă oră tocmai de la acele membre NATO avide să vândă fără să ia în calcul că ar putea fi folosite tocmai împotriva lor. Lenin, un rus, a spus: „capitaliştii ne vor vinde funia cu care îi vom spânzura”. Noii capitalişti ruşi se pare că o cumpără.

Marţi, 28 iunie, noua rachetă rusească Bulava R-30 3M30 (SS-NX-30) a fost lansată cu succes de pe submarinul clasa Borei „Iuri Dolgoruki” în Marea Albă. A fost un test reuşit după o lungă serie de eşecuri (din 14 teste, 6 au explodat în aer, două au fost considerate succese parţiale, iar celelalte şase reuşite, chiar dacă nu au reuşit să atingă ţinta).

Un alt succes este ceva mai vechi dar continuă şi ar putea intra în categoria celor mai mari dezinformări din secolul XXI. Se numeşte conducta South Stream.

La 25 mai 2011, la Bruxelles, a avut loc o prezentare a viitorului traseu numit South Stream, a cărui valabilitate era de ani buni susţinută de către Rusia. O prezentare extrem de vagă menită să atragă fonduri UE pentru susţinerea proiectului. Comisarul pentru energie al UE, Guenther Oettniger s-a arătat foarte sceptic, punând unele întrebări la care ruşii nu au putut răspunde. De exemplu: de unde va veni gazul şi unde va ajunge? Cum va ajunge, pe conductă sau LNG (gaz natural lichefiat transportat pe vapoare)? În final, a concluzionat că South Stream este mai mult un concept decât un proiect. Perfect adevărat. Ideea South Stream a apărut imediat după ce a fost lansat proiectul Nabucco, ca o contrabalansare a acestuia, sau mai bine zis o idee de torpilare a acestuia. Au apărut o multitudine de analize care spuneau că Nabucco nu va avea de unde să ia gazul, că nu este fezabil, iar apariţia conceptului South Stream va arunca Nabucco în desuetitudine deoarece ruşii vor lua tot gazul disponibil prin South Stream. Pe măsură ce timpul a trecut începe să fie clar tot mai mult ceea ce este până la urmă South Stream, respectiv o simplă fumigenă rusească. Au trecut ani şi încă nu se ştie pe unde va trece. Chiar şi la noi a fost o dispută dacă România ar trebui să participe şi la South Stream din moment ce este parte a Nabucco. S-a discutat de South Stream, s-au încheiat parteneriate bilaterale de către Moscova, dar South Stream a rămas tot aşa, nici măcar ca şi proiect, cum a spus acum două luni comisarul european pentru energie. Între timp, Nabucco a trecut la faza studiului de fezabilitate, în ciuda eforturilor Rusiei de a prezenta proiectul South Stream ca şi o alternativă viabilă. Mai mult, ruşii au încheiat acorduri bilaterale cu companii europene pentru South Stream, în ideea de a le ţine departe de Nabucco. A avut şi câştiguri fantastice prin vânzarea pielii ursului din pădure: sârbii le-au vândut rafinăria NIS la jumătate din preţul oferit de competitori (inclusiv Rompetrol) pentru două considerente, anume ruşii îi vor susţine în problema Kosovo şi vor fi parte din South Stream. Până azi, nu s-a îndeplinit niciuna, şi nu cred că se va îndeplini vreodată. Sărbii au rămas şi cu rafinăria vândută la jumătate de preţ către ruşi, şi fără vreun avantaj, nici în problema Kosovo, care este deja tranşată, şi nici în proiectul South Stream, care nu se ştie când sau dacă se va materializa vreodată. Pentru a risipi îndoielile apărute în Serbia asupra South Stream, premierul rus Vladimir Putin şi ministrul de externe Serghei Lavrov au făcut o vizită la Belgrad în aprilie anul acesta, în care au ameninţat Serbia că dacă va intra în NATO va deveni o ţintă pentru rachetele ruseşti, iar dacă va adera la UE să procedeze în aşa fel încât să nu prejudicieze interesele ruseşti (economic vorbind, şi în primul rând energetic). Cam fără perdea aceste avertismente, apoi s-a promis că începând cu 2015 gazul va curge prin South Stream. Mă cam îndoiesc.

Să şi spun de ce. Iniţial, proiectul prevedea ca o mare parte din conductă să fie subacvatică, pe sub Marea Neagră, ori acest aspect creşte preţul exponenţial, costul fiecărui kilometru de conductă subacvatică este de şase ori mai mare decât pentru una terestră. Abia când a apărut proiectul AGRI, iniţiat de România printre alţii, Rusia a luat în discuţie versiunea lichefierii şi transportului cu tancuri petroliere, fapt care spune multe despre seriozitatea proiectului iniţial.

AGRI (Azerbaidjan Georgia România Interconnection) este un proiect ce prevede aducerea gazului azer prin Georgia, apoi lichefiat şi transportat cu tancuri până la Constanţa, de unde este transmis prin conducte spre vestul Europei. Cea mai simplă şi mai rapidă soluţie, atât că are o capacitate limitată de transport faţă de Nabucco. România a jucat inteligent, acest proiect este pe departe cel care va putea fi primul implementat şi dat în funcţiune. Nabucco este al doilea, având deja studiul de fezabilitate început. South Stream, sublim dar lipseşte cu desăvârşire, vorba lui Caragiale. Nu are studiu de fezabilitate, nu se ştie pe unde sau cum va trece, o simplă diversiune rusească pentru a împiedica să ia naştere celelalte proiecte care subminează monopolul rusesc (Nabucco şi AGRI). Mai mult, tratatele ruseşti ce încearcă să impună South Stream încalcă legislaţia europeană. Până la urmă, South Stream, cu fiecare zi ce trece, se dovedeşte a fi doar o diversiune, dar care i-a ajutat enorm pe ruşi, fie numai luând în considere cumpărarea rafinăriei de la sârbi.

Chiar şi azi această diversiune are efect şi va mai avea câţiva ani până va fi clar că Rusia nu are bani pentru un asemenea proiect. Rusia încasează enorme beneficii de pe vânzarea petrolului şi gazelor, dar acestea nu se văd nici în infrastructură, nici în sănătate, nu se văd la omul de rând. În marea lor majoritate sunt absorbiţi de miliardarii asociaţi puterii şi de complexul militaro-industrial care are nevoie de devize ca de aer pentru a nu sucomba.

Programul de reînarmare a armatei ruse (650 de miliarde euro în următorii zece ani) precum şi preconizata reformă a instituţiei militare se dovedesc a fi simple exerciţii propagandistice, mai ales în contextul în care Rusia a pierdut licitaţia programului de înzestrare a aviaţiei indiene în valoare de zece miliarde de euro. Semnele sunt clare că Rusia nu are cum să susţină ceea ce a anunţat cu surle şi trâmbiţe, toată tărăşenia amintind mai mult de programele cincinale din perioada sovietică, în care totul era realizat şi raportat pe hârtie, pe când în practică, ce să mai vorbim. Dar, totuşi, încă prinde bine la public, mai ales la cel intern, alegerile se apropie.

Programul de înarmare deosebit de ambiţios anunţat de Rusia începe de pe acum să scârţâie. 650 de miliarde de dolari anunţate, din care se vor dota forţele armate cu 1000 de elicoptere, 600 de avioane de luptă, 100 de nave de război şi 8 noi submarine nucleare dotate cu rachete balistice. Principalele beneficiare vor fi forţele navale, cu 35 de corvete noi, 15 fregate şi patru porthelicoptere franceze Mistral, totul până în 2020. Pe lângă acest program de înarmare a fost anunţată şi o amplă reformă care să ducă la modernizarea forţelor armate, transformându-le în trupe profesioniste.

Este şi normal, armata rusă este la ora actuală total demotivată şi incapabilă de un efort militar, s-a văzut în toate conflictele cu state mici în care a fost implicată Rusia în ultimii douăzeci de ani. Recruţi care mureau ca muştele în Afghanistan în anii ’80, la fel recruţi trimişi în luptă în anii ’90 sau mai recent. Cecenia a fost un iad pentru aceşti tineri lipsiţi de experienţă şi pregătire, pentru care serviciul militar obligatoriu s-a redus doar la munci istovitoare pe şantiere unde erau închiriaţi de către ofiţeri corupţi care îi tratau sau dispuneau de ei ca de nişte sclavi. Mii de tineri au murit în astfel de accidente de muncă, pe acele şantiere nu li se asigura nici măcar cel mai elementar echipament de protecţie, erau la discreţia unui afacerist local veros care îi închiria de la ofiţeri. Multe din aceste cazuri au fost documentate de Anna Politovskaia. Sistemul veteranilor care umilesc şi torturează recruţi nu s-a schimbat, dimpotrivă. Tot din datele strânse de Anna Politovskaia pentru anul 2002, au fost ucişi în acel an în întreaga Rusie 500 de recruţi, nu în război, ci în bătaie de către colegii lor cu state militare mai vechi, aflaţi în majoritate în stare de ebrietate.

Cum crezi că poţi lupta cu asemenea soldaţi? Cum poţi crede că aceştia ar putea fi motivaţi să lupte? De aceea Rusia a fost nevoită să apeleze la tot soiul de mercenari, trupe paramilitare de cazaci, abhazi, osetini, ceceni, sau chiar bandiţi şi criminali eliberaţi din închisori ca şi 1992 pe Nistru. Ori, reforma preconizată ar trebui să schimbe această stare de lucruri, dar a început deja cu stângul. La aproape trei ani de la războiul cu Georgia, care a relevat factorilor militari ruşi deficienţele majore în C4ISR (Command, Control, Communications, Computers, Information, Surveillance and Reconaissance) nu s-a modificat nimic, şi asta a fost concluzia Şefului de Stat Major rus, precum şi a preşedintelui Academiei de Ştiinţe Militare. Armata rusă continuă şi azi să fie organizată pe sistem sovietic, de masă, organizată pe divizii, în loc de brigăzi, ignorând cu totul modificările produse în războiul modern, deşi a avut exemple suficiente ca să tragă concluziile. Sistemul rus îl moşteneşte pe cel sovietic, cu mase de soldaţi, cantitate în loc de calitate, structurat pe un mod de a duce războiul prin manevra pe linii de front cu armate de sute de mii de oameni, în loc să abordeze sistemul mult mai practic al reţelelor multicentrice, dezvoltat de armatele occidentale în ultimii douăzeci de ani.

Referitor la programele de înzestrare şi înarmare. Rusia câştigă o mulţime de bani din exporturile de materii prime, în primul rând gaz şi petrol. Dar aceşti bani din vânzarea de resurse nu prea se regăsesc. Se ştie ce intră, dar nu se ştie unde ajung şi ce se întâmplă cu ei. Rusia este ca o corporaţie gigant care îşi creează propriile nivele netransparente încărcate de birocraţie şi corupţie a căror principală aptitudine este sifonarea fondurilor. Întră o mulţime de bani, dar rezultatele sunt devastatoare. Ofiţerilor li se tot promit măriri de salarii, ei fiind la limita subzistenţei, de aceea fac trafic cu furnituri militare, vânzând totul pe piaţa neagră, inclusiv mâncarea soldaţilor. Rusia este exportator de petrol, iar navele flotei sale militare ruginesc în porturi din lipsă de combustibil.

Chiar dacă Rusia şi-ar duce la capăt programul de înzestrare militară, care ar fi rezultatul? Ar depăşi NATO? Sau SUA? Nici vorbă. Numai în domeniul flotei militare, SUA are o flotă militară mai mare decât a tuturor celor treisprezece flote militare de pe locurile următoare luate la un loc, dintre care unsprezece sunt aliatele SUA. În materie de cercetare şi noutăţi în domeniu, SUA este lider necontestat. Este principala putere spaţială, principala putere aeriană, principala putere terestră. Bugetul militar al Rusiei este abia 8% din cel al SUA, americanii cheltuind pentru apărare mai mult decât următoarele cinci ţări luate la un loc. Iar cheltuielile lor sunt mai eficiente decât ale Rusiei.

Încearcă Rusia să depăşească SUA? Nu ar avea nicio şansă, poate doar să-şi mărească capacităţile militare de putere regională. Mai mult, ar face greşeala Germaniei înainte de 1914, când a încercat cu disperare să egaleze puterea britanică pe mare, construind nave care ar putea lupta cu cele britanice. A cheltuit sume importante şi resurse enorme pentru o flotă care nu avea cum să o egaleze pe cea britanică care nu stătea pe loc, şi să o bată în război. Nu a reuşit, s-a văzut în cursul bătăliilor navale din primul război mondial, dar a risipit resurse care ar fi putut fi direcţionate spre armata de uscat sau nou apăruta forţă aeriană, care i-ar fi putut aduce, în caz că ar fi fost mai mare, succesul în primul război mondial. Chiar şi aşa au fost pe cale de a câştiga, dar dacă ar fi fost mai puternici terestru? Oricum, noua lor putere navală nu prea le-a folosit.

Acelaşi lucru încearcă Rusia, fără a avea vreo şansă. Va putea doar să-şi crească capabilităţile regionale, dar riscând ca şi URSS să-şi ruineze economia fragilă bazată pe exportul de materii prime. Până la urmă, şi programul de înarmare şi reformă militară al Rusiei este sublim, pe hârtie. La fel ca şi conducta South Stream.

Atunci, ce-i mai rămâne Rusiei? Descurajarea nucleară, iar scutul antirachetă loveşte chiar în inima strategiei defensive a Rusiei: „descurajarea nucleară este singurul garant al suveranităţii Rusiei”, a spus în primăvară Dmitri Rogozin, ambasadorul rus la NATO. Referitor la opoziţia faţă de scut, s-ar traduce cam aşa: singurul garant al securităţii Rusiei este insecuritatea Europei.

Lumea a devenit o imensă tablă de şah, după cum spunea Zbigniew Brzezinski, iar ruşii sunt experţi în jocul de şah, nu degeaba mulţi dintre maeştrii internaţionali de şah sunt ruşi. Şi au jucat bine, împingându-şi în faţă piesele, până când au fost surprinşi de un şah la rege. De aici este explicabilă reacţia lor care poate părea disperată.

Şi-au împins bine piesele în faţă, asigurându-şi bunăvoinţa a trei state importante din NATO şi UE, respectiv Germania, Franţa şi Italia. Contracte militare de care vorbeam, plus alte interese comerciale, inclusiv energetice, materializate prin contracte bilaterale, o breşă în cadrul celor două instituţii. Totul în dauna aliaţilor est-europeni care încep să fie îngrijoraţi. O apropiere între Rusia şi Germania nu are cum să nu îngrijoreze Polonia, care a avut parte de experienţe istorice triste de fiecare dată când această apropiere sau înţelegere s-a produs. Reacţia creării unei înţelegeri militare între Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria este o consecinţă logică. Dar nu îndeajuns. Capabilităţile militare ale celor patru state, mai puţin Polonia, sunt reduse. Cehia, Slovacia şi Ungaria, din punct de vedere militar sunt veriga slabă a NATO. Aici apare rolul României, o putere militară comparabilă cu a Poloniei, şi nu trebuie uitat că România are un parteneriat strategic cu Polonia, de asemenea cu SUA, Franţa şi Azerbaidjan. Polonia mai decide crearea unui corp militar comun cu Franţa şi Germania.

Până la urmă, după succesele menţionate ale Rusiei pe plan extern, de unde şi până unde reacţia extrem de dură, aş zice chiar disperată, din ultimele zile? O reacţie la auzul unui nume obscur: Deveselu. Locul unde va fi amplasat radarul şi sistemul de rachete american, mai târziu devenit parte a scutului defensiv antirachetă NATO. Baza va fi condusă de un ofiţer român, dar va fi deservită de către americani. Nu e de mirare că ruşii au sărit ca arşi, era de aşteptat o astfel de reacţie. În momentul în care România a acceptat prezenţa bazelor americane la aeroportul Kogălniceanu şi accesul la poligonul de la Cincu, în Consiliul Europei un reprezentant rus s-a revoltat, la care preşedintele României i-a replicat: nu v-am întrebat ce aţi căutat 14 ani în România. Este de înţeles reacţia disperată a Rusiei, din moment ce ecuaţia geostrategică se schimbă radical.

Sistemul de la Deveselu cuprinde un radar de interceptare Master Spy în 3D cu capacitatea de a detecta o ţintă de 10 cm de la o distanţă de 100 km. Va putea dirija simultan spre ţinte 24 de rachete SM-3 (Standard Missile 3) care vor lovi rachetele balistice şi le vor distruge la impact, prin energia cinetică de lovire. Deci, în mod clar, un sistem defensiv, din moment ce nu ar avea rost să lansezi rachete cinetice asupra unui teritoriu inamic care nu ar avea capacitate de distrugere, fără cap exploziv, nuclear chimic sau bacteriologic. Este ca şi cum ai arunca cu pietre, la propriu. Atunci care este problema Rusiei? De ce se simte atât de deranjată?

Scutul defensiv a cărui părţi vor fi instalate în România, la Deveselu, este un scut defensiv de protecţie contra unei lansări împotriva teritoriului american din partea unor state paria ca şi Iranul, de exemplu. Câteva cuvinte despre Iran. În primul rând, este un stat care recunoaşte că îşi dezvoltă capabilităţi nucleare. Mai mult, spune deschis împotriva cui le va folosi, micul satan, respectiv Israelul, şi marele satan, respectiv SUA. Nu încearcă să-şi disimuleze intenţiile, din moment ce Ahmadinejad o spune în gura mare, că scopul lor este ştergerea de pe hartă a Israelului şi lovirea SUA. Ceea ce poate părea ciudat este faptul că Iranul continuă să beneficieze de expertiza şi transferul de tehnologie rusească, pe lângă cele pakistaneze sau nordcoreene. În goana lor pentru bani şi influenţă, ruşii uită că ei ar putea fi următoarea ţintă pentru fundamentaliştii iranieni.

Pare paradoxal, dar Rusia pierde din vedere principalele ameninţări contra propriei securităţi. Vinde armament şi expertiză militară către state care mâine îi vor ameninţa propria securitate. Vinde tehnologie nucleară Iranului, precum şi sisteme de apărare, de asemenea armament perfecţionat Chinei, uitând că mâine aceştia ar putea fi duşmanii ei de moarte. Pentru câţiva dolari Rusia îşi amanetează viitorul la discreţia unei rulete care numai rusească s-ar putea numi.

China, cu o populaţie de peste 1,3 miliarde, lipsită de resursele necesare unei asemenea populaţii şi creşteri demografice, priveşte cu jind către Siberia rusească, zonă subpopulată şi plină de resurse naturale. Încet, încet, etnici chinezi încep să emigreze şi să populeze zonele limitrofe de graniţă ruso-chineză. Presiunea demografică a Chinei nu se va opri la această frontieră, nu trebuie uitat că în 1969 s-a mai produs un război pe râul Ussuri între URSS-ul de atunci şi China.

Strategic vorbind, Rusia vede ca duşman imediat NATO (extinderea NATO şi scutul antirachetă sunt primele pe lista de ameninţări din noua doctrină militară rusească), dar uită de fapt că NATO i-ar putea fi principalul aliat împotriva Chinei, de exemplu. Şi cu o miopie strategică de neimaginat, înarmează duşmanii NATO (Iranul şi China), uitând că aceste arme vor putea fi folosite împotriva sa. Mai mult, râde în barbă când un stat NATO îi vinde porthelicoptere, poate la fel cum râd chinezii în bărbuţă cumpărând tehnologie militară rusească cu ochii pe harta Siberiei bogate în resurse naturale.

Dar pentru Rusia, obsesia principală rămâne NATO şi scutul antirachetă care se materializează începând cu Deveselu. În timpul vizitei la Belgrad, din această primăvară, referitor la posibilitatea ca Serbia să ceară intrarea în NATO (poartă lăsată deschisă prin iniţiativa României la summitul de la Bucureşti din 2008), Putin a declarat: „Lărgirea NATO este în mod absolut împotriva intereselor ruseşti. Dacă Serbia va opta pentru un scut antirachetă prin alăturarea la NATO, Moscova va trebui să răspundă. Atunci va trebui să ne schimbăm strategia faţă de Serbia”. Deci, cam asta este părerea unui premier rus despre suveranitate şi neamestec în treburile interne când vine vorba de statele mai mici.

Revenind la scut. De ce deranjează atât de mult Rusia acest scut antirachetă, un scut, repet, defensiv? În primul rând, este o problemă de percepţie. Cum spuneam mai devreme, Rusia nu mai este o putere globală, ci una regională, chiar dacă şi-ar duce la capăt programul de înzestrare militară ar rămâne tot o putere regională. Singurul lucru care face Rusia să fie considerată sau luată în calcul ca şi putere globală este capabilitatea nucleară. Existenţa a 1131 cu 4944 ogive nucleare (americanii au 1326 rachete cu 8448 ogive) este suficientă pentru a fi primit ca şi un partener cu care să discuţi de la egal la egal în problemele întregii lumi. Să-ţi poţi spune punctul de vedere şi să-l şi impui sau să negociezi de pe o poziţie forte dată de 4944 argumente nucleare. Chiar dacă o mare parte din ele sunt vechi şi nu se ştie dacă vor funcţiona, este suficient să le ai, deoarece nu poţi vedea dacă vor funcţiona decât atunci când le armezi şi eşti gata să le lansezi. Şi dacă vor funcţiona? O întrebare care te face să accepţi şi să iei în calcul poziţia Rusiei. Dar un scut eficient ar scădea serios acest argument, la fel cum Iniţiativa de Apărare Strategică (supranumită Războiul Stelelor) a preşedintelui Ronald Reagan a făcut indirect ca URSS să se prăbuşească deoarece nu a putut ţine pasul.

Întrebarea este dacă Rusia ar putea ţine pasul, acum când este mai slabă decât fosta URSS? După declaraţiile oficialilor ruşi, inclusiv ale aceluiaşi Rogozin („avem suficiente capacităţi de a crea atât mijloace ofensive cât şi defensive pentru a contracara orice ameninţare cu rachete sau a străpunge orice scut antirachetă”) se pare că da, dar realitatea se dovedeşte a fi cu totul alta. Racheta Bulava, destinată a înlocui Topol-M, fiind şi prima rachetă balistică rusească lansată de pe platforme submarine, pentru această sarcină fiind destinate noile submarine din clasa Borei, a înregistrat mai multe eşecuri decât reuşite la toate testele (totuşi, ultimul, de săptămâna trecută a fost o reuşită).

În cazul unui conflict nuclear între Rusia şi SUA, majoritatea rachetelor vor trece pe deasupra Polului Nord, pe calea cea mai scurtă, nu pe deasupra Europei. Scutul antirachetă din estul Europei poate proteja teritoriul american doar de rachetele care vor fi lansate din Iran şi Orientul Mijlociu, pentru cele din Rusia traiectoria este alta, peste Polul Nord. Cu atât mai mult Rusia nu are de ce să fie atât de deranjată de acest scut. Este drept, scutul protejează vestul Europei de rachetele nucleare tactice, cu rază mai scurtă de acţiune, ce ar putea fi lansate de pe teritoriul Rusiei. Rachetele lansate peste pol s-ar putea să aibă o problemă de ghidaj, datorită trecerii pe deasupra polului nord magnetic, problemă numită „bias”. Acest bias ar putea afecta serios eroarea circulară probabilă (CEP), respectiv cercul în care este de aşteptat să lovească cu o anumită probabilitate. Adăugând sisteme GPS nu ar fi neapărat o rezolvare, deoarece ghidarea GPS se bazează pe informaţiile de la sateliţi, iar în cazul unui război nuclear este de aşteptat ca o mare parte dintre aceştia să fie distruşi. O rezolvare posibilă ar fi plasarea rampelor de lansare cât mai aproape de teritoriul american, în aşa fel încât traiectoria să fie cât mai scurtă şi să nu treacă peste Polul Nord.

Aici intervin submarinele Borei. Dar şi SUA au capabilităţi marine şi submarine de excepţie. Submarinele ruseşti care s-ar apropia de coastele americane ar putea fi detectate şi neutralizate înainte de a avea şansa unei lovituri, mai ales că încă din timpul Războiului Rece SUA a dispus un sistem de sonare pe fundul oceanelor care ar putea detecta nu numai apropierea unui submarin, ci prin zgomotele caracteristice, şi tipul, iar dacă a mai fost înregistrat înainte, ar putea fi identificat în urma confruntării bazelor de date. Deci submarinele Borei vor trebui poziţionate la adăpost de sonarele şi marina americană. Greu de înţeles pentru toată lumea a fost burzuluiala şi agitaţia creată de curând în jurul Kurilelor, insulele luate de URSS de la Japonia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Dar aceste insule, în prelungirea peninsulei Kamceatka, sunt ca o barieră protectoare a Mării Ohotsk spre est şi sud-est, singura cale mai uşoară de acces. Iar în Marea Ohotsk vor fi plasate submarinele Borei, armate cu rachete Bulava ce vor putea trage spre teritoriul american fără ca rachetele să fie nevoite să traverseze polul nord. Aici vor putea fi protejate şi la adăpost de marina americană, dar ţinând teritoriul american în raza de acţiune a rachetelor Bulava şi a ogivelor nucleare purtate de acestea. De aceea sunt înarmate şi apărate Kurilele, ca linie defensivă a Mării Ohotsk, viitoarea principală bază a descurajării nucleare ruseşti. (vezi Rusia şi apărarea imperiului).

Am văzut că acest scut nu stânjeneşte Rusia în cazul unui conflict nuclear, poate doar prin faptul că protejează Europa de rachetele cu rază medie de acţiune, şi nu împotriva celor intercontinentale care ar putea fi lansate către SUA de pe teritoriul Rusiei. Dar chiar existenţa acestui scut scoate şi mai mult Europa de sub ameninţarea rusească. Ruşii mai rămân doar cu exportul de gaze şi potenţiala ameninţare cu un război convenţional, dar ţinând cont de starea armatei ruse nu mai reprezintă o ameninţare credibilă, mai ales de când statele din UE au început să-şi integreze cât de cât forţele armate (ţările din tratatul de la Vişegrad, respectiv Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria, se mai pot adăuga şi iniţiativele franco-britanice în acest sens, precum şi ultima, iniţiativa polono-germano-franceză de a crea un corp de armată comun). De aceea Rusia se vede scoasă din ecuaţia geostrategică doar prin simpla amplasare a acestui scut. Şi încearcă orice pentru a-l împiedica.

A folosit ameninţări cu retragerea din tratatele de dezarmare START, necredibile deoarece dacă Rusia nu-şi reduce forţele nucleare, oricum va rămâne fără o mare parte din ele din cauza degradării excesive, fiindcă întreţinerea lor costă enorm şi Rusia nu are banii necesari mentenanţei şi înlocuirii componentelor degradate, de aceea încearcă să reducă numărul lor, dar şi reducând numărul celor americane, pentru a rămâne cu un echilibru.

A venit cu propuneri de împărţire a responsabilităţii apărării Europei, de genul unui scut comun, ei punând la bătaie un radar din zona caspică. Ori, acest scut comun este imposibil, implicând prea multe lucruri pe care NATO le preferă în grădina proprie, cum ar fi accesul la date secrete şi sensibile, precum şi la tehnologia aferentă. Răspunsul oficial a venit chiar din partea secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, la începutul lui iunie, prin care Rusiei i s-a răspuns clar că nu va putea fi parte a unui scut cu NATO: „Răspunsul este simplu, NATO nu poate lăsa celor care nu sunt membri obligaţiile apărării colective a membrilor săi”. Deci pas.

Rusia tot cere garanţii cum că scutul nu este îndreptat împotriva ei (ciudat cum un scut defensiv poate fi „îndreptat” împotriva cuiva), dar nu se gândeşte să dea ea însăşi garanţii că nu va ataca vreodată vestul. Dacă ai un scut defensiv care te poate apăra de rachete balistice, de ce se supără Rusia că ar putea să nu le mai folosească pe ale sale? Care este problema, până la urmă? Simplu, singura armă eficientă rămasă în arsenalul Rusiei, care o diferenţiază de o putere regională şi una cu ambiţii globale este descurajarea nucleară, şi orice retrogradare a gradului de percepţie a acestei descurajări retrogradează exponenţial ponderea şi greutatea Rusiei în arena mondială.

Rusiei nu i-a mai rămas decât perspectiva opoziţiei directe şi totale, chiar dacă nu va mai schimba ceva, dar trebuie să o facă. Nu neapărat pentru că ar avea vreo speranţă, dar pentru consumul intern, la fel cum şi teoria reînarmării rapide este destinată tot publicului intern, nu trebuie să uităm că anul viitor sunt alegeri în Rusia. Perspectivele unei schimbări prin alegeri a conducerii Rusiei sunt îndepărtate şi mult prea puţin probabile, dar ţinerea în frâu a electoratului şi populaţiei care nu simte mai nimic de pe urma încasărilor imense din vânzările de gaz şi materii prime, prin accentuarea pantei naţionaliste şi xenofobe şi întărirea mentalităţii cetăţii asediate, ca întotdeauna în istoria Rusiei, este reţeta câştigătoare. Dar şi calea spre transformarea Rusiei autocratice de astăzi într-o societate asemănătoare Germaniei naziste sau Italiei fasciste, deja premizele sunt clare.

Referitor la declaraţiile referitoare la România, nu este nimic nou. Am mai spus că România a ajuns de mai demult calul de bătaie al apostrofărilor Rusiei, tot pentru consumul intern. Dar se adaugă noi şi noi capitole în diferendul româno-rus (vezi De ce nu mai poate Rusia de grija noastră), pe lângă cele existente. Chiar dacă preşedintele nu ar fi zis nimic de ordinul din 1941 de a trece Prutul (orice român ar fi dat acel ordin pentru recuperarea Basarabiei şi nordului Bucovinei), tot s-ar fi găsit motive pentru ca Rusia să se ia de România, aşa cum a fost în aprilie 2009, după revoluţia twitter din republica Moldova, când Rusia s-a plâns la UE că am intervenit în revoluţia de la Chişinău. Foarte preocupată Rusia de suveranitatea Moldovei de peste Prut, dar cam uită cine o încalcă repetat în ultimii douăzeci de ani, inclusiv cu trupe şi blindate, ca şi în 1992. Dar acum se adaugă şi instalarea elementelor scutului antirachetă la Deveselu şi mai recent, victoria lui Dorin Chirtoacă, la limită, în alegerile pentru primăria Chişinăului. Diferenţa a fost de 4400 de voturi, echivalentul celor 70 de autocare încărcate cu studenţi basarabeni cu drept de vot plecate de la Bucureşti la Chişinău pe ziua votării.

YES, WE CAN, mister Putin!