CU ŞI FĂRĂ BIROCRAŢIE
În timp ce România este vestită pentru birocraţia stufoasă şi cronofagă, un proiect ca “România Medievală” nu a înfruntat nici un obstacol în lungul lui drum de la idee la carte şi pe viitor expoziţie. Personal detest birocraţia, dar iată un moment când maşinăria era necesară.
Petiţia Apăraţi Istoria Românilor cu privire la proiectul “România Medievală” sancţionează implicit lipsa de activitate sau de reacţie a mai multor comisii şi comitete prin care cartea cu acelaşi nume ar fi trebuit să treacă. Aceste structuri pe care le voi menţiona în continuare aveau rolul de a consilia, media, aproba sau respinge la o adică, evoluţia proiectului.
Cum a fost posibil ca “teoria mozaicului de populaţii” să parcurgă un traseu destul de lung fără să trezească nici o reacţie?
Voi schiţa pe scurt etapele prin care trebuia să treacă.
1) Consiliului Ştiinţific al Proiectului. Orice proiect de o asemenea anvergură are nevoie de un consiliu ştiinţific care să elaboreze de la structura de bază până la detalii. Un mic exemplu. De pildă, era necesar să se stabilească în ce condiţii se folosesc etnonimele. S-ar fi evitat astfel situaţia în care domnitorii statelor medievale româneşti sunt menţionaţi cu nume regionale: muntean, moldovean etc. în timp ce alţii sunt menţionaţi cu etnonime: maghiar, german, got, etc. Aşa se face că din 45 de personalităţi considerate reprezentative pentru “România Medievală”, 22 sunt străine cu etnonime clare, două sunt româneşti şi restul de 21 nu au precizată nici o etnie deşi sunt cnezi, voievozi sau domnitori valahi sau români, cum spunem azi.
Este interesant de văzut dacă a existat vreo întrunire a Consiliului pe tema cărţii ce urma a fi publicată.
2) Consiliul Ştiinţific al Institutului Cultural Român sub egida căruia s-a publicat cartea, mai ales că era destinată promovării istoriei României în străinătate. Chiar dacă Patapievici şi-ar fi dorit acest proiect, Consiliul Ştiinţific trebuia să analizeze obiectiv conţinutul cărţii. Nici nu era nevoie să fie specialişti. Dezechilibrul sare în ochi de la o poştă. Dau un mic exemplu tot din capitolul de personalităţi, capitol care în principiu este accesibil oricui, nu doar specialiştilor. Dacă vedeau că acolo sunt dedicate zece rânduri unui Sari Saltik Dede, un derviş musulman care se ruga pentru victoria lui Baiazid, în timp ce domnitorului Ştefan cel Mare îi sunt alocate doar trei rânduri (şi acelea cu o greşeală de exprimare) ar fi trebuit să îşi pună oarecare întrebări. De când a ajuns Sari Saltâk Dede, Sarolta sau o serie de regi maghiari personalităţi ale “României medievale”? Vorbim de România medievală, nici de Ungaria medievală şi nici de Turcia medievală şi mai ales de o lucrare de promovare şi mediatizare, nu de una de cercetare.
3) Aprobarea Direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional care, deşi nu este iniţiator al proiectului, a încredinţat Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei calitatea de muzeu delegat pentru asigurarea “administrării, centralizării şi logisticii proiectului”. Prin urmare s-a implicat cu patrimoniu şi oameni în proiectul visat de ICR, MAE, Preşedinţie. Într-un proiect în care, conform volumului de planşe, secolele IX-XI sunt deschise de un războinic proto-bulgar, o reconstituire a graficianului Radu Olteanu realizată după bibliografia rusă, pentru că pe teritoriul României nu s-au găsit nici măcar piese de armură, armament sau harnaşament bulgare, ca să nu mai zic protobulgare.
4) Cartea este apărută sub patronajul Presedintelui României. Nu cred că oricine îşi permite o asemenea umbrelă. Trebuia ca un consilier pe probleme culturale să consulte, din partea preşedintelui, volumul ce urma să apară. Dacă era o carte de înjurături (ccea ce si este, la adresa romanilor – nota Z.O.)? La o adică ICR ar fi putut publica orice. Mă îndoiesc că Preşedintele ştia ce se publică sub patronajul lui. Nu pare un tip studios.
5) Cartea se bucură de o prefaţă din partea domnului Theodor Baconski, Ministru de Externe. Care consilier cultural din partea MAE a văzut conţinutul cărţii înainte de a fi prefaţată de Ministru? Cunoaşte cineva din MAE definiţia naţiunii sau a poporului? Nu le-a sărit în ochi, scris de două ori pe prima pagină, că naţiunea română s-a format după 1918? Că “nu fusese niciodată până atunci o naţiune, ci mai degrabă un mozaic de civilizaţii”? A ştiut Ministrul că scrie prefaţa la o carte despre teoria “mozaicului de populaţii”? Nu ştiu, dar cartea a trecut şi etapa asta. (Noi stim – nota Z.O.)
Dacă toate etapele de mai sus implică un număr limitat, să zicem, de 10-15 oameni, pentru organizarea expoziţiei, autorii proiectului mai aveau de trecut două bariere. Cele mai importante:
1) a muzeelor implicate direct în proiect şi 2) a deţinătorilor de patrimoniu.
1) Cu un muzeu implicat direct în proiect treaba a mers fain de tot. Muzeul Naţional al Transilvaniei continuă şi acum să trimită adrese pentru organizarea expoziţiei. Nimeni nu garantează dacă piesele trimise vor fi sau nu selectate pentru expoziţie sau vor fi prezentate corect. Şi nu mă lasă gura păcătoasă să nu spun că Muzeul Transilvaniei este ocupat până peste cap cu propria expoziţie de bază. Pentru asta s-au judecat prin tribunale, s-au scandalizat pe internet, s-au destituit directori. De câţiva ani, expoziţia lor fierbe ca un cazan ţigănesc. Acum administrează “România Medievală”. Ce-i lipsea chelului? Tichie de mărgăritar. Dar, mă rog!
2) Autorii proiectului afirmă că au “obţinut colaborarea a 52 de instituţii şi muzee naţionale, judeţene şi locale, precum şi a ierarhiilor eclesiastice de care depind toate bisericile care adăpostesc bunuri de patrimoniu” (“România Medievală”, Monitorul Oficial, 2010 p. 15). Nu ştiu ce înseamnă colaborare în viziunea autorilor proiectului. In situaţia dată, acestea devin doar surse de material expoziţional şi nimic mai mult. Ceea ce este cu totul nepermis. Deţinătorii de bunuri de patrimoniu trebuie să cunoască foarte bine proiectele în care urmează să fie amestecate piesele deţinute de ei şi nu doar din motive de securitate sau conservare ci, mai ales, de valorificare ştiinţifică. Că este aşa o dovedeşte chiar şi al doilea volum al cărţii cu pricina în care o parte din patrimoniul de sorginte bizantină nu este descris corespunzător, adică cu precizarea “bizantin”.
Dealtminteri Dobrogea creştină cu impresionantele basilici de la Argamum, Murighiol, Adamclisi nici nu este menţionată. Nici de Dobrogea bizantină nu se spune nimic pentru că, afirmă ei, cetăţile bizantine erau stăpânite de bulgari. Adică un stat fără flotă deţinea porturi la Dunăre. Dacă prezenţa bizantină este expediată lapidar se insistă însă pe Dobrogea sub stăpânire otomană. Prin urmare vor intra sau nu artefactele romano-bizantine sau bizantine în expoziţie? Teoretic, nu!
De aceea deţinătorii de patrimoniu erau obligaţi să solicite toate datele proiectului înainte de a se angaja pozitiv în vreo colaborare. Chiar dacă erau persoane cu funcţii administrative şi nu medievişti se impunea consultarea unui specialist. Aprobarea ministerului e una, responsabilităţile lor prevăzute în lege sunt altceva.
Iar vigilenţa trebuia să fie cu atât mai mare cu cât ştiau că această expoziţie nu a pornit, cum era firesc, dintr-un muzeu ci s-a născut într-un mediu politic (ICR, MAE, Preşedinţie). Cultura avea aici doar rol de cloşcă. MCPCN a cotcodăcit OK, şi-a scuturat şi înfoiat penajul imaculat şi s-a aşternut pe clocit ouşorul ICR. Cine ar fi crezut că e ou de şarpe Boa?! Exact ca în nuvela “Ouăle fatale” a lui Bulgacov. Nu vă mai spun finalul. A intervenit armata ca să oprească marşul reptilelor asupra Moscovei.
Emilia Corbu vs “Raportul Patapievici” aka “Romania Medievala”: Despre fals in scrierea istoriei
Emilia Corbu: Istorie si politica. Roesler, Roller, Chrzanovsky. Plus Patapievici si Baconsky
