Am fost martorii stupefiaţi ai unor declaraţii făcute de politicieni, de membri ai aşa-zisei societăţi civile, de lideri de opinie având drept laitmotiv strigătul înspăimântat: Să nu supărăm Rusia!
16 septembrie 1944. Consiliul de Miniştri continuă să dezbată Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova în 12 septembrie 1944, de delegaţia României, condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei din partea PCR. Lucreţiu Pătrăşcanu relatează calvarul Delegaţiei noastre în capitala proaspăt aliatei a României în războiul împotriva Germaniei.
Delegaţia a ajuns la Moscova în ziua de 30 august 1944. Discuţiile ar fi trebuit să înceapă a doua zi. N-au început niciodată. Ţinuţi în hotel fără să li se spună nimic, membrii Delegaţiei sunt convocaţi pe 8 septembrie 1944 la Kremlin, unde Viaceslav Molotov le citeşte cu o voce monotonă un text fără a le permite nu numai observaţii, dar nici măcar întreruperi din lectură.
Nu e o Convenţie de Armistiţiu. E un Diktat pur şi simplu. Prin nimic deosebit în brutalitatea sa de cel din noaptea de 26 iunie 1940.
La 12 septembrie 1944, Delegaţia se vede obligată să semneze unul dintre cele mai nedrepte documente din istoria ţării. Deşi întorsese armele la 23 august 1944, România era declarată învinsă, teritoriul naţional era ocupat de Armata Roşie, ni se luau Basarabia şi Bucovina de Nord, despăgubirile de plătit erau imense. Diferă prin ceva mojicia de ciubotă a diplomaţiei sovietice de atunci de mojicia cu cravată a diplomaţiei ruseşti de acum?!
În aceste condiţii, se înţelege jalea care domneşte în cele două şedinţe de Consiliu de Miniştri (cea din 15 şi cea din 16 septembrie) dedicate documentului semnat la Moscova.
Iuliu Maniu, unul dintre cei care au contribuit decisiv la Lovitura de Stat, mai că nu-şi dăduse pumni în cap la şedinţa anterioară, cea din 15 septembrie 1944, văzând că textul semnat la Moscova era cu mult sub cel negociat de Ion Antonescu cu Viaceslav Molotov: „Am văzut eu, dl. Buzeşti are textul, şi vă puteţi închipui în ce situaţie ajungem noi, Guvernul acesta, regimul acesta şi în special noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistiţiu, cînd ni se va pune în faţă mîine, poimîine faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteţi închipui în ce situaţie rămînem noi.”
Jalea care a pus stăpânire pe membrii Guvernului îşi avea şi o altă cauză decât constatarea că autorii Loviturii de Stat fuseseră pur şi simplu traşi pe sfoară. O descoperim imediat din ceea ce spune, cuprins de revoltă, Iuliu Maniu: Pe teritoriul României, Armata Roşie, alcătuită din troglodiţi care vedeau întâia oară în viaţa lor ceasuri de mână şi ciorapi de damă (Nataşele lor purtând izmene din foi de cort), se deda la inimaginabile acte de sălbăticie.
Dar nu numai atât. Iuliu Maniu e revoltat şi de faptul că ofiţerii superiori sovietici se purtau cu autorităţile româneşti, inclusiv cu membrii Guvernului, mai rău decât cu nişte slugi. Când demnitarii noştri merg să se plângă la Comandamentul Militar sovietic de jafurile, de violurile, de rechiziţiile forţate ale militarilor ruşi, sunt ţinuţi ore întregi pe la uşi, fără să fie primiţi.
Când Iuliu Maniu îşi termină intervenţia, se ridică Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul de Justiţie al României. Fruntaşul comunist nu numai că respinge observaţiile absolut corecte ale lui Iuliu Maniu, dar, mai mult, îl ia la refec pe liderul ţărănist, pentru că şi-a îngăduit, în săptămânile anterioare, să protesteze public faţă de actele barbare ale ruşilor. Laitmotivul acestei muştruluieli? Să nu supărăm Rusia cu astfel de gesturi!
Nu ştia el, ca şi Ana Pauker, ca şi Gheorghiu Dej, ca şi Teoharie Georgescu că ruşii se purtau pe teritoriul României ca nişte hoarde venite din stepa calmucă?! Fireşte că ştia. Numai că el şi tovarăşii săi de partid ştiau că numai pupându-i în fund pe ruşi puteau ajunge în fruntea bucatelor.
Au trecut 67 de ani de la cumplitele vremi ale lui 1944. România nu mai e o ţară ocupată de Armata Roşie. Ba mai mult, România e membră NATO şi a Uniunii Europene. Şi cu toate acestea, în zilele din urmă, am fost martorii stupefiaţi ai unor declaraţii făcute de politicieni, de membri ai aşa-zisei societăţi civile, de lideri de opinie având drept laitmotiv strigătul înspăimântat: Să nu supărăm Rusia!
Lucreţiu Pătrăşcanu şi camarazii săi de partid aveau o scuză: Voiau să ajungă la Putere! Cei care strigă azi „Să nu supărăm Rusia!”, deşi aceasta îşi trânteşte ciubotele în farfuriile noastre de supă, n-au nici măcar această scuză.
Ion Cristoiu / Adevarul
