O înălţime… prea joasă
Andrei Pleşu a publicat, ieri, tableta sa săptămânală, în cotidianul „Adevărul”, intitulată „O dezamăgire ireversibilă”, exprimându-şi astfel părerea, de ultim moment, asupra preşedintelui Traian Băsescu „după ieşirea inutilă, inexplicabilă, ridicolă, grosolană, de săptămâna trecută”, în urma căreia „am început să mă îndoiesc până şi de ceea ce, până acum, îl făcea prizabil, după principiul răului mai mic”. Filozoful şi eseistul Andrei Pleşu este asociat, cel puţin în Capitală, elitei intelectuale, şi poate pe bună dreptate. Deşi există şi îndoieli. Cu domnia sa poţi sau nu fi de acord, dar recomandabil este să-l lecturezi. Chiar atunci când nu-ţi convine ce afirmă. În tableta „O dezamăgire ireversibilă”, Andrei Pleşu nu-şi susţine cu suficiente argumente logice titlul, fiindcă nici nu îşi propune, chiar dacă afirmă undeva că „din păcate, Băsescu nu reuşeşte nici el să fie în rol”, dar pentru asta îi plesneşte pauşal pe Crin Antonescu şi Victor Ponta, aşa, din senin. Declarându-se de acord cu ceea ce afirmase, recent, despre ei, în urma consultărilor de la Cotroceni, Traian Băsescu. Argumentaţia sau, mai degrabă, arguţia este stearpă, ca un zarzăr uscat. Un lucru oarecum firesc, după sinecura de consilier prezidenţial, la care a renunţat după un an şi jumătate, fără a şti de ce a zburat de la Cotroceni. Andrei Pleşu nu se pronunţă în chestiunea „abdicării regelui”, considerată de Traian Băsescu „un act de trădare a interesului naţional al României”, şi nici nu comentează dacă, în opinia sa, ex-regele Mihai a fost sau nu „slugă la ruşi”. Nu se hazardează într-un asemenea teritoriu. Obsesia sa sunt liderii opoziţiei, Crin Antonescu şi Victor Ponta. Năucitoare de-a dreptul este, în schimb, următoarea afirmaţie: „Alţii au optat pentru sinceritate şi îi felicit cald: Teodor Paleologu (în sfârşit, la înălţimea tatălui său)”. Şi exemplele continuă. Aoleo! „La înălţimea tatălui său”, aşadar, a lui Alexandru Paleologu, „conu Alecu”, livrat de CNSAS, la solicitarea scriitorului dizident Dorin Tudoran, ca principalul informator al Securităţii în cazul său. Adresa poartă numărul P1385/09/15.06.2009 şi se regăseşte în cartea „Eu, fiul lor”, a lui Dorin Tudoran, (Ed. „Polirom”, 2010). Asta da „înălţime morală”, că despre aşa ceva este vorba. La genunchiul broaştei. Criteriile de evaluare folosite de eseistul, noţiune în care, la noi, încape ce vrei şi nu vrei, uneori te miri ce, Andrei Pleşu, sunt destul de variabile. Uneori ca vremea de afară. Fiindcă iată ce îi scria prietenului său „conu Alecu”, în anii ’90, căruia îi recunoaşte acum „înălţimea”. E drept… cam joasă. „Aţi încercat să fiţi simultan ambasadorul golanilor şi şeful misiunii noastre în Franţa. A lua salariul de la Guvern, declarându-te reprezentantul unei mişcări anti-guvernamentale, iată, într-adevăr, o dilemă de toată frumuseţea. Nu aţi fi putut ieşi din ea decât prin demisie. Dar aţi preferat să rămâneţi dilematic până aţi fost, pur şi simplu, destituit” (Dilema, nr. 131, 14-20 iulie 1995; nr. 132, 21-27 iulie 1995). Autorul „Minima moralia” ne fasonează, aşadar, „dezamăgirea ireversibilă” de care este cuprins. Nu comentăm mai mult titlul. Dar cei care mai ştiu câte ceva despre tâlcul vorbelor aruncate în pagină ce să mai zică, fiindcă ele aduc a ipocrizie şi duplicitate, de la „biograful îngerilor”.
Intelectualii lui Basescu in razboi cu ei insisi
de Iulian Leca
Trebuie sa recunosc – ma enerveaza etichetele, de orice natura ar fi. Ele usureaza in primul rand discutia si faciliteaza insusi actul vorbirii, insa, ca orice clasificare ce presupune o buna doza de generalizare, etichetele aduc in sine un pachet urias de clisee, de ticuri mentale si foarte multa prostie. Toate la un loc, intr-un singur cuvant, daca nu cumva idee.
“Intelectualii lui Basescu” este o astfel de eticheta, un sablon mental cu care unii ziaristi prefera sa lucreze, pentru a-si usura, falsifica sau manipula mai mult sau mai putin ideile. Sa nu alunecam deodata, acum, in cealalta extrema si sa ramanem cu gandul ca nu exista falsi intelectuali, jurnalisti inchipuiti si indivizi gata oricand sa sara in general cu bata si cuvantul in apararea presedintelui, pentru bani sau din pura si curata prostie. Aceste cazuri insa cu greu ar putea fi ingramadite chiar si in conceptul de sustinatori – ei sunt spirite moarte, vandute sau inchiriate pe o suma lunara.
Aproape aceleasi lucruri ar putea fi spuse si despre anti – basistii, asa – zisele “tonomate” cu acte in regula. Cu exceptia catorva ciudati, angajati sau nu ai unui trust de presa, nu cred ca exista foarte multi opinatori cumparati si fortati sa spuna ce vrea sforarul sef, oricum s-ar numi el – Felix, Vintu, Ghita sau Patriciu. Exista pur si simplu oameni mai mult sau mai putin inteligenti, exista stiluri prin care se exprima si, cel mai important, exista credinte, pasiuni si mult fanatism.
Ei bine, abia aici am ajuns pe taramul a ceea ce ar trebui sa semene cu ideea de “intelectual al lui Basescu”. Fanatismul, credinta oarba impotriva dovezilor, o speranta inumana in persoana aleasa pentru a fi venerata si foarte mult patos – acestea ar fi cateva dintre ingredientele pe care le intalnim la cativa dintre cei mai cunoscuti sustinatori ai lui Traian Basescu. In afara acestor specimene si a acelor care pentru a-si rasplati sinecurile si banii primiti (intr-un fel sau altul, mai mult sau mai putin direct) aleaga sa devina irationali, exista persoane de buna credinta, oameni cu o profunda pregatire si de o inteligenta mult peste orice medie, care aleg sau se nimeresc pur si simplu sa il sustina pe Traian Basescu. Sau au facut-o pana de curand.
Aceasta categorie merita un dram de atentie, pentru a intelege mai bine cat de mult rau a facut societatii noastre aceasta etichetare pornita chiar de la presedinte – “basisti” contra “tonomate” sau “latrai” versus “lingai”. Exista un text al lui Andrei Plesu – “O dezamagire ireversibila” – despre care se spuna ca este punctul in care fostul consilier prezidential isi ia adio definitiv de la orice urma de speranta si incredere pe care le mai avea in presedinte. Da, textul poate fi citit si astfel. Indiferent cum alegi sa interpretezi gestul lui Plesu, mesajul e limpede si fara echivoc. Exista insa in sfarsitul articolului o fraza care te pune pe ganduri.
“Ar fi multe de spus despre bilantul presedintiei lui Traian Basescu, singura masura care conteaza cand e vorba de un politician de varf. Deocamdata, ma abtin. Dar ii fac, apropo de consideratiile lui “istorice”, un ultim repros: a reusit sa puna intr-o situatie imposibila cativa oameni care ii sunt sincer fideli. A reusit sa-i determine sa-si sacrifice libertatea interioara, pentru a nu ridica piatra. Nu meritau.” – Andrei Plesu, fragment din textul publicat in Adevarul.
Din intreg textul, marturisesc, acest moment mi-a atras cel mai mult atentia. M-a intrigat la inceput, pentru ca sa sfarsesc mai dezamagit decat autorul la gandul ca un politician, fie el si conducator vremelnic al tarii, poate lua intr-atat de mult mintile si, mai ales!, “libertatea interioara” a unei persoane pe care am putea-o macar suspecta a fi inzestrata cu o luciditate si inteligenta uneori fermecatoare. Cine ar putea fi persoana respectiva despre care Andrei Plesu spune ca “si-a sacrificat libertatea interioara, pentru a nu ridica piatra”? Am putea incerca sa ghicim. Gabriel Liiceanu. Sau, tot Gabriel Liiceanu.
Un alt fragment din acelasi Andrei Plesu, de aceasta data dintr-un alt articol intitulat – “Insemnari din subterana autohtona”, publicat in Dilema Veche, ar putea sa ne aduca ceva mai multa lumina. Incercand sa explice cititorilor de ce “l-a sprijinit” pe presedinte sau de ce nu a trecut mult mai repede si mai devreme in “cealalta” tabara, Andrei Plesu scrie aceste randuri:
“In al treilea rand, n-am avut loc, ca sa zic asa, de atatea voci gatuite de ura cate s-au perindat, seara de seara, pe la diferite emisiuni de televiziune. Am preferat sa tac, uneori, linga Liiceanu, decat sa urlu linga echipele de caftangii de la Antene, sau de la Realitatea.” Langa Liiceanu. Am putea usor presupune ca este vorba despre aceeasi persoana a preferat sa-si “sacrifice libertatea interioara”, ca sa “nu ridice piatra”. Ce poate fi mai trist de atat? Probabil, nu multe lucruri. Poate ca “un caftangiu” de la Realitatea sau Antene este chiar mai onest si mai curat in lupta lui oarba impotriva sistemului lui Traian Basescu.
Pana la urma, poate “caftangii” astia ar trebui sa fie priviti si in alta lumina, din moment ce ei totusi au realizat ceea ce un Andrei Plesu abia acum vede, iar un Liiceanu realizeaza, dar prefera sa isi sacrifice libertatea si sa taca.
